Ce se întâmplă când îţi donezi trupul ştiinţei

Avertizare: Unele poze din articol au conținut grafic, așa că, dacă ești sensibil la astfel de imagini, îți sugerăm să ai grijă.

Uite-te în jur. Câţi oameni crezi că au văzut vreodată un cadavru? În unele cercuri, moartea este o afacere. Pentru patologi, patroni de pompe funebre, şoferi de ambulanţe private şi gropari, moartea e o parte esenţială a vieţii de zi cu zi. Există, însă, o parte a morţii care e importantă pentru toată lumea: donarea trupului în folosul științei.

Videos by VICE

Să-ţi donezi trupul ştiintei este, în principiu, un gest de autonomie. Moartea este, practic, o pierdere a voinţei, dar dacă-ţi donezi trupul înseamnă că, atunci vei fi pe moarte, vei pleca de pe lumea asta cu gândul că trupul tău va fi folosit pentru binele comun. Dar cum se procedează? Ce fel de trupuri pot fi donate? Aş putea să-mi donez propriul trup? Şi, dacă aş face-o, ce-ar spune maică-mea?

Tot procesul ăsta trebuie să înceapă de undeva, iar în cazul de față acel loc este King’s College London. Înăuntrul acestei magnifice clădiri vechi se află câteva birouri separate de un coridor. Aici are sediul London Anatomy Office, unde îşi depun cererile toţi londonezii care vor să-şi doneze trupurile.

Într-unul din birouri stă Emma Cole, coordonatoarea oficiului. Emma ţine legătura cu familiile donatorilor, trimite formulare de acord şi se ocupă de transportul trupurilor la universităţile de medicină. Odată a organizat şi un tur al sălilor de disecţie din facultăţi.

„A ieşit destul de bine, nu mă sperie chestiile astea, dimpotrivă, mi se par fascinante”, mi-a spus. „Când m-am dus acolo, într-o zi, erau trei medici militari din forţele speciale, care învăţau noi tehnici de a trata leziunile toracice. M-au lăsat să mă uit. Nu e ceva ce vezi în fiecare zi.”

Sunt mai multe acorduri pe care o persoană le poate semna înainte să-şi doneze trupul, mi-a spus Emma. De exemplu, acordul pe termen nelimitat permite facultăţilor să păstreze corpul cât doresc. Un alt tip de acord este cel care permite instituţiilor de învăţământ să păstreze corpul doar trei ani, după care sunt obligate să îl elibereze. Un alt tip de acord presupune o perioadă limitată în care trupul poate fi utilizat în procesul de instrucţie al viitorilor medici, în schimb, facultatea poate să păstreze anumite părţi din trup şi să facă fotografii care urmează să fie publicate în manuale. Persoanele care suferă de boli infecţioase precum HIV, SIDA sau hepatita C nu îşi pot dona trupul.

Am întrebat-o pe Emma ce îi face pe oameni să-şi doneze corpurile, iar ea mi-a spus că unul dintre motive este serviciul funerar simplu pe care facultaţile îl oferă donatorilor după ce eliberează trupurile, lucru care reduce costurile pentru familiile celor decedaţi. „Un preot ţine o slujbă de zece minute, la care rudele pot să participe… dar nu pot să personalizeze ceremonia. Familia poate să îi păstreze cenuşa, iar costurile ceremoniei sunt suportate de facultate.”

De asemenea, la sfârșitul trimestrului, de Ziua Recunoștinței, se ține o slujbă pentru familiile donatorilor, la Southwark Cathedral. Studenții se pot întâlni cu rudele celor care și-au donat trupurile și pot participa la înmormântări.

Deasupra calculatorului Emmei se află un panou plin de scrisori și urări de bine din partea familiilor donatorilor. Munca pe care o face aici îi aduce mai multă satisfacție decât postul de manager de resurse umane pe care l-a avut la o companie de recrutări. „Îmi place ce fac”, mi-a spus. „E adevărat că uneori e stresant, dar nu se compară cu mediul corporatist, în care fiecare şef de care dai are impresia că e special şi îşi dă aere.”

Asta e treaba cu morţii, cred, nu mai au ego-uri.

La câţiva paşi de staţia de metrou Mile End din estul Londrei se află Queen Mary University, locul unde sunt aduse trupurile luate de la casele funerare. Mica clădire Bancroft Building adăposteşte institutul Turnbull Centre for Basic Science Teaching, ai cărui studenţi învaţă anatomia umană într-un varietate de moduri. La fel ca orice altă şcoală, clădirea e mobilată standard, iar podeaua e acoperită de nişte covoare simple şi din loc în loc, de câte un automat de răcoritoare. În spatele unor uşi, însă, se află 20 de cadavre recent evacuate de proprietarii lor şi câteva organe conservate.

Managerul institutului, care, la fel ca şi alţi tehnicieni de acolo cu care am vorbit, doreşte să rămână anonim, mi-a descris cum ajung cadavrele acolo.

„Avem o intrare specială prin care sunt aduse persoanele proaspăt decedate, prin care vine o ambulanţă privată şi descarcă trupurile direct în morgă, printr-o rampă”, mi-a explicat managerul. „Din motive ce ţin de procedurile noastre, nu transportăm cadavrele prin punctele de acces public. Ar fi un gest nepotrivit dacă am face asta şi i-am putea afecta pe trecători. Urmăm un cod de procedură foarte strict care reglementează procesul prin care trebuie primit un cadavru. Tocmai de aceea, primirea subiecţilor proaspăt decedaţi se face printr-o intrare specială.”

Apoi, trupurile sunt îmbălsămate de tehnicienii institutului. Am urmărit o parte din procesul de îmbălsămare, în care corpurile sunt spălate, iar toată treaba mi s-a părut un pic ciudată. Văzusem cadavrele înainte, în învelişurile lor de plastic, în aşteptare, dar acum erau curăţate meticulos pentru că urmau să fie conservate chimic. Spre stânga se aflau nişte rafturi pline cu cadavre proaspăt îmbălsămate.

Când am vizitat prima dată institutul, încă era în plin proces de pregătire pentru începutul anului universitar. În încăperea principală în care se făceau disecţiile se afla un sicriu. Mi s-a spus că atunci când vor începe cursurile, nu o să mai fie niciun sicriu prezent, ca studenţii să nu trebuiască să se confrunte cu sentimentul morţii dintr-o perspectivă umană.

În mod curios, ca să fii tehnician de îmbălsămări nu îţi trebuie prea multe cunoştinţe academice. „Pentru un post de tehnician general e de ajuns să ai BAC-ul luat, pentru că înveţi meserie pe parcurs”, mi-a spus managerul. „Sau să ai cinci ani de experienţă în domeniul tehnic. Pentru îmbălsămări, e puţin diferit, pentru că deja vii din nişa aia şi ai deja cunoştinţe. Numai că tot trebuie să participi la o instrucţie suplimentară, pentru că îmbălsămările comerciale sunt puţin diferite de cele medicale. Dar, la finalul cursurilor, vei deveni specialist.”

În încăperea de lângă cea în care sunt ţinute cadavrele se află o sală de curs. Acolo sunt expuse modele europene de sisteme respiratorii, cranii, creiere, etc. Pe lângă asta, mai sunt şi câteva zeci de cutii plin cu diverse organe conservate. Creiere, inimi, cutii toracice, mâini, acestea se numesc „secţiuni profesioniste” şi prepararea lor a necesitat multă îndemânare.

În cazul mâinii, trebuie o persoană bine instruită ca să facă incizii în locurile potrivite, ca să expună ţesuturile relevante, tendoanele şi muşchii. Sunt foarte interesante de privit şi de ţinut în mână, la fel ca creierul, organul care se schimbă cel mai mult după îmbălsămare şi devine mai greu.

Cum îi afectează pe oamenii care lucrează aici faptul că sunt înconjuraţi mereu de moarte?

„Nu pot să vorbesc în numele altora, dar mie mi s-a părut un pic ciudat, la început, şi nu pentru că mi s-ar fi părut înfricoşător să fiu înconjurat de cadavre. A fost mai mult un fel de fascinaţie”, mi-a spus managerul.

„Iar apoi, pe măsură ce trece timpul, se instalează rutina: eşti acolo ca să ai grijă de secţiuni, eşti acolo ca să ai grijă de cadavre, dar, în acelaşi timp, trebuie să le respecţi. Atât personalului, cât şi studenţilor le este explicat faptul că cineva şi-a donat trupul spre beneficiul lor şi că este o onoare pentru ei să aibă ocazia să facă acele disecţii.”

A doua oară când am vizitat institutul, am nimerit în timpul unui curs. În încăperea pentru disecţii se aflau cam 20 de studenţi, grupaţi câte cinci, şase în jurul unui cadavru, care încercau să găsească nervii şi vasele de sânge din zona fesieră. Mi s-a spus că, pentru majoritatea studenţilor prezenţi, aceasta era prima lor interacţiune cu un cadavru.

Pentru Gemma, de 23 de ani, s-a dovedit a fi o experienţă puţin covârşitoare.

„Sunt un pic şocată, sinceră să fiu. M-a afectat mai mult decât credeam. Trebuie să distingi în mintea ta între trup şi persoană, dar nu ştiu dacă eu pot să fac asta, încă. O să ajung şi acolo!”, mi-a spus ea cu un râs nervos.

Mirosul era destul de strident, dar nu mirosea a mortăciune, ci mai degrabă a chimicale folosite la îmbălsămare. Formaldehida încă este principala soluţie folosită în fluidul de conservare, în timp ce fenolul anti-fungus a fost eliminat, din cauză că expunerea la el este periculoasă.

Deşi au fost câţiva cărora li s-a făcut un pic rău, cei mai mulţi studenţi, care erau de vârste diferite şi licenţiaţi cu toţii, păreau entuziasmaţi.

„Numai în ultimele două ore am învăţat o grămadă de lucruri”, mi-a spus Oscar, 23, cu un zâmbet pe buze. „A fost foarte realist. Eu intenţionez să mă fac chirurg, cândva. Încă nu m-am hotărât şi nici nu mi-am luat angajamente, încă, dar ceea ce fac aici chiar mă va ajuta pe viitor.”

Din moment ce a văzut ce se întâmplă cu trupurile odată ce au fost donate, l-am întrebat dacă ar face şi el acelaşi lucru pentru viitorii doctori, odată ce şi-a terminat treaba cu propriul corp.

„Deja intenţionam să fac asta, pentru că, din ce am vorbit cu doctorii aflaţi la început de carieră şi cu ceilalţi studenţi de aici, disecţiile i-au ajutat foarte mult să-şi îmbogăţească cunoştinţele. Aşa că da, îmi voi dona trupul pentru ştiinţă.”

Nu pot să subliniez îndeajuns de mult cât de important este să-ţi donezi trupul pentru progresul ştiinţei, iar respectul acordat celor care s-au decis să facă asta a fost palpabil de fiecare dată când am fost acolo.

Abia acum îmi dau seama cât de curajos trebuie să fii să renunţi la trupul tău după moarte, să faci un ultim act caritabil, să sacrifici ceva drag ţie, corpul în care ai trăit. Ajungi să-ţi cunosţi trupul atât de bine, încât cel mai apropiat lucru din viaţa ţa, iar să renunţi la el nu doar spre beneficiul studenţilor la medicină care-l vor diseca, ci şi pentru acei pacienţi pe care viitorii doctori îi vor ajuta, e un lucru frumos.

De la început şi până la sfârşit, oamenii implicaţi în procesul donaţiilor de cadavre sunt mereu în apropierea morţii. Te obişnuieşti după o perioadă, dar sentimentul că lucrezi cu oameni care au făcut un gest atât de nobil rămâne cu tine. Încă nu m-am hotărât dacă vreau ca trupul meu să fie disecat de nişte studenţi de la medicină, dar sper ca, într-o bună zi, să am tăria necesară a donatorilor şi să fac şi eu un gest asemănător după ce mi-am dat ultima suflare.

Traducere: Mihai Niţă

Urmăreşte VICE pe Facebook.

Citeşte mai multe despre ştiinţă:
Pregătește-te pentru lumea senzațiilor virtuale
Un om de știință rus și-a injectat bacterii vechi de milioane de ani, ca să trăiască veșnic
NASA spune că viaţa de pe Terra s-ar putea să fi venit de pe Marte
A fost găsit un nou virus gigant, vechi de zeci de mii de ani