Cei mai sadici criminali în serie din istorie

Doctorul Michael H. Stone a devenit celebru în 2005, când New York Times a prezentat ierarhia sa cu 22 de niveluri pentru clasificarea „Gradaţiilor răului”. În 2009, după ce a călătorit prin SUA intervievând criminali în masă, criminali în serie şi cupluri criminale în calitate de prezentator al emisiunii Most Evil de pe Discovery Channel, a lansat Anatomia răului. Cartea promite să expună adevărata natură a răului prin examinarea trăsăturilor comune ale celor mai odioşi criminali din istorie.

Fiind profesor universitar şi specialist în domeniul psihiatriei clinice la Columbia, doctorul Stone a diagnosticat şi a tratat vreme îndelungată pacienţi cu tulburare de personalitate borderline, o boală destul de gravă, exacerbată adesea de tulburări alimentare, abuz de stupefiante şi depresie. A fost citat adesea ca martor expert la procese, cunoscând astfel extremele spectrului tulburării de personalitate. De la persoane antisociale la psihopaţi în toată regula, aceşti oameni erau consideraţi de societate (judecători, procurori şi oameni obişnuiţi) răi. Nu păreau să aibă remuşcări după ce comiseseră fapte atroce, cum ar fi torturarea sau dezmembrarea victimelor.

Atras de aberaţiile grave de personalitate care au dus la astfel de crime înfiorătoare, doctorul Stone a identificat narcisismul şi agresivitatea ca principalele două trăsături de personalitate care definesc răul şi a început să clasifice arhetipurile care formează ierarhia. Cartea sa, Anatomia răului, a fost relansată de curând cu un nou epilog despre „Noul rău”, cum îl numeşte Stone. Am stat de vorbă cu doctorul la telefon şi l-am întrebat dacă oamenii se nasc răi, care sunt cei mai răi criminali pe care i-a studiat şi cum ar putea afecta justiţia o mai bună înţelegere a cauzelor răului.

VICE: Există oameni răi din naştere?
Dr. Michael H. Stone: Cred că există oameni care se nasc cu o tendinţă de a face lucruri rele. Nu cred că pot fi consideraţi „răi din naştere”, că ar fi predestinaţi să comită fapte atroce. Dar există oameni, mai mulţi bărbaţi decât femei, care se nasc cu un deficit de empatie şi compasiune. Sunt incapabili să dezvolte sentimente de iubire şi legături puternice cu alţi oameni. Sunt cruzi, fac lucruri îngrozitoare şi sunt lipsiţi de remuşcări. Au trăsături psihopatice şi un risc mai mare de a comite fapte rele.

Ce au în comun?
Majoritatea persoanelor care ajung să comită fapte rele au crescut adesea într-un mediu violent, dificil şi au fost abuzaţi. Deşi poate nu s-au născut cu tendinţe psihopate şi fără empatie, şi-au pierdut empatia şi compasiunea din cauza suferinţei îndurate în copilărie şi ajung să facă lucruri rele.

Ne puteţi vorbi puţin depre concepţia iniţială a nivelurilor răului?
Am început să lucrez la gradaţia răului şi s-o dezvolt acum 30 de ani, în 1987. Am fost rugat să fiu martor de specialitate într-un caz al unui bărbat care-şi ucisese soţia şi copiii. Era vorba de cazul lui Jeffrey MacDonald, aşa-numitul caz „Fatal Vision”. Am vrut să educ juraţii cu privire la unde se situa crima lui MacDonald în spectrul mai larg al crimelor. Evident, fapta lui a fost mult mai gravă decât cea a lui Jean Harris, care l-a împuşcat pe bărbatul care o trădase. Când a aflat că o înşela, a devenit foarte deprimată şi foarte furioasă şi l-a împuşcat. A fost ceea ce am numi o „crimă pasională”. Ăsta e răul cel mai mic.

La celălalt capăt al spectrului ar fi crimele lui Ian Brady din Anglia. El e cel care s-a cuplat cu o femeie şi, împreună, ademeneau copii în zone izolate ale Angliei şi îi duceau la el acasă. Brady sugruma copiii şi le înregistra ţipetele cu un casetofon ca să le asculte mai târziu, când făcea sex cu iubita lui. Mi-am zis că mai rău de atât nu se poate. Dar se poate. La vremea aceea, era cel mai rău de care ştiam. L-am pus la celălat capăt al scării. Există gradaţii şi de aceea am început să dezvolt scara gradaţiilor răului, care are 22 de niveluri.

Aţi petrecut ani de zile studiind peste 600 de criminali violenţi pentru cartea dumneavoastră. Care e cea mai violentă persoană pe care aţi studiat-o?
Cred că David Parker Ray. A amenajat şi construit o cameră de tortură într-o rulotă mare în New Mexico. Lega femei şi le imobiliza la înălţime, apoi le tortura în fel şi chip, nu înainte de a le citi 17 pagini în care descria chinurile oribile la care avea să le supună. Şi a mai fost un bărbat în Wisconsin, John Ray Weber, care a făcut lucruri oribile şi a tăiat organele genitale ale victimelor.

Aceştia mi s-au părut greu de întrecut în ceea ce priveşte durerea şi tortura la care poate cineva să supună o altă fiinţă umană. În noul epilog al cărţii, am făcut referire şi la crime cu totul noi. Au existat 21 de femei, începând din 1987, care au răpit femei gravide, pe cale să nască. Ucideau femeia, îi tăiau pântecul şi furau fetusul, un bebeluş viu. E ceva nou. N-am găsit vreo astfel de faptă petrecută înainte de 1987.

Unde se situează criminalii faimoşi ca Charles Manson sau John Wayne Gacy pe scara dumneavoastră?
Pe Manson l-am clasat ceva mai jos, fiindcă i-a îndemnat pe alţii să ucidă. A ucis şi el personal una sau două persoane la o fermă unde se adunau, dar a fost mai degrabă cel care i-a inspirat pe aceşti fugari s-o ucidă pe actriţa Sharon Tate când era însărcinată în nouă luni. Asta e o faptă foarte rea şi se clasează sus pe scară. Dar faptele comise de Manson însuşi nu prezintă genul de tortură sau de cruzime întâlnit la unii dintre adepţii săi. El a fost ceva mai greu de clasificat.

Gacy răpea băieţi dintr-o staţie de autobuz, îi ducea la el acasă, unde îi viola, îi ucidea şi apoi le arunca cadavrele sub verandă. Aceşti criminali emblematici, ca Gacy, sunt aproape în vârful scării, dar nici el n-a recurs la nivelul de tortură folosit de David Parker Ray şi alţi câţiva. Aceştia din urmă au amenajat camere de tortură la ei acasă şi şi-au supus victimele la chinuri insuportabile şi inimaginabile. Asta îi face mai răi decât pe unii din criminalii aceştia.

De ce aţi găsit necesar să vă aduceţi cartea la zi?
Am început să mă gândesc că s-a produs o schimbare culturală în ţară în ultimii 50 de ani. Deşi rata crimelor a scăzut, unii criminali au fost absolut înfiorători. Mi s-a părut ciudat că unele crime nu se mai întâmplaseră înainte de 1960. Am numit acest val „Noul rău”: crime spectaculoase şi neobişnuite.

Cum credeţi că ar putea afecta justiţia penală o mai bună înţelegere a cauzelor răului?
Trebuie să fii sută la sută sigur că suspectul a comis crima. Dacă e vorba de tortură extremă, ca în cazul lui David Parker Ray, atunci consider că închisoarea pe viaţă fără posibilitate de eliberare sau chiar pedeapsa cu moartea sunt justificate, în ciuda faptului că, în ultimii 30-40 de ani, lumea nu mai susţine cu entuziasm pedeapsa capitală pentru astfel de crime. Sistemul judiciar n-a acordat prea multă atenţie diagnosticului.

Dar în cazul tinerilor care manifestă înclinaţii spre rău?
Justiţia consideră că dacă ai sub 18 ani şi eşti adolescent, nu trebuie să faci închisoare pe viaţă sau timp îndelungat, fiindcă eşti, totuşi, doar un copil. Există speranţa că te poţi îndrepta. Dar nu e cazul întotdeauna, fiindcă există copii care sunt cruzi şi lipsiţi de sentimente şi care sunt capabili să-i supună pe alţii la chinuri inimaginabile. Când ajung la 17, 18, 20 de ani, devin psihopaţi. Nu pot fi trataţi şi nu pot fi recuperaţi. Judecătorii ar trebui să ia asta în considerare.

Ce înseamnă asta, practic, din punct de vedere al condamnării infractorilor tineri?
Ar trebui să fim mai severi cu condamnarea unor asemenea copii, deşi majoritatea au o şansă să se îndrepte. Regulile pentru aceştia ar putea fi mai blânde, dar dacă comiţi o faptă atroce care arată trăsături psihopatice, şansele de recuperare sunt slabe comparativ cu ale altor copii, care pot fi recuperaţi. Justiţia ar trebui să ia în considerare şi diagnosticul, nu doar vârsta.