În ultimul loc în care-am stat s-a întâmplat chestia asta: când ne-am mutat, lumina de deasupra aragazului nu funcționa. Așa că am scos becul, l-am căutat pe Google și-am descoperit că ar costa undeva la vreo 40 de lei plus taxe poștale sau ceva absurd de genul ăsta și că becul în sine ar avea garanție zece ani, dar cum noi aveam contract doar pe un an… am hotărât să nu-l înlocuim pentru că nu părea să fie problema noastră. I-am zis proprietarului să-l înlocuiască? Nu. Era o chestie atât de banală și nesemnificativă încât nici nu ne-a trecut prin cap să menționăm problema. Am lăsat treaba așa, am tăiat și prăjit și călit într-un semi-întuneric sumbru și după exact un an ne-am mutat și acum e problema altcuiva. Aș fi fost mai atent la casă, mă întreb, dacă ar fi fost vorba de lumina de la plita mea? M-ar fi interesat mai tare atunci să-mi luminez fundul de lemn? Aș fi continuat să plătesc aproape jumătate din salariul lunar pentru un apartament care de fapt nu-i destul de bun pentru munca în cauză?
O mulțime de sentimente profunde și sumbre am avut legate de Lumina De Deasupra Aragazului (îmi pare rău, m-am gândit mult la ea atunci, apoi am uitat, și-acum m-au cuprins din nou emoțiile) (futu-i lumina mă-sii!), iar astea au revenit la suprafață recent pentru că m-am mutat din nou. Statistic vorbind, probabil că și tu te-ai mutat recent. Oare nu suntem cu toții, oricum, într-un permanent proces de mutare?
Videos by VICE
Este, mai mult ca niciodată, blestemul generației noastre: suntem asediați de o legiune de proprietari făuriți în flăcările întunecate ale boom-ului ipotecar cumpără-închiriază, trăim în apartamente semidecente vreme de un an și-apoi ne mutăm din nou, fie că unul dintre colegii de apartament A Trecut La Nivelul Următor Cu Gagică-Sa și s-au hotărât să locuiască împreună, fie că proprietarul a crescut brusc și drastic chiria fără nicio avertizare, fie pentru că… pentru că zona asta e, sincer, de rahat, iar mutarea e de preferat statului aici. Ceea ce zic e că suntem, per total, o generație tranzitorie. Nicio altă generație înaintea noastră sau de la noi încoace nu a avut și nu va avea vreodată atât de multe adrese salvate în telefon.
Oricum: mutarea, emoțiile, rotocoalele de praf, cutiile, dubițele, învățatul altei ture de linii de autobuz, et cetera-ul. Hai să luăm dulapul ăsta plin de „conținut” și să-l urcăm două etaje pe scările unei „liste fun”, ce zici?
O LISTĂ FUN™ DESPRE SCHIMBATUL CASELOR, AGONIA NOASTRĂ, A TUTUROR:
FAZA AIA CÂND TREBUIE SĂ VORBEȘTI MĂRUNȚIȘURI OBOSITE CU FAMILIA COLEGULUI TĂU, CARE V-AJUTĂ CU MUTATUL
Pornim de la premisa că nu stai singur. Dacă nu ești literalmente Rege sau Câștigător Loto, ai un coleg de apartament. Cel puțin unul, maximum 12 (să ne-nțelegem, articolele VICE sunt în general scrise de oameni care stau în capitală, dar e valabil și pentru restul. Niciunul dintre voi, nenorociților, nu locuiește singur, chiar dacă berea-i mai ieftină și un taxi e gen zece lei pe-acolo). Locuiești cu un coleg, ceea ce înseamnă că ai lui o să-l ajute să se mute. Un tip înalt și la tricou pe care-l cheamă „Matei”. Taică-său vorbește cumva la trei telefoane simultan în noua ta bucătărie. Mă-sa îi despachetează din lucruri și, destul de ciudățel, le despachetează și pe-ale tale. Nu deschide portfardul ăla, mamicasnico. N-o să-ți placă ce găsești în el. Și iată-te, cum îți bagi nasu-n stânga și-n dreapta, încerci încetișor să te-nveți cu noul spațiu și cu lumina și mirosul și feelingul lui, și iată-vă, cum vă agitați, cum porniți coversații gălăgioase de familie în sufragerie, cum puneți ibricul pe foc și beți o cafeluță împreună. Mama cuiva promite să vină o dată la două săptămâni să „vă facă la toți curat”. Tatăl cuiva se proptește-n pragul ușii și te-ntreabă cum îți câștigi pâinea în timp ce tu alegi sertarul în care urmează să-ți pui toată lenjeria. Iadul pe Pământ.
ÎMPACHETAREA EMOȚIILOR
Faptul că-ți împachetezi fiecare lucru pe care l-ai cumpărat vreodată și acu îl deții e un lucru bun, nu-i așa, pentru că în primul rând te-ajută să vezi pe ce dai banii (din ceva motive nebănuite, am o memorie de elefant când vine vorba de unde-am cumpărat ceva sau cât am dat pe fiecare chestie și-atunci, de fiecare dată când împachetez, petrec vreo 20% din timp ridicând lumânări de 30 de lei, lămpi de o sută de lei și cuverturi (!!!) de trei sute (!) de lei bucata și mă întreb dacă vreun leuț din tot ce-am cheluit vreodată a meritat (nu.), și să descoperi lucruri vechi pe care le-ai aruncat neatent într-un sertar acum câteva luni, și-acum reies la iveală, răscolind emoții, și-acum stai pe colțul patului și ții în mână un cal de jucărie pe care l-ai luat de la o fermă cu cineva cu care aproape c-ai avut ceva acum cinci futaiuri, și-acum nu te mai miști de 45 de minute pentru că ești prea ocupat cu sentimentele. Minunat! E minunat să te muți!
TE DAI BĂTUT ȘI DĂ-O-N MĂ-SA DĂ-LE-N PLM PE TOATE ȘI PUI TOTUL ÎN SACI DE GUNOI
M-am mutat deja de trei ori anul ăsta și-am învățat o lecție din străbuni: cu cât petreci mai mult timp împachetând în punctul A, cu-atât mai puțin chinuitor va fi să despachetezi în punctul B. E o simplă ecuație de transfer de energie: timp petrecut fiind atent = mai puțin timp petrecut răscolind într-o cutie cu cărți, dar și lenjerie de pat și, dintr-un motiv misterios, o strecurătoare (ai trei strecurători, o chestie pe care acum o știi despre tine) când tu de fapt cauți furculițele ca să ai cu ce mânca ce-o să comanzi diseară.
Înseamnă oare că data trecută când m-am mutat nu am îndesat, în timp ce mă aștepta dubița afară, lucruri cam cât să-ncapă în vreo trei saci de gunoi în ditamai sacii de rafie și nu i-am aruncat în mașină pentru a fi descărcați fără fast la destinație? Nu, nici gând.
MAI E ȘI FAZA CU SERTARELE
Dacă ai un sertar plin cu lucruri, din câte știu eu ai două opțiuni: iei la mână fiecare chestie din sertar și te hotărăști ce păstrezi și ce nu, astfel le arunci sau împachetezi, după caz; sau: scoți sertarul din piesa de mobilier și te clatini cu el pe scări în sus și-n jos ca un rac mare și dezorientat. Te-ai prostit de cap și alegi mersul racului, nu-i așa? Cretin jalnic ce ești.
IA NAIBII CU TINE JUMĂTATEA AIA DE PUNGĂ CU OREZ
Ceva legat de mutat sau de amenințarea iminentă a acestui fenomen pare să forjeze și să prăjească creierul uman astfel încât, atunci când (el, creierul) ar trebui să treacă prin dulapurile din bucătărie pentru a împacheta din ele, preferă să-și spună (el, creierul) că toate chestiile mâncate pe jumătate sau depozitate prin dulapuri nu mai valorează nimic, deci la gunoi cu ele.
Eu, la câteva secunde înainte să mă mut ultima dată: „Juma de borcan de miere? Efectiv fuck off”. Eu: „Linte? Lintea să mi-o sugă”. Eu: „O să arunc pungile astea începute cu orez, bob cu bob dacă-i nevoie.” Tot eu, după ce m-am mutat în casa nouă și am descoperit că trebuie să merg rapid la supermarket să-mi iau mâncare, apoi am realizat că îmi trebuie și oțet și ulei și chestii esențiale de bucătărie, diverse tipuri de sare, iar toate costă: [plâns înăbușit].
DUMNEZEULE, TU CHIAR EȘTI UN PORC DEZGUSTĂTOR
Dacă vrei să faci ceva simpatic diseară când ajungi acasă, încearcă să-ți muți patul din poziția lui actuală și privește praful gri-purpuriu care s-a acumulat sub el de când te-ai mutat ultima dată. Ăsta ești tu, să știi. Toți fulgii ăia ai tăi, piele fărâmițată colecționată sub pat, dospind. O șosetă aruncată, plină de excesul tău. Un prezervativ lung și uscat. Un bol vechi de cereale. Tot părul din lume. O revistă pe care credeai că ai pierdut-o, cu coperta ruptă și mototolită. O dungă gri și dubioasă de-a lungul peretelui unde, imperceptibil, ți-ai frecat capul în timpul somnului și l-ai pătat cu grăsime.
Fă o curățenie generală și-o să-ți vezi toate urmele: dârele gri din jurul întrerupătoarelor, stratul lipicios de pe gresia din baie, geamurile jegoase, petele uscate de gem care par să fi luat în primire fiecare dulap. Și-apoi oricum trebuie să faci super curățenie câteva ore bune, gâfâind și la capătul puterilor, acoperit de praf după o zi de mutat, numai ca proprietarul să-ți rețină oricum toată garanția pentru că „ai uitat să aspiri lambriurile” sau alt rahat fără sens de genul. A trai e a fi jeg. Să știi asta.
O CE BINE, UN ÎNCĂRCĂTOR DE LA HABAR N-AM CE
De fiecare dată când mă mut găsesc o grămadă de încărcătoare și cabluri aruncate în locuri și mă gândesc să le descâlcesc și etichetez, dar de cele mai multe ori îmi zic „ai reușit să supraviețuiești un an fără să folosești vreunul din toate cablurile astea, aruncă-le”. Și, ca un făcut, ajung la noul apartament și vreau să bag radioul cu alarmă în priză și nu găsesc cablul. Futu-i mă-sa de electricitate. M-am săturat de ea cu totul.
DE CE AI ATÂTEA LUCRURI????
Dacă nu arunci cam trei saci de gunoi plini cu chestii în timp ce împachetezi și altele două când despachetezi înseamnă că, la modul cel mai serios, faci ceva greșit, și-aceeași logică se aplică și-n viață și tuturor rahaturilor pe care ajungi să le păstrezi. Uite câteva exemple de la ultima mea mutare: caiet vechi cu schițe de artă pe care nu l-am mai deschis de 6+ ani? Un dosar întreg cu carduri Pokemon pe coperta interioară a căruia mi-am scris frumos, de mână, adresa din copilărie? Un borcan cu mărunțiș lipit cu bandă adezivă, să pot să-l car acum trei mutări, pe care încă nu l-am dus să-l schimb în bancnote pe care chiar să le folosesc. De ce am toate rahaturile astea? De ce am atâtea rahaturi? (*1)
AI RUPT DUBA-N DOUĂ DE LA CÂTE AI CĂRAT, PAC TE-AI UȘURAT DE ȘAPTE SUTE DE LEI
Obișnuiam să plătesc un tip foarte făcut să-mi mute chestiile prin oraș, dar a ajuns să se plictisească și până la urmă m-a luat cu „ ar tu?” la un moment dat și am știut că gata, așa că de atunci am convins o serie de prieteni cu permis să închirieze dube și să-și strice o zi întreagă mutându-mi rahaturile, cu și pentru mine. Cam de fiecare dată se lasă cu capace belite sau zgârieturi pe străzi secundare, treceri pe roșu sau lovit de scutere cu spatele, iar noi ajungem până la urmă să decartăm de două ori cât e închiriatul efectiv doar ca să rezolvăm problema. Ți se-ntâmplă. Tuturor ni se întâmplă. Am studiat modelul de business al firmelor ăstora și e singurul mod în care e posibil să facă bani. Vor ca noi să f***m meciul. E avantajos financiar pentru ei.
SENTIMENTUL ĂLA ACRU ȘI MURDAR CÂND DAI ORICE SUMĂ DE BANI UNUI AGENT IMOBILIAR SAU PROPRIETAR
Știu că asta-i una simplă, dar am în gură un gust cu-adevărat amar, ca de sânge rânced, când trebuie să plătesc cuiva o taxă pentru ocazia de a le oferi bani în fiecare lună ca să le închiriez apartamentul. Cinci sute de lei comisionul, de exemplu, sau un cinci sute de lei în plus pentru semnarea contractului și chei. A trebuit să plătim o taxă, ce urma să fie dedusă din eventuala garanție, ca să prindem apartamentul și ca agentul imobiliar să scoată anunțul de pe piață.
Aveam deja cu 1 500 de lei mai puțin în momentul în care m-a lovit primul e-mail cu „Bun, dacă ai putea te rog să-mi trimiți banii pe prima lună de chirie plus încă o lună ca garanție PÂNĂ DISEARĂ NEAPĂRAT ÎNAINTE DE ORA 18 MULȚUMESC”, iar asta cu câteva săptămâni înainte de cele trei comenzi eMAG, incredibil de anoste și costisitoare, conținând chestii de bază gen „prelungitor”. Mi-am cheltuit deja toți banii de distracție pe luna asta pe prosoape de mâini, boluri și agățători de baie! Oamenii ar face bine să vină la mine și s-aducă bere pentru că eu efectiv nu cred că mai ies vreodată din casă! Trebuie să storc fiecare secundă din locul ăsta f***t ca să merite!
DOAMNE, NIMIC NU E *ÎN ORDINE*
Ah, salteaua pe care ai cumpărat-o pentru că așa ți-a zis un podcast, dar care nu prea se potrivește cu rama de pat pe care-ai moștenit-o, și partea de sus din dulapurile astea, pe care nici măcar n-o vrei, dar pe care proprietarul n-o mută, deși i-ai scris două e-mail-uri și al cărei sertar nu se deschide decât dacă tragi tare de tot și-atunci iese cu totul dintr-odată, și ceva cretin a instalat un dulap de bucătărie, așa că se deschide lovind direct hota (cu! lumina! aprinsă! pe! ea!), deci oricum nu poți deschide ușa decât până la jumătate, iar caloriferul e fix pe partea greșită la tine-n cameră, așadar, ca patul tău să fie înspre fereastră, așa cum îți dorești, caloriferul trebuie să stea în spatele șifonierului, încălzindu-l în loc să facă asta cu camera, iar galeria e montată de-a dreptul psihotic, astfel că draperia nu acoperă de fapt vreo trei centimetri în partea de sus a ferestrei, plus că nu sunt niciun fel de rafturi în cameră, deci nu poți pune nimic nicăieri și nu-i ca și cum ai putea să montezi tu un raft, nu-i așa, n-o să te lase niciodată, nu te enerva, așa că pur și simplu locuiești aici un pic fără să ai curajul să bați un cui în perete sau să zugrăvești sau ceva de genul.
Cel mai eficient lucru pe care-l poți face ca să fie locul mai al tău e să cumperi trei perne, o plantă și un print înrămat, poate un șir de luminițe albe sau poate nu, iar boilerul o să se strice cel puțin o dată pe an și ventilatorul din baie urlă ca o vrăjitoare pe rug, plus că sunt punctele alea de mucegai de rău augur din spatele caloriferului din hol care erau acolo și când te-ai mutat, dar sigur urmează să se extindă și o să dea vina pe tine și banii să se rezolve problema o să fie tăiați din garanția ta, deși n-o să fie niciodată efectiv rezolvată problema, nu-i așa, dar oricum dai cel puțin jumătate din toți banii tăi lunari pe locul ăsta care nici măcar nu-i al tău și pare din ce în ce mai puțin al tău de la o secundă la alta și oricum n-o să-ți cumperi o locuință permanentă vreodată, decât poate dacă îți pică o moștenire șocantă din cer, deci situația asta o să țină, mă gândesc, pentru totdeauna.
Tot ce-ți rămâne e să speri că te lovește norocul și nimerești, la un moment dat (?), poate (?), într-o situație bună unde proprietarul nu-ți cațără chiria an de an, pe ceas, deci poți efectiv să începi să prinzi rădăcini, poate-ți iei câinele pe care ți-l dorești. E tricky, nu-i așa, să te simți, în esență, ca un străin în ceea ce e, în acte, locul în care trăiești. În fine, să fie într-un ceas bun cheful de casă nouă, frățică, ți-am adus un vin de 15 lei pe care n-o să-l bei și sper să reluăm distracția peste exact 12 luni, da?
*1) Mică paranteză despre rahaturi: Sunt sigur că există o teorie în lucru despre milenialii cei malefici, care spune că nu-și permit cu-adevărat să fie nostalgici în același mod cu generațiile precedente pentru că, pe bune, n-are niciun sens să depozitezi albume vechi cu poze sau scrisori de dragoste sau teancuri grase de felicitări de ziua ta sau alte obiecte inutile pentru că: A – apartamentele pe care le închiriem temporar de la proprietari nu sunt destul de mari pentru rahaturile astea (apartamentul nostru nou, de exemplu, nu are-n el nici măcar un dulap în care să pot pune un aspirator, ce să mai zic de poze cu mine de când eram mic și rotofei); B – Să muți toate chestiile astea după tine în mod constant e, în sine, o falsă economie.
Recunosc că, deoarece există Cloud-ul, nu prea avem nevoie de poze vechi, făcute cu aparate de unică folosință și mânjite de amprente. Cred totuși că pierdem „nostalgia obiectelor”, o emoție sentimentală care poate fi ancorată doar de lucruri fizice, datorită forțelor opresive din jurul nostru, iar treaba asta poate că e un lucru rău. Nu știu! E o teorie în lucru. Nu știu!
Articolul a apărut inițial pe VICE UK.
