Crâșme de rahat, reviste de muzică și beții: Fotografii din epoca de aur a pop-ului britanic

Când Chris Floyd avea 18 ani, tot ce-și dorea era să fotografieze trupe ca să-și câștige existența. Din fericire, era începutul anilor ’90, când toate rafturile erau pline de reviste de muzică de care nu ne mai pasă acum că avem conexiune rapidă la internet. Reviste care aveau nevoie de fotografii cu muzicieni și erau dispuse să plătească pe cineva să-i însoțească în turneu prin Europa în acest scop.

„Mergeam la redacțiile revistelor și le ceream de lucru”, mi-a spus Chris la telefon. „Și mă tot duceam până când unele îmi dădeau câte un job.”

Videos by VICE

Mai era o lume în afara revistelor care i-a atras interesul lui Chris – o lume populată de PR-iști din industria muzicală și executivi ai caselor de discuri – adică oameni pe care trebuie să-i cunoști dacă vrei să faci fotografii pentru coperte de album și pentru reviste.

Una dintre primele amintiri ale lui Chris legate de un job e cea în care l-a fotografiat pe Noel Gallagher pentru a doua sau a treia ediție a revistei Loaded, care pe atunci publica articole despre Fellini pe lângă cele despre fotbal și mașini rapide. Asta era înainte să apară primul single Oasis. Chris nici nu auzise de ei. De fapt, nimeni nu auzise.

A trebuit să merg la un hotel din South Manchester, mi-a spus Chris. Nu știam cine dracu’ e Noel Gallagher; nu aveam idee dacă eram managerul trupei sau dacă era în trupă – nu știam nimic. Am străbătut holul, am intrat în cameră și mi-a zis: „Tre’ să văd finalul meciului, nu mai durează mult.” Așa că m-am așezat lângă el și am așteptat, și așa am început să vorbim.

În fotografie, Noel are între picioare o agendă plină cu numere de telefon. A început s-o răsfoiască și să sune la numerele alea. Îi întreba pe oameni: „L-ați văzut pe copil?” Persoana de la celălalt capăt al firului spunea „nu” și Noel îi zicea: „Bine, ne vedem mai târziu.” Eu veneam din sud, nu înțelegeam ce vrea să spună prin „copil”, așa că l-am întrebat și mi-a zis: „Cântărețul, frate-miu.” „A, deci ești în trupă și tu?” l-am întrebat. „SUNT trupa, pula mea.” Eram incredibil de ignorant.

„Până la urmă, Noel a dat de Liam și a aranjat să se întâlnească cu el undeva la colțul străzii, așa că am plecat din hotel și ne-am plimbat prin Withington sau Fallowfield o grămadă. Dar când l-am întâlnit pe Liam, m-am gândit că dacă e în stare să cânte și are piese măcar pe jumate bune, o să ajungă un megastar. Era carisma în persoană.”

Chris a început să fotografieze pentru The Face, apoi pentru Dazed and Confused – pe vremea când era doar un fel de poster mare împăturit. Locuia într-un apartament din Putney pe vremea aceea și își amintește că a văzut un articol despre fondatorii Dazed, Jefferson Hack și Rankin, în Evening Standard în drum spre casă.

„Scria ceva de genul: Doi tineri străluciți de la Colegiul de Imprimare caută colaboratori, oameni care vor să aducă noi idei pentru revistă. Dacă sunteți interesați, sunați la acest număr.”

„În fotografie, cei doi purtau pungi pe cap, ca să arate că important era doar talentul. Așa că Chris a sunat. I-a răspuns Rankin și l-a invitat pe la ei.”

„Am intrat la ei în birou și când am ieșit, deja primisem jobul să-l fotografiez pe Beck”, mi-a spus Chris. „A fost prima chestie pe care am făcut-o pentru Dazed. Beck avea o cântare într-o crâșmă de căcat din cartierul King’s Cross și după ce a terminat m-am dus în backstage și i-am făcut niște fotografii.”

Chris a gustat pentru prima oară din bucuriile vieții în turneu când i-a însoțit pe The Verve în turneul Lollapalooza în 1994. „Headlinerii erau Beastie Boys, iar asta se întâmpla la scurt timp după moartea lui Kurt Cobain”, a spus Chris. „A fost primul meu turneu și a fost o decadență totală. Aveai acces la tot alcoolul și toată iarba din lume – totul era plătit de casa de discuri.”

„Îmi amintesc că într-o noapte, Richard Ashcroft, solistul, s-a prăbușit după un concert în Kansas City și l-au dus la spital cu ambulanța. Era total deshidratat. Era un tip slab și îi cedase corpul. A fost destul de înfricoșător când a căzut. În aceeași noapte, toboșarul a luat-o razna în camera de hotel și a început să arunce lucruri pe geam. Era fix o parodie rock.”

„E amuzant că am tot citit chestii despre ei ani mai târziu și nu-mi vine să cred că am fost alături de ei la începuturi. Am fotografii cu The Verve în backstage, de când au fost arestați. Se purtau atât de natural trupele pe atunci, n-aveau nicio treabă să-i fotografiez cu cătușele la mâini.”

Chris mi-a spus că nu simțea că are de-a face cu personaje iconice. Avea douăzeci și ceva de ani și până atunci lucrase la vânzări la Pagini Aurii. Spune că motivul pentru care n-a simțit că se petrecea ceva hotărâtor în muzică în perioada aceea este că majoritatea muzicienilor – Blur, Oasis, Pulp, The Verve – erau oameni ca el, oameni din suburbie.

„Cred că multe dintre trupele astea au crescut obsedați fiind de o idee romantică despre Londra – despre ce ar fi putut fi Londra”, a spus Chris. „Pentru mine, albumul definitoriu al vremii e Please de la Pet Shop Boys. E plin de cântece cu întâmplări de prin barurile de noapte din Soho.”

„Londra era aproape, dar la douăzeci de ani lumină, în același timp. Mulți dintre oamenii ăștia din Pulp, The Verve, erau din nord, dar tot se simțeau cumva străini de oraș, ca și cum se uitau prin fereastra unui club în care nu fuseseră invitați multă vreme. Și deodată, trupele lor au prins aripi și ei au devenit invitații speciali ai cluburilor.”

Genul ăsta de club era Smashing de pe Regent Street, vizavi de magazinul de jucării Hamley. În fiecare noapte de vineri, toate personajele din scenele britanice de muzică și fashion populau ringul de dans din Smashing, care avea pătrățele colorate luminoase și l-au influențat pe cel care a făcut videoclipul „Disco 2000“ pentru Pulp.

Toată lumea mergea acolo, mi-a spus Chris. Pulp. Blur. Și mai erau cei din divizia a treia – Menswear, Salad – toate trupele cu un singur cuvânt în titlu. Era 1995 și știu că mă uitam uimit în jur și-mi ziceam: „Asist la cea mai tare perioadă din toate timpurile, asta e viața adevărată. ”

Traducere: Oana Maria Zaharia

Mai multe tripuri muzicale din trecut:
Ibiza era la fel de distractivă și până să vină generația rave
În turneu cu Nirvana!
Am petrecut cele mai sinistre 135 de minute din viață cu cei de la The Cure