L-am întâlnit prima dată pe Ross Ulbricht, tipul de 29 de ani condamnat pentru crearea şi operarea pieţei negre de pe deep web numită Silk Road, la o berărie din San Francisco.
Venise îmbrăcat cu o bluză roşie şi nişte blugi albaştri. Avea barbă. Era acolo pentru un interviu cu mine şi cuplul căsătorit cu care împărţeam o casă în Glen Park. Aveam o cameră de închiriat, iar Ross răspunsese anunţului pe care îl postaserăm online.
Videos by VICE
Nu ştiam ce fel de persoană era, sincer, dar pe măsură ce am stat de vorbă cu el, la o bere, m-am simţit din ce în ce mai uşurat: nu era un figurant ca restul chiriaşilor cu care vorbisem. Cei de care zic lucrau pe la firme de publicitate, pe la start-up-uri, erau angajaţi Twitter care vorbeau despre cât de mult câştigă şi prin ce destinaţii exotice şi-au petrecut ei vacanţele. Ross era un împătimit al tehnologiilor de ultimă oră, dar nu se purta ca unul. Era elocvent, optimist, cu capul pe umeri. Părea de încredere.
Dacă mă gândesc mai bine, în seara aia eram destul de beat.
S-a mutat cu noi. L-am ajutat să îşi cumpere mobilă de la Ikea, din Oakland. Am căutat împreună lemne de foc prin cartier. Într-o săptămână, au venit în vizită părinţii şi sora lui, într-alta a venit în vizită prietena lui din Texas. L-am cunoscut pe fratele său vitreg. L-am cunoscut pe cel mai bun prieten al său din copilărie. Am stat întinşi pe canapelele albastre din sufragerie pe măsură ce razele soarelui pătrundeau înăuntru prin ferestrele care dădeau spre Balboa Park şi Autostrada 280. Am fumat indica şi am mângâiat câinii colocatarilor noştri, doi chihuahua apatici.
Ploua afară, când mi-a arătat pagina sa de pe DeviantArt, pe care şi-o făcuse pe vremea când era student la UT Austin („Sincer, sunt doar nişte mâzgăleli”). O dată l-am auzit cum se uita la V for Vendetta cu uşa închisă la cameră. Într-altă după-amiază, când mergeam spre Paco’s Tacos de lângă UC Berkeley, Ross mi-a spus că şi-a şters profilul de Facebook, pentru că îi era teamă să posteze prea multe informaţii personale despre el pe internet (şi-a reactivat profilul mai târziu). Apoi, când îmi căutam un laptop nou, Ross mi-a sugerat să-mi iau un PC cu Ubuntu, un sistem de operare open-source al cărui nume vine de la filosofia sud-africană Ubuntu, care se traduce ca „umanitate” şi exprimă credinţa că omenirea este interconectată, o idee care se potrivea cu mentalitatea lui Ross.
Şi eu şi Ross eram subcontractori, aşa că nu am semnat aceleaşi hârtii de închiriere. De fapt, i-am aflat numele de familie abia la două luni după ce l-am întâlnit prima dată. E interesant că nu s-a ivit subiectul (chestia asta spune mai multe despre mine, decât despre Ross?). Evenimentul în urma căruia i-am aflat numele de familie a fost chiar arestarea din octombrie 2013.
După cincisprezece luni, începea procesul Statele Unite ale Americii împotriva lui Ross William Ulbricht. Procesul avea ca obiectiv principal descoperirea celui care crease contul de administrator al site-ului Silk Road, Dread Pirate Roberts (DPR). Dovezile care îl legau pe colocatarul meu de contul DPR erau incriminatoare: jurnale personale, contul de Gmail, actele de identitate false confiscate, arhivele de chat, postările de pe forumuri făcute de utilizatori anonimi, care erau de fapt conturi create de Ross, sub pseudonime precum frosty, altoid şi, bineînţeles, Dread Pirate Roberts.
Apărarea a susţinut că, deşi Ross a fost cel care a creat siteul, un fapt necunoscut până atunci familiei lui Ulbricht şi publicului larg, el a cedat controlul asupra operaţiunii unui alt utilizator care, l-a rândul său, i-a înscenat lui Ulbricht rolul de administrator al site-ului.
Argumentul ăsta slab se baza aproape în totalitate pe vechiul clişeu care spune că nimeni nu e ce pare a fi pe internet. Da, au spus ei, Ross era îndeajuns de creativ şi de idealist pentru a construi o piaţă anonimă online. Până aici suntem de acord. Dar drogurile? Cufărul cu cripto-valută? Asasinii plătiţi? E o confuzie la mijloc, spunea apărarea.
O fotografie cu Ulbricht făcută de amica sa Louisa Dunnigan în sâmbăta de dinaintea arestării sale.
Desigur, cu toţii ne doream ca Ross să fie eliberat. Cu toţii ne doream ca el să fie nevinovat, să fie un erou: capul de afiş al luptei pentru confidenţialitate în Era Informaţiei. Sentinţa pe care o aşteaptă pe 15 mai va fi sfârşitul poveştii sale. Ross urmează să fie judecat şi pentru acuzaţiile de facilitare a unor asasinate contra cost în Baltimore, Maryland, la o dată care nu s-a anunţat încă. Mai mult, avocatul lui Ulbricht spune că vor face recurs contra verdictului de vinovăţie , fapt care îi va face pe părinţii lui Ulbricht şi pe susţinătorii săi să cheltuiască şi mai mult cu procesul.
E greu de imaginat cum reuşeşte Ross să proceseze toată telenovela asta juridică. El e un tip relaxat, un cercetaş cu o inimă de aur. Un băiat demn de admiraţie căruia îi plăcea să facă excursii şi să cânte la djembe. E foarte coerent şi umil şi poartă „un tip de frizură pe care te-ai aştepta să-l găseşti la copiii dintr-un tablou de Normal Rockwell”, după cum a observat un reporter . Sincer să fiu, e puţin cam tocilar. I-am împrumutat odată exemplarul meu din Gödel, Escher, Bach, un volum de 777 de pagini scris de psihologul Douglas Hofstader care tratează conceptele fundamentale ale minţii umane care permit existenţa inteligenţei, simetriei şi matematicii. A citit mai mult din cartea asta decât am citit eu. Sigur a înţeles-o mai bine. Nu cred că mai e nevoie să spun că Ross prefera o seară petrecută în linişte uneia petrecută în club.
Detaliile astea au constituit grosul argumentului apărării: cum se poate ca un tip atât de inofensiv să fi comandat asasinate contra cost? Cum se poate ca un tip îndeajuns de inteligent ca să termine un masterat la Penn State, să fi fost atât de prost încât să se folosească de emailul său personal ca să facă reclamă unui bazar ilegal pe un forum de amatori precum Shroomery.org? Oare credea că nu va fi prins? Apărarea a afirmat că Ross nu ar fi putut fi Dread Pirate Roberts, pentru că, dacă ăsta ar fi fost cazul, atunci Dread Pirate Roberts ar fi fost mult mai prudent în acţiunile sale. Ross, au spus ei, e doar un tip normal.
Interlopii se presupune că sunt tipi finuţi şi sofisticaţi care poartă haine de firmă şi se înconjoară de femei îmbrăcate sumar, rupţi din filme, rupţi din videoclipurile pieselor rap. Baronii drogurilor se presupune că îşi etalează roadele muncii lor ilicite. Dar viaţa lui Ross de traficant de droguri digital nu era deloc fermecătoare. El mânca somon, pâine de grâu, felii subţiri de carne de vită şi asparagus. Se îmbrăca cu haine de la Old Navy, Target şi American Eagle. Nu era dependent de droguri şi nici nu îşi petrecea timpul cu narcomanii. Iar, din câte ştiu eu, o ne-night stand-urile nu erau pe placul lui.
Totuşi, ce ştiu eu de fapt? Până la urmă, l-am întâlnit pe Ross pe Craigslist.
Drumurile noastre se intersectau în fiecare zi: el pleca de acasă dimineaţa, înainte ca eu să mă trezesc, iar eu mă întorceam acasă din tura de noapte de la piaţa locală (aflată în apropierea bibliotecii publice în care Ross urma să fie arestat mai târziu), după ce adormea el. Când îl mai vedeam, stătea întins pe canapea la bustul gol, ceea ce mie mi s-a părut un obicei cam hipiot (sau vanitos). O dată Ross s-a pomenit cu o reacţie alergică, după ce încercase să strângă nişte gunoaie de lângă un tufiş din Glen Park. La vreo două săptămâni după asta, a umblat prin casă gol, doar cu un prosop în jurul taliei, cu pielea roşie şi iritată.
Subit, Google deţinea mai multe informaţii despre colegul meu de cameră decât reuşisem eu să scot de la el în cele două luni, în care am locuit împreună.
Nu avea telefon mobil. În ce priveşte activităţile lui, mi-a spus că se ocupă de „construitul siteurilor,” iar după aia a zis ceva legat de „schimburi valutare.” Când l-am întrebat dacă a făcut vreodată tranzacţii în Bitcoin, mi-a răspuns cu o sclipire în ochi „Da, de câteva ori.”
În weekend-ul dinaintea arestării sale, Ross s-a întâlnit cu mine şi cu câţiva prieteni la Ocean Beach. Am băut şampanie, iar el a cântat la djembe. Pe la sfârşitul serii, au venit doi poliţişti şi ne-au spus să stingem focul de tabără şi să ne strângem lucrurile. Era timpul să plecăm, ne-au anunţat ei.
Marţea următoare, când m-am întors acasă de la serviciu am găsit o hârtie pe masa din bucătărie:
Prima dată când am aflat numele întreg al lui Ross a fost când am citit mandatul de percheziţie.
Subit, Google deţinea mai multe informaţii despre colegul meu de cameră, decât reuşisem eu să scot de la el în cele două luni, în care am locuit împreună. Ştiam cum arată, ce voce are, ce pastă de dinţi folosea, ce mâncase în ultima seară petrecută în libertate, dar habar nu aveam ce făcea el cât era plecat de acasă, pe Monterey Boulevard. Aveam acelaşi furnizor de internet, Comcast. Ce făcuse el pe internet cât împărţisem noi acelaşi spaţiu de locuit?
Ştiau agenţii federali de muzica pop pe care o descărcasem eu de pe torrente? De pornachele la care mă uitasem? De blogurile pe care intram în fiecare zi? De orele petrecute pe Facebook sau pe Skype cu prietenii? Stătuseră cumva agenţii federali în sedanuri negre parcate la colţul străzii în timp ce eu mă foiam prin cameră, în spaţiul dintre patul meu şi fereastra îngustă care dădea spre stradă şi îmi rodeam unghiile îngândurat? Dacă fiecare mail pe care l-am trimis, dacă fiecare postare pe care am făcut-o avea să fie examinată de autorităţi, atunci narcisismul ar fi fost oare singura acuzaţie de care trebuia să îmi fac griji, sau ar fi fost şi altele mai serioase?
După arestarea lui Ulbricht, Bauer a postat câteva mesaje pe forumul Hipinion sub pseudonimul „jeff costello.” Verosimilitatea afirmaţiilor lui Bauer a fost pusă la îndoială mai târziu de cei de la The New Yorker şi de la The Verge .
Sincer să fiu, pe mine mă amuză toată povestea asta. După ce am scăpat de şocul iniţial şi de paranoia că o să fiu arestat, îi căutăm numele lui Ross pe Google din oră în oră, mereu găseam ceva nou de citit. Cineva postase pe reddit adresa de corespondenţă a celulei în care era închis Ross, în cadrul Metropolitan Detention Center (MDC) din Brooklyn. I-am trimis o scrisoare (Ce mai faci? Cum e mâncarea pe acolo?) şi un exemplar din „ The Man of the Crowd” de Poe. Ross mi-a răspuns la vreo după săptămâni după aia, mi-a mulţumit pentru carte şi mi-a spus că Poe e o schimbare binevenită în lecturile sale curente: Biblia şi un manual de chimie organică. „Îmi place că, la început, personajul principal doar observă lucrurile,” mi-a spus Ross. „Dar până la finalul poveştii, el devine un participant activ.”
Am continuat să-i scriu. I-am trimis un exemplar din Gödel, Escher, Bach, în speranţa că o să păstrăm relaţia cordială care existase între noi la un moment dat. Niciun răspuns. O scrisoare, două, trei, patru… Am discutat mult pe Facebook cu fosta sa prietenă, care se mutase în Los Angeles, dar la un moment dat şi ea a întrerupt brusc legătura. Când i-am spus mamei sale pe mail că aş dori să-l vizitez, mi-a zis că procesul e complicat şi durează mult, dar ca o să-i transmită intenţia mea lui Ross.
Ross nu avea telefon mobil. În ce priveşte activităţile lui, mi-a spus că se ocupă cu „construitul site-urilor,” iar o dată a menţionat ceva legat de „schimburi valutare.”
La un moment dat, după ce am înţeles că vizita a ieşit din calcul, Lyn mi-a transmis personal adresa lui Ross, care era diferită de cea pe care o foloseam eu. Ross fusese mutat într-o altă celulă din MDC şi, cel mai probabil, cele şase scrisori şi exemplarul din Gödel, Escher, Bach pe care i le-am trimis nu ajunseseră la el. Când mi-am vizitat familia în Queens, de Ziua Recunoştinţei, am luat autobuzul care mergea spre Bay Ridge, prin Manhattan , apoi am făcut pe jos înconjurul MDC. Cerul era înnorat, iar străzile erau pustii.
Ce aş fi putut să-i spun? Întrebările care-mi veneau erau fie triviale, fie potenţial incriminatoare. Presupun că am fi vorbit despre San Francisco, despre câini, despre seara petrecută pe plajă. Despre tacos. Despre djembe. Lucrurile despre care amândoi ştim că sunt adevărate. Pentru că, să fim serioşi, nu-l cunosc deloc pe Ross.
Vecinul lui Bauer a postat un mesaj pe Facebook după arestarea lui Ross, în care spunea că era „ciudat.”
E mai uşor să spui lucruri răutăcioase, murdare sau pline de afecţiune pe internet, decât în viaţa reală. E mai uşor să-l ameninţi cu moartea pe un străin pe internet, decât în viaţa reală. Asta e problema cu Ross: acuzaţiile de facilitare a unor asasinate ne îngrijorează cel mai mult pe mine, pe colocatarii mei, pe familia mea, pe familia sa şi pe prietenii noştri. Procurorii spun că Ross a conspirat pentru asasinarea unui alt administrator al site-ului Silk Road, contra sumei de 80 de mii de dolari, în monede Bitcoin, dar, aparent, co-conspiratorul său era un agent federal, care i-a trimis lui Ross imagini trucate care „dovedeau” că asasinatul a avut loc.
Chiar dacă crima respectivă e falsă, recursul la violenţă care, chipurile, e o caracteristică a lui Dread Pirate Roberts nu se potriveşte deloc cu personalitatea celui care a creat contul. E ca şi cum contul a acţionat independent.
„Nu e nevoie să îţi schimbi viaţa,” scria cândva Jean Baudrillard. „Tot ce trebuie să faci e să ai două.”
Cred că Ross ar fi de acord.
Abia acum pot să văd cum se potriveşte identitatea colegului meu de cameră Ross Ulbricht cu pseudonimul Dread Pirate Roberts. Pe măsură ce descopăr clivajul existent între creatorul contului şi contul însuşi, dovezile indică din ce în ce mai mult vinovăţia lui Ross, dar şi naivitatea sa. Tocmai aspectul ăsta copilăresc, credulitatea sa vizavi de virtutea inerentă a lumii, m-a făcut să-l consider pe Ross o persoană onestă şi chiar respectabilă. Nu cred că Ross a intenţionat vreodată să rănească pe cineva cu „ simulacrul său economic.” Dar ne-a minţit. Şi, deşi nu pot să-i înţeleg faptele, mi-aş dori ca Dread Pirate Roberts să fie cel închis într-o celulă, nu Ross.
Traducere: Mihai Niţă
Urmărește VICE pe Facebook:
Citeşte mai multe despre piaţa drogurilor ilegale:
Droguri, pedofili şi asasini pe Deep Web
Piaţa de droguri Evolution a fost o ţeapă de 12 milioane de dolari pentru dealeri şiconsumatori
În Rusia poţi angaja asasini plătiţi ca şi cum ai cumpăra pizza
