Când vine vorba despre refugiați, mulți români se vor trezi să strige că trebuie să rămână în țările lor și să nu ne mai invadeze frumusețea noastră de țară. Ironia istoriei face însă că românii au suferit și ei persecuții greu de imaginat, care au culminat chiar cu asasinate, în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial. Ardealul cel atât de cântat în melodii patriotice a fost scena unor episoade terifiante în care românii au fost victime ale unor călăi care i-au găsit vinovați fix pentru că sunt români.
În 1939, Germania nazistă se apucă să redeseneze granițele Europei și, în același timp, să impună o politică de exterminare pe criterii rasiale. Singurele puteri care puteau reprezenta atunci o piedică în calea tăvălugului german erau Uniunea Sovietică și Marea Britanie. Așa începe Al Doilea Război Mondial.
Videos by VICE
În primă fază, România decide să nu ia parte la conflict, dar această neutralitate i-a adus pierderi teritoriale. După înțelegerea Ribbentrop-Molotov, URSS e prima care decide să ia din teritoriul României, așa că, pe 26 iunie 1940, România primește un ultimatum prin care îi este cerută cedarea de bună voie a Basarabiei și Bucovinei. Carol al II-lea convoacă a doua zi Consiliul de Miniștri. După două întrevederi decide să accepte revendicările teritoriale sovietice și să nu opună rezistență.
Această cedare fără luptă are repercusiuni mai profunde decât cele teritoriale, pentru că arată un stat paralizat, fără resurse sau aliați, care nu e dispus să lupte pentru a-și proteja granițele. Și cum în viață de ce ți-e frică nu scapi, pentru România Dictatul de la Viena din 30 august vine ca o lovitură de ciocan.
Pentru că a suferit cele mai multe pierderi teritoriale în urma tratatului de la Trianon care a rezultat din Primul Război Mondial și se afla în tabăra Germaniei, Ungaria s-a gândit că e contextul ideal să ceară Transilvania. Hitler și Mussolini și-au dat acceptul, așa că românii au mai pierdut un teritoriu important, tot fără luptă. Motivele pentru care ungurii voiau să revendice Transilvania erau mai degrabă istorice și nu luau în calcul că populația zonei era majoritar română.
O bună parte din intelectualii români din zonă s-au refugiat în ceea ce rămăsese din România, când și-au dat seama că nu sună deloc bine o ocupație horthyistă. Numele acesteia vine de la Miklós Horthy de Baia Mare, cavaler de Szeged și Otranto. El a fost un amiral maghiar și regent al Ungariei de la 1 martie 1920 până la 15 octombrie 1944 – a fost, totodată, instauratorul regimului de extremă dreapta în Ungaria.
Revin însă la situația intelectualilor. Corpul didactic al Universității din Cluj a părăsit zona, iar toți artiștii Operei s-au refugiat la Timișoara. Ungaria lui Horthy nu a așteptat prea mult pentru a pune în aplicare Dictatul de la Viena, astfel că, doar cinci zile mai târziu, pe 5 septembrie 1940, primele unități militare ungare au pătruns pe teritoriul anexat. Un total de 310 de mii de soldați unguri, împărțiți în așa-numitele Armata 1 și Armata 2, au pătruns pe ceea ce fusese până nu demult teritoriul României, o desfășurare impresionantă de forțe. Documentele vremii atestă că armata ungară a fost primită cu entuziasm de etnicii maghiari din zonă, iar înaintarea trupelor s-a făcut în liniște, fără o opoziție a populației majoritar română.
Există mărturii conform cărora teroarea a început încă din prima zi de ocupație, că limba română a fost cu totul înlăturată, iar etnicii maghiari au început să poarte dialoguri doar în ungurește.
Violența fizică a început doar trei zile mai târziu, când trupele maghiare au intrat în Nușfalău, o comună din județul Sălaj. Aici, 11 cetățeni români, care nu locuiau în sat, dar se întorceau de la muncă și tranzitau zona, au fost opriți de Zoltán Szinkovitz, localnic maghiar și de un soldat al forțelor de ocupație. Cei nouă bărbați și două femei au fost duși în centrul satului și percheziționați, apoi privați de bunurile personale și bătuți cu bestialitate. Într-un final, cele două femei au fost eliberate, dar cei nouă bărbați au fost duși la marginea satului și executați.
Doar o zi mai târziu, pe 9 septembrie, are loc unul dintre cele mai sângeroase episoade ale ocupației horthyste din Transilvania. La această dată, trupele maghiare, sub comanda unui anume locotenent Akoszi, intră în localitatea Treznea și dezlănțuie un genocid în toată regula. Primii care sunt uciși sunt câțiva copii români care aveau grijă de vite la păscut. Victime cad 93 de persoane, ucise pentru simplul fapt că nu sunt maghiari. Trupele ungare au susținut că au fost atacate cu focuri de armă de fiica preotului din sat, un pretext fals și absurd al măcelului care a urmat, dar această scuză e infirmată de un general ungur, care îl ceartă într-o epistolă pe locotenentul Akoszi pentru această „rușine care va rămâne tipărită pe obrazul armatei maghiare”.
Relevantă pentru episodul Treznea este și mărturia muzicologului Octavian Lazăr, Cosma a cărui familie a fost ucisă în timpul masacrului: „Deodată au răsunat împușcături ce deveneau persistente, se auzeau strigăte de groază, neliniștea și neputința își dăduseră mâna, soldați înarmați se războiau cu femei casnice, cu pruncii, cu moșnegii, încep să ardă case, primăria este cuprinsă de flăcări, se aude o puternică detonătură în centrul comunei, care a băgat și mai mult oamenii în sperieți. Grupe de cătane răscoleau gospodăriile și sub amenințarea baionetelor, se făceau coloane de nevinovați care erau împușcați, găuriți cu baionete, conduși spre locurile unde aveau să fie executați. Motivul? Erau români!”.
Apogeul violențelor asupra populației române este atins însă în localitatea Ip în zilele de 13 și 14 septembrie 1940. Aici, nu mai puțin de 157 de etnici români sunt uciși fără milă de armata ungară. Folosind un alt pretext fals, s-a speculat că moartea accidentală a doi soldați unguri într-o explozie fusese, de fapt, pusă la cale de etnicii români. Armata ungară, ajutată de câțiva etnici maghiari care ajutau la identificarea caselor unde locuiau familiile românești, a dezlănțuit un genocid odios. Femei gravide, copii, bătrâni sau fețe bisericești au fost ucise fără milă într-o acțiune sângeroasă descrisă cu acuratețe de Gavril Butcovan, un supraviețuitor al masacrului din Ip.
„Inima îmi bătea tare, pentru că în momentele următoare am văzut cum criminalii i-au executat pe frații mei. În fața casei, la câțiva metri de mine, au ucis-o pe sora mea Maria de 18 ani, care a fost împușcată în piept. Fratele Mihai de 8 ani a fost împușcat în burtă, iar surioara Ana de 5 anișori, care, disperată striga: «Unde ești, maică?», a fost secerată de gloanțele criminalilor. Fratele Viorel de 11 ani a vrut să fugă spre grădină, însă soldatul care îl urmărea l-a împușcat în cap. Pe surioara Paulina de doar 11 luni «bravii» soldați unguri au sfârtecat-o cu baionetele în leagăn.”
Gavril Butcovan
Mărturiile vremii vorbesc de femei gravide ucise fără milă, de bătrâni executați în ceafă și de torturi groaznice, bărbați cărora li se tăiau mâinile, urechile, limba și organele genitale. În urma măcelului, victimele au fost aruncate în gropi comune, fără a avea parte măcar de o cruce sau o placă prin care să poată fi identificați.
Pe 15 septembrie 1940, la Cerișa a avut loc un alt episod macabru. Soldații unguri au adunat 64 de români și evrei, care au fost escortați sub amenințarea armelor pe un deal de lângă localitate. Ca într-un film de groază, li s-a ordonat să alerge spre baza dealului în timp ce trupele maghiare au deschis focul.
Preotul român Andrei Bujor a fost o altă victimă a masacrelor transilvănene. Locuitor al satului Mureșenii de Câmpie și tată a trei copii, acesta a fost nevoit să-și pună casa la dispoziția trupelor maghiare. Agresivitatea acestora l-au făcut pe preot să plece la Cluj pentru a cere intervenția comandamentului militar care să tempereze ieșirile soldaților.
Nu a obținut nicio concesie, ci dimpotrivă – odată reîntors acasă, e vizitat de o patrulă de 12 soldați unguri. Aceștia aveau deja prizonieri câțiva cetățeni români, pe care i-au executat în curtea casei, alături de întreaga familie Bujor, și i-au îngropat pe loc. S-a dovedit ulterior că acest masacru a fost comandat de contele Albert Wass, care îl detesta pe părintele Bujor și care îl considera un naționalist român. Astăzi, încă poți să găsești bustul lui Wass în câteva localități din România, iar locul unde se află urna cu cenușa sa e un loc de pelerinaj pentru extremiștii maghiari.
După o perioadă de aparentă acalmie și de acțiuni răzlețe împotriva românilor, un alt puseu de violență a avut loc în toamna anului 1944, după ce România trece de partea Aliaților.
Masacrele din Transilvania rămân un motiv de doliu pentru România și unul dintre cele mai întunecate episoade ale celui de-Al Doilea Război Mondial. Nu se poate vorbi precis despre amploarea evenimentelor petrecute în anii de ocupație maghiară, însă datele oficiale vorbesc de 919 omoruri, 4 126 bătăi, 15 893 arestări și 447 devastări. Pe perioada celor patru ani de ocupație, mulți oameni au fost deportați de pe teritoriul cedat sau au trebuit să se refugieze din calea atrocităților. Există estimări care susțin că cinci sute de mii de români au fost nevoiți să părăsească teritoriile cedate în urma Dictatului de la Viena. Aceste cifre nu reflectă însă realitatea acelor ani de teroare, pentru că multe dintre crime au fost mușamalizate.
Perioada 1940-1944 este una de tristă amintire în istoria poporului român, dar, în același timp, trebuie spus că nu ajută la nimic să generalizezi. Au fost și destule familii maghiare au empatizat cu suferințele românilor și și-au pus propria viață în pericol, oferind sprijin celor în nevoie.
Evoluția relațiilor între România și Ungaria e în continuare delicată, dominată de narațiuni patriotarde și capitalizată de partide extremiste. Relațiile bilaterale au suișuri și coborâșuri, iar pentru asta trebuie să privești lucrurile în ansamblu. Pe 24 august, președintele Ungariei Janos Ader a comparat anexarea Crimeei de către Rusia cu Tratatul de la Trianon. Pe de altă parte, în valul patru al pandemiei, statul ungar a anunțat că va primi 50 de bolnavi români cu Covid în vederea tratării lor în secții de terapie intensivă.
Atitudinea românilor față de refugiați e însă paradoxală. În istoria modernă a țării, românii au fost refugiați, dar, în 2015, un sondaj arăta că 67 la sută dintre români nu ar fi fost de acord ca refugiații sirieni să fie găzduiți în localitatea lor. A fost o isterie mediatică de proporții. În anticiparea valului de refugiați din Afganistan care fug din calea talibanilor, România de astăzi e în continuare reticentă să-i primească.
Deși armata României a fost prezentă aproape 20 de ani în teatrele de operații din Afganistan și poartă o responsabilitate morală directă pentru criza umanitară de acolo, statul român nu are decât 750 locuri de refugiați. Vreo 70 la sută sunt ocupate deja.
