Când Leny* a ajuns pentru prima oară la închsioarea Capanne, un centru de detenție pentru femei din regiunea Perugia din centrul Italiei, era bosumflată și retrasă. Se plimba singură prin curte, cu capul plecat și adusă de spate. Nu era neobișnuit pentru o deținută transferată. Orice închisoare are propriul ecosistem delicat. E înfricoșător să fii dezrădăcinată și replantată, adeseori fără niciun avertisment. Am observat-o imediat: micuță, cu o burtică rotundă și mică de înălțime, cu părul negru. Mi s-a părut că Leny e genul de deținută care n-ar izbucni decât dacă se simte încolțită – deci nu reprezenta o amenințare pentru mine.
Între 2007 și 2011, am fost închisă pentru o crimă pe care n-am comis-o. Până la momentul în care a apărut Leny în peisaj, executasem deja trei dintre anii ăia. N-am vorbit cu ea. Nu prea vorbeam cu nimeni. În general, eram rezervată.
Videos by VICE
Am avut noroc. Datorită sprijinului familiei și prietenilor, n-aveam la fel de mare nevoie de o relație în închisoare ca și alte deținute. Factorii care contribuie la izolarea socială – sărăcia, bolile psihice, un trecut plin de abuzuri și neglijență – se combină de multe ori și persoanele care ajung în sistemul penitenciar sunt afectate de ele într-o proporție mult mai mare. 50% dintre toți deținuții suferă de o boală psihică, pe lângă doar 11% din populație în general – iar izolarea socială poate să sporească problemele încă nemanifestate de sănătate psihică. În același timp, femeile care ajung la închisoare au mai mari șanse să fi suferit de abuzuri decât bărbații. Iar legăturile de familie ale deținuților sunt adeseori disfuncționale și slăbite de încarcerare.
Majoritatea deținutelor de la Capanne aparțineau unor grupuri sociale încetățenite, definite în principal de criterii etnice – în mare parte italience, nigeriene și rome. Ca americancă, nu-mi găseam locul, dar pluteam printre ele și observam cum sunt structurate. Erau pe ierarhii, ca familiile extinse. Nigerienele își spuneau una alteia „mamă” sau „fiică”, în timp ce romele își spuneau „verișoară”. Iar în cadrul acestor familii, se întâmpla des ca două deținute să formeze un cuplu.
Citește și Cum e să fii gay la închisoare
Deținutele făceau pasiuni unele pentru altele. Își dădeau scrisori de dragoste printre gratii. Își făceau cadouri: desene cu flori sau huse croșetate pentru walkman-uri. Una dintre jumătățile unui cuplu cunoscut pentru relația lor tumultoasă punea bot și se uita crâncen de urât ori de câte ori partenera ei era prea prietenoasă cu alte deținute. Existau despărțiri înlăcrimate și, uneori, bătăi între noua parteneră și fosta. Dar pentru fiecare cuplu care se purta ca-n adolescență exista și unul de neclintit și autonom, care părea căsătorit de 20 de ani. Multe dintre femeile astea se identificau drept heterosexuale – erau numite colocvial „gay pân-la liberare”.
Când Kristine Bunch a fost închisă pe nedrept pentru moartea fiului ei (a executat 17 ani de pedeapsă înainte să fie exonerată în 2012), a format un cuplu cu Rebecca*, o colegă de detenție. S-au cunoscut când Bunch a fost pusă s-o mediteze pe Rebecca pentru examenul de echivalare de studii. Bunch a învățat-o pe Rebecca să citească și, la schimb, Rebecca i-a dat lui Bunch școala străzii. „Rebecca a crescut pe stradă și n-a prea fost la școală”, îmi povestește Bunch, când își amintește de relație la cinci ani de la eliberare. „Nu era citită, dar avea o școală bună a vieții. Și eu am învățat la fel de mult de la ea cât a învățat și ea de la mine.”
Eu am cunoscut-o pe Leny mai puțin fortuit. În fiecare zi, Leny se uita la mine cum fac jogging prin curte (o zonă exterioară dreptunghiulară cam cât un sfert dintr-un teren de fotbal) și în cele din urmă și-a făcut curaj să mă salute. Eu am fost prietenoasă, dar în gardă. Ne-am plimbat împreună prin perimetru. Mi-a spus că ea e lesbiană și eu i-am spus că sunt straight. Leny mi-a spus că în Italia a suferit mult pentru că oamenii judecă și sunt obtuzi. Am empatizat. Când aveam 14 ani, s-a zvonit la liceul meu catolic c-aș fi lesbiană, chestie care m-a alienat de toată lumea, cu excepția unui grup mic de colege de clasă. Mai târziu am devenit aliată a mișcării LGBTQ și am contribuit la fondarea Alianței Gay-Hetero din liceu. Când i-am povestit, Leny a rânjit cu gura până la urechi. Apoi a țopăit după mine ca un cățeluș, în timp ce eu dădeam ture terenului de sport – și-a doua zi și în ziua următoare și, în cele din urmă, în fiecare zi.
Ne-am împrietenit pe parcursul următoarelor săptămâni. Mă rog, aproape ne-am împrietenit. N-am prea avut prieteni în închisoare. Am fost ostracizată atât de deținute, cât și de gardieni drept „aia celebră”, mi-am petrecut primele opt luni în izolare, iar după aceea personalul închisorii direcționa politicienii veniți în vizită către celula mea, ca să se dea mari cu mine. Colegele mele deținute nu mă înghițeau pentru că primeam atât de multă atenție. Eram la știri aproape zilnic, primeam o tonă de corespondență, mă vizita des familia și îmi permiteam întotdeauna strictul necesar.
Închisoarea Capanne. Fotografie via Wikimedia Commons
Majoritatea colegelor mele de detenție erau mai mari, mai dure, mai rele, mai disperate și-aveau mai puțin de pierdut decât mine, deci n-am lăsat niciodată garda jos. Dar și eu eram încăpățânată. Eram inocentă și timp îndelungat am refuzat să mă integrez într-o lume care nu era a mea. Mi-am câștigat pacea prin ajutarea deținutelor să-și scrie scrisorile și traducând pentru cele care nu vorbeau italiană, dar am fost mereu tăcută, retrasă, cu nasul într-o carte sau dând ture de curte
Eram prinsă între defensivă și singurătate. Leny nu mi-a cerut să-i spun „povestea adevărată” a cazului meu, nu mi-a cerut cămașa de pe mine și nici nu m-a pus să-i cumpăr țigări. La început, n-a cerut nimic. Așa că am lăsat-o pe Leny să-mi asculte CD-urile. Am învățat-o să joace șah. Când Leny s-a angajat ca femeie de serviciu, își făcea veacul în fața celulei mele la o gură de espresso și-o vorbă ori de câte ori avea pauză. Leny n-avea pe nimeni altcineva, așa că aștepta cu nerăbdare să ne petrecem timpul împreună.
Cel puțin la-nceput poate că Leny n-a încercat să mă seducă și avea, de fapt, doar nevoie de un om de treabă care s-o distragă de la plictiseală. Se-ntâmplă des. În ciuda a ceea ce-ai crede, multe relații din închisoare nu-s despre sex – la fel ca majoritatea relațiilor din afara închisorii.
„Studiile ne sugerează că motivul principal pentru care majoritatea bărbaților și-a femeilor intră în relații, indiferent de orientare, e nevoia de companie”, îmi spune dr. Pamela Regan, profesoară de psihologie socială specializată în studierea relațiilor de la Universitatea de Stat din California. „Vor o relație iubitoare, de durată. Pentru intimitate. Pentru recreere. Pentru sprijin social. Și, da, pentru sex. Dar e parte dintr-o nevoie mai mare de a forma o legătură cu altă persoană.”
La închisoare ai parte de tot spectrul sexualității umane, dar activitatea sexuală nu e o componentă necesară sau definitorie a relației amoroase. Uneori, relațiile de la închisoare sunt despre sex, dar sunt mai des despre legăturile interumane. Pentru că închisoarea e un loc groaznic: conceput să le nege oamenilor dorința de a forma legături.
Citește și Cum am devenit agent de pariuri în închisoare
E aproape imposibil să cuantfici numărul de persoane care au relații amoroase sau sexuale în timpul încarcerării: datele pur și simplu nu există. Biroul Federal al Penitenciarelor publică un raport anual care povestește în detaliu cazurile dovedite sau presupuse de abuz sexual care au loc după gratii, dar nu ia la socoteală și relațiile consimțite între adulți. Cu toate astea, din experiența mea personală cu închisoarea, relațiile astea sunt des întâlnite.
Legătura lui Bunch cu Rebecca a fost profundă și intimă. „A însemnat atât de mult pentru mine să am pe cineva de care să am grijă și pentru care să gătesc”, îmi spune aceasta. „Să am pe cineva în care pot avea încredere. Să-mi împart cu cineva fricile și grijile. Cineva care să-mi trimită o scrisoare de dragoste sau să mă strângă de mână când mi se amâna un termen la tribunal sau mi se refuza o cerere. Și, după 17 ani la închisoare, tânjeam să fiu atinsă.”
Bunch și Rebecca, la fel ca mulți alți deținuți, au format ceea ce psihologii numesc o relație rezistentă. Tipul ăsta de relații îi ajută pe oameni să supraviețuiască în condiții adverse de viață. Studiile directe asupra relațiilor de rezistență se concentrează pe copii, adeseori din regiuni afectate de război sau de dezastre naturale. Dar descoperirile cercetătorilor care se apleacă asupra relațiilor de rezistență pot fi aplicate și populațiilor din închisoare. În condiții dificile, poate fi extrem de benefic psihologic să găsești un om cu care să poți forma o legătură.
Închisoarea e un loc care te izolează. Ești scos cu forța din casă și din rețeaua de sprijin. Ești privat de libertatea de mișcare, de interacțiunile sociale și de timp. Ești forțat să te supui unei supravegheri continue și controlului unor persoane străine, cot la cot cu alți străini. Dar relațiile ne ajută să n-o luăm razna, chiar dacă sunt interzise sau nu sunt ideale.
„Închisorile conferă ceea ce, în cercetarea de relații numim un «câmp închis»”, explică Dr. Regan. „Relațiile în închisoare sunt involuntare într-o mare măsură. Sunt forțate pentru că există o limită impusă din exterior asupra potențialilor parteneri. Intri în relații – sexuale, romantice, amicale – cu oamenii dintre care poți să alegi.”
Citește și Teroarea și bucuria ieșirii din închisoare după 17 ani
Ființele umane sunt incredibil de adaptabile, dar asta nu-nseamnă că putem să ne schimbăm orientarea sexuală ca și cum am aprinde lumina, după cum susțin unii greșit. „Orientarea e un construct mai amplu decât atracția sau activitatea”, susține Dr. Regan. „Atracția și activitatea fac parte din orientare, dar nu-s unul și-același lucru. O persoană care se identifică drept heterosexuală, de exemplu, tot poate să se simtă atrasă de o persoană de același sex și să aibă activitate sexuală sau romantică cu o persoană de același sex”. Dr. Regan numește practica asta „deconectare”.
Cea mai bună descriere a orientării sexuale e că există pe un continuu. Deținutele care par să acționeze împotriva orientării lor declarate fac, cel mai probabil, apel la o parte mai rar exprimată a propriei orientări. În plus, studiile arată că femeile sunt, în general, mai fluide din punct de vedere sexual decât bărbații și că orientarea noastră sexuală ne determină experiențele romantice și sexuale într-o măsură mai mică decât bărbaților. Modul în care oamenii ajung să fie atrași și atașați unii de ceilalți e mai complex decât recunosc concepțiile noastre despre sexualitate.
Deși relațiile la închisoare sunt ceva obișnuit, gesturile de intimitate între deținute sunt interzise, tehnic vorbind. Deținutele riscă adeseori să fie pedepsite: avertismente oficiale prin care li se anulează timpul scutit din pedeapsă pentru bună purtare, scurte șederi la carceră, sau chiar transferuri involuntare dacă se afișează în cuplu. Dacă te identifici drept homosexual sau afișezi comportamente homosexuale, poți să fii hărțuit de ofițeri. „Ofițerii ne făceau în toate felurile și ne spuneau cât suntem de scârboase”, își amintește Bunch. „Cu Rebecca am primit primul avertisment scris, pentru că m-a luat în brațe după o vizită mai nasoală de la fi-miu. Nu există compasiune.”
Fotografie de Alejandro Moreno de Carlos via Stocksy
Și deținuții pot să profite unii de alții – fără să vrea sau cu rea intenție.
Leny voia să ne ținem de mână. „Am mai schimbat femei”, îmi zicea. „Pot să-ți fac chestii pe care nu ți le poate face niciun bărbat.” Mă simțeam tratată ca un obiect și mă enervam. „Pe mine nu poți să mă schimbi”, îi răspundeam eu. Ea credea că mă las greu. Într-o zi, Leny m-a sărutat.
Am scrâșnit din dinți și-am semi-zâmbit, ezitând între jenă și furie. Era oricum deja nasol că instituția penitenciarului avea drept de proprietate asupra corpului meu – că eram închisă și percheziționată la piele în mod regulat și că deja mă hărțuiseră sexual paznicii bărbați. Ca deținută, Leny ar fi trebuit să-nțeleagă asta, dar, spre deosebire de mine, condamnarea ei era mai scurtă și ea nu resimțea la fel de acut ca și mine pierderea intimității, a demnității și-a autonomiei. Leny era dealeriță de droguri dintr-un orășel mic și nu știa cum e să ți se fure trecutul, prezentul și viitorul – nu ca mine.
I-am spus lui Leny că, din moment ce nu poate să-mi respecte limitele, n-o să mai fim prietene. Situația a devenit tensionată. Într-o pauză de muncă, Leny a venit să o ardă în fața celulei mele și s-a certat cu mine, pentru că i se părea că exagerez. M-am simțit ușurată când, în cele din urmă, s-a eliberat, deși a continuat să-mi scrie. Mi-a trimis CD-uri de jazz pe care scria pe copertă: „Cu dragoste, întotdeauna, Leny.” Nu i-am răspuns niciodată.
Bunch și Rebecca au avut parte de-un final mai fericit. „Ne-am făcut planuri”, spune Bunch. „Nu să ieșim și să trăim fericite până la adânci bătrâneți. Ne-am făcut planuri să rămânem pentru totdeauna una în viața celeilalte. Știam amândouă că circumstanțele ne-au adus împreună și că, odată ce una dintre noi avea să plece acasă, circumstanțele urmau să se schimbe.”
Citește și Ce-am învățat cât am fost frizer în închisoare
Au păstrat legătura, după ce Bunch a fost eliberată. „Am continuat să-i scriu, să-i trimit bani și am vorbit la telefon. Când Rebecca a fost eliberată, i-am cunoscut familia și a cunoscut-o și ea pe a mea. Ne vedem în continuare, vorbim la telefon și ne susținem reciproc. Asta n-o să se schimbe niciodată. Ea a fost o constantă în una dintre cele mai negre perioade din viața mea și pentru asta o iubesc.”
Ne intrigă ideea de relații în detenție, parțial pentru că avem o curiozitate morbidă despre tot ce ține de transgresiuni și criminali, dar și pentru că relațiile lor ne ațâță și-s un pic misterioase. Ca la o petrecere în pijamale cu adolescente, ne întrebăm ce se află în spatele ușilor închise (sau al gratiilor). Ideea de femei la închisoare scoate din mulți dintre noi adolescentul excitat – poate din cauza lesbianismului implicit – dar mai există și ceva mai profund. După cum știu toți cei care l-au citit atent pe Foucault, femeia la închisoare e, prin definiție, o femeie controlată de forțe oprimatoare, în primul rând masculine. Acești doi factori puși laolaltă explică, poate, de ce sexualitatea femeilor încarcerate e o sursă nesfârșită de fascinație pentru public.
Ca atare, trecem cu vederea relațiile amoroase non-sexuale. Relațiile pe care deținutele le stabilesc între ele sunt văzute drept nimic mai mult decât minciunele perverse de care trebuie să le fie rușine când se întorc în lumea reală. Dar nu le e. „Gay pân-la liberare” e o supra-simplificare insensibilă care semnalează o lipsă de înțelegere asupra a ceea ce-nseamnă cu-adevărat să fii închis – și e și o subestimare a firii umane.
Când privește în urmă, Bunch vede relația ei cu Rebecca ca pe un dar. „Sunt recunoscătoare c-am avut șansa să am pe cineva cât am fost înăuntru. Știu că relațiile în închisoare sunt dezavuate adeseori, dar nevoia de dragoste, companie și încredere e ceva ce avem toți, fie că o afișăm sau nu. Dacă privăm oamenii de nevoile lor umane elementare, devin animale și-atât.”
*Numele au fost schimbate pentru protejarea anonimatului persoanelor în cauză.
Traducere: Ioana Pelehatăi
