Fotograful iranian Ebrahim Noroozi și-a făcut o carieră din fotografierea locurilor nemaivăzute din țara sa de baștină. A câștigat de trei ori concursul World Press Awards și nu se teme să surprindă teme întunecate, grele și deranjante, cum ar fi spectacolul public al execuțiilor sau impactul violenței domestice extreme. Săptămâna aceasta îți prezentăm una dintre cele mai frumoase serii ale lui Noroozi: The Lake on its Last Legs.
Fostul cel mai mare lac sărat din Orientul Mijlociu, Urmia, a scăzut la o rată extraordinară în ultimele decenii, până la zece procente din capacitatea pe care o avea în 1995, din cauza încălzirii globale, și e unul dintre cele mai grave dezastre ecologice la ora actuală pe continent.
Videos by VICE
„Cred că este de datoria mea să arăt lucrurile teribile făcute de mâna omului.”
Cu toate astea, în fotografiile lui Noroozi tragedia nu este accentuată: în schimb, atenția se mută spre bucurie, frumusețe, lumină și orizontul fără limită care plasează Urmia în altă lume. Povestea scăderii Lacului Urmia este bine cunoscută și analizată – Leonardo DiCaprio a făcut din asta și o cause celebre ecologică – dar Noroozi captează experiența umană și cum, în ciuda forțelor care îți scapă de sub control, poți să te bucuri de ce-i al tău, cât timp îl mai ai.
Imaginile îi arată pe vizitatori cum se bucură și se joacă pe lac, chiar și-n toiul schimbărilor climatice, lucru care accentuează valoarea a ce se pierde. În articol, Norooz vorbește despre cum a luat naștere seria, ce l-a inspirat și ce a vrut să obțină când a documentat moartea lacului.
Tot ce mi-am propus în seria asta a fost să nu arăt frumusețea, dar s-a întâmplat oricum. Lacul este foarte frumos, e imposibil să ignori asta, mai ales că apa se înroșește în sezoanele calde. Asta este o poveste despre oameni, umanitate și pericolele la care supunem natura. Lacul se schimbă, probabil pentru totdeauna, iar noi îi urmărim distrugerea. Este o tragedie pe care n-am putut să nu o fotografiez.
Lacul Urmia era o destinație pentru turiști și vapoare: acum toată suprafața este traversabilă cu piciorul. Bărcile s-au uscat pe lac. Insulele de sare ies la suprafață și cresc an de an. Nu vorbesc îndeajuns de mulți oameni despre dezastrul ecologic din Iran de care o mare parte dintre noi suntem responsabili. Am făcut prea multe ferme, am blocat râurile și apele care susțineau lacul și am jucat un rol în schimbarea temperaturii care acum îl seacă. Și cu toate astea, oamenilor nu pare să le pese.
Mai presus de orice altceva, subiectul meu este mereu umanitatea, indiferent ce fotografiez. La fel ca lacul, cred că umanitatea în sine este rănită și distrusă de acțiuni nepăsătoare, iar ăsta este motivul pentru care fac fotografii. Cred că e datoria mea să arăt lucrurile terifiante făcute de mâna omului. În seria asta, oamenii nu arată nesimțire sau suferință, în schimb, încearcă să se bucure de fiecare moment pe Lacul Urmia, ca să-și amintească de el și după ce nu va mai exista. Dar sunt, într-o măsură, responsabili – la fel și eu – și asta n-ar trebui să uităm niciodată.
Artcolul a apărut inițial pe VICE US.
