*Numele autoarei a fost schimbat pentru a-i proteja identitatea.
Bună, sunt Miray* și viața într-o familie musulmană nu a fost deloc fun pentru mine. Aventura mea a început prin ‘93, într-o zi de septembrie când părinții mei, un tată turc de origine arabă și o mamă româncă au hotărât să mă aducă pe lume. M-am născut într-un orășel din Suedia și, long story short, nu au reușit să obțină cetățenia, așa că au decis să se întoarcă în Turcia. Obligativitatea serviciului militar de acolo l-a împins pe tatăl meu să se refugieze în România, așa că-n anul Domnului 2019, iată-mă aici.
Videos by VICE
Cum e să crești, ca musulmancă, într-un oraș mic din Oltenia
Pe la sfârșitul lui 1999 s-au stabilit într-un orășel din Oltenia, unde au încercat să înființeze o afacere, dar cunoștințele slabe de limba română l-au făcut pe tata ținta multor țepe clasice românești. A reușit într-un final să pună pe picioare o afacere cu produse de menaj.
Diferențele culturale și „stilul libertin” de viață al românilor l-au determinat pe tata să urască decizia de a locui aici. Asta l-a împins să devină extrem de paranoic, iar în cele din urmă a ajuns să ne izoleze de ceilalți. Nu aveam voie să ies la joacă cu ceilalți copii și nu am mers niciodată la grădiniță. Mereu îmi spunea că oamenii ne urăsc și vor să ne facă rău. În schimb, fratele meu mai mic avea voie să iasă, că era băiat. Logic.
Inițial, tata nici nu a vrut să audă de școală. Susținea mereu că nu ar fi făcut decât să mă „strice”. După multe dezbateri aprinse, mama l-a convins să mă înscrie. Aveam un program fix, mă ducea și mă lua de la școală, nu aveam voie să îmi fac prieteni, orele de religie erau strict interzise, de teamă că aș putea să-mi abandonez credința islamică.
Odată, pe când ai mei erau la serviciu, am îndrăznit să ies la joacă în cartier. Găștile erau deja formate, iar eu nu cunoșteam pe nimeni. Însă, fiind un oraș mic, în care bârfa era sport național, toată lumea știa de „turcu” sau de „fata lui turcu”. Mă fugăreau în timp ce strigau „prindeți inamicul” sau „s-o trimitem înapoi în Turcia”. După câteva ture am găsit o creangă mai zdravănă cu care l-am lovit pe unul dintre ei atât de tare încât i-a dat sângele. Apoi am fugit în casă. Seara a venit cu maică-sa la ușă și de atunci nu am mai ieșit la joacă.
Întrebările ignorante de care m-am lovit la școală
La școală eram un copil normal. Pentru mine, cele opt ore erau ca o gură de aer proaspăt, opt ore în care puteam să fiu ca ceilalți. Cu excepția glumelor cu Vlad Țepeș de la orele de istorie, profesorii nu m-au tratat niciodată diferit față de ceilalți colegi, însă toți s-au oprit la numele meu măcar o dată când făceau prezența, pentru a pune clasicele întrebări: „ești turcoaică?” „cum e în Turcia?”, „este adevărat ce vedem în Clona?”. (n.r. dacă ești prea tânăr, Clona a fost o telenovelă braziliană cu personaje centrale musulmane, care a făcut furori în România pe la începutul anilor 2000)
Întrebările astea mi-au marcat existența. Uneori păreau pertinente, dar de cele mai multe ori debordau de o ignoranță absolută: „câte neveste are tatăl tău”, „aveți cămile?”. Și mai erau oamenii aceia care nu putea să înțeleagă conceptul de a avea o religie diferită și încercau să-mi bage pe gât carnea de porc: „dar hai, ia o gură din ceafa asta și o sa vezi cat de bună este”.
Prin clasa a doua am început orele de engleză. Tatăl meu a venit la școală să-i spună învățătoarei că nu este de acord să intru la orele de engleză. Susținea că americanii sunt răul pe Pământ și că este păcat pentru un musulman să le vorbească limba. Am învățat engleza pe ascuns. Îmi lăsam manualele la o colegă și le luam a doua zi. Profesorii îmi înțelegeau situația.
Ce învățam despre tradiția islamică în vacanțele mele de vară
Vacanțele de vară le petreceam în „tabăra islamică”, cum o numeam eu. Practic, tata mă expedia în Turcia, unde învățam tainele Islamului și cum să devin o femeie oprimată. Familia lui e formată din cinci surori și patru frați, toți căsătoriți cu mulți copii care la rândul lor au copii. Bunicul meu e originar din Libia și a avut două neveste. Prima a eșuat să-i ofere un fiu, fapt ce l-a împins să-și ia încă o soție.
Când creșteam, mereu auzeam că rostul femeii în Islam este, în primul rând, acela de a face copii. Și în această privinţă observam discriminarea femeii, pentru că naşterea unui fiu înseamnă o mare bucurie pentru familia musulmană, în timp ce o fată este mai puţin bine privită: naşterea unei fete este trăită de către mamă ca o ruşine. Numai prin naşterea unui fiu femeia îşi restabileşte poziţia. Băiatul vine pe lume în cântece de sărbătoare şi strigăte de bucurie, în timp ce la naşterea unei fete este linişte. A fost și cazul familiei mele. Nașterea fratelui meu a fost sărbătorită cu mare fast, pe când a mea a fost o dezamăgire pentru tata.
Verișoarele mele, aproape toate căsătorite, nu au mers niciodată la școală. Au învățat să scrie și să citească de la frații lor și au fost obligate să se mărite de la vârste fragede. Pentru băieți, lucrurile stau diferit. Conform tradiției, de îndată ce tânărul ajunge la vârsta potrivită pentru căsătorie, el le va indica în mod indirect părinților dorința lui de a-și întemeia o familie și pe tânăra aleasă. Dacă tânărul nu-și exprimă dorința de a se căsători, e de datoria părinților, mai exact a mamei, de a-i găsi mireasa potrivită. Căutările se desfășoară mai întâi în cadrul familiei și apoi în exteriorul ei.
După găsirea unei pretendente, mamele tinerilor se pun de acord și apoi sunt anunțați și bărbații familiei. Dacă ei sunt de acord, se face publică logodna, se încep aranjamentele pentru căsătorie prin stabilirea zestrei, zilei de nuntă, a ceremoniei etc. După ce părțile cad de acord asupra tuturor condițiilor, cei doi, logodnicul și logodnica, se pot vedea reciproc, pentru a se cunoaște mai bine. Dar cei doi nu vor fi lăsați singuri în acest stadiu, pentru a nu se crea situații neplăcute.
Ironia face că bărbații pot ignora aceste tradiții după bunul plac. De pildă, tatăl meu a cunoscut-o pe mama mea în Suedia, unde lucrau amândoi. Au locuit împreună fără să fie căsătoriți și au avut contact sexual înaintea căsătoriei, păcat major în Islam.
Cum a luptat mama împotriva tradiționalismului
În familiile musulmane tradiţionaliste, femeia nu mănâncă împreună cu soţul, doar îl serveşte la masă. Ea nu asistă la discuţii când soţul ei are oaspeţi şi nu participă la înmormântări. Îndatoririle sale principale rămân naşterea de copii şi întreţinerea gospodăriei.
În familia mea nu a fost cazul. Mama mea, olteancă get-beget, nu s-ar fi supus niciodată unor astfel de discriminări. Datorită ei nu am purtat niciodată hijab, am ajuns la facultate și am reușit să trec de adolescență fără să fiu măritată precum verișoarele mele. Mama considera că singura şansă de emancipare reală a femeii este învăţătura, nu căsătoria. De asta m-am concentrat pe educație și am abandonat orice tentativă de a-l face pe tatăl meu să renunțe la concepțiile sale învechite.
Eu, până în liceu, nu am avut niciun iubit, băieții mă priveau ca pe o ciudată, pentru că eram absentă de la toate petrecerile și existam doar la școală sau la bibliotecă. Prin clasa a XI-a am cunoscut un tip care mi-a înțeles situația și cu care mă vedeam doar la școală. Relația a rezistat doar un an, în clasa a XII-a stresul bacalaureatului și frustrarea că nu puteam să petrecem mai mult timp împreună ne-au făcut să-i punem punct. Ai mei nu au aflat niciodată despre relație. Deși aș fi putut să-i povestesc mamei, am preferat să nu. Better safe than sorry.
După terminarea liceului, odată cu începerea facultății într-un oraș mai mare, am căpătat mult râvnita libertate. Cu ocazia asta mi s-a confirmat că accesul la studii superioare chiar poate fi o cale sigură spre eliberarea și emanciparea femeii. Problema e că am rămas cu multe dintre apucăturile deprinse-n copilăria și adolescența mea izolată. Adică, deși nu mai sunt monitorizată de nimeni, astăzi tot în casă-mi vine să stau.
Editor: Răzvan Filip
