Ministerul Culturii, o clădire nouă care adăpostește oameni vechi și foarte vechi. Fotografie de Andreea Alexandru / Mediafax Foto

Ştii de ce e urȃt ca foamea sǎtucul de care te leagǎ o groazǎ de amintiri de copil? Cǎ pe cineva din Ministerul Culturii ȋl doare ȋn cur şi de el. Ştii Ministerul, e clǎdirea aia nouǎ de pe splaiul Dȃmboviţei pe care scria la un moment dat Samsung. Ȋn ea stau Biblioteca Naţionalǎ şi Ministerul Nervilor Ȋntinşi.

Ȋţi dai seama cǎ e de rǎu ȋncǎ de cȃnd treci de parcare: e o capcană! Dacǎ o iei pe aleile unghiulare din spaţiul verde ȋţi ia multişor pȃnǎ ajungi unde vrei, cǎ n-au nicio logicǎ, ocoleşti capace de canal ca la maraton.

Practic, soarta te avertizeazǎ să nu te duci, dar tu o ignori. Așa am făcut eu. Iar drumurile făcute până acolo și oamenii pe care i-am întâlnit mă fac să sper că, într-o bună zi, cineva, o putere divină, de exemplu, va decide să desființeze definitiv locul ăsta.

Lista monumentelor e plinǎ de biserici şi conace invizibile

În România, multe monumente au cǎzut, iar altele se ţin ȋn trei beţe şi un strat de lavabil, măcar pȃnǎ la prima palǎ de vȃnt. Existǎ monumente restaurabile, dar nu dǎ nimeni bani pentru ele, iar ministerul cu atât mai puțin.

Mi-a povestit administratorul unui conac cǎ ar putea sǎ facǎ bani de restaurare, dacǎ i s-ar da voie cu o cafenea ȋn podul clǎdirii (care era mare) – cǎ lumea vine la monument, dar plǎteşte doar trei lei intrarea. Cafeneaua asta avea nevoie de fix trei ferestre de mansardǎ, pe care însă n-are voie sǎ le punǎ, pentru cǎ altereazǎ aspectul monumentului.

Și probabil cǎ de conacul cu pricina n-o sǎ se aleagǎ praful ȋncǎ, dar sunt multe altele care pier din cauzǎ cǎ nişte bugetari care nu ȋnţeleg mersul banilor strȃmbǎ din nas, dar nu vin cu soluţii. Şi au şi o lege gȃnditǎ beton care le dǎ apǎ la moarǎ.

Discuţia cu o Comisie de Culturǎ seamǎnǎ a dialog cu surzii

Aceste rămășițe ale unei case au fost fotografiate lângă Piața Matache, din București, în 2011. Între timp, casa a fost scoasă din categoria „monument” și demolată. Fotografie de fusion-of-horizons, via Flickr

Majoritatea interacţiunilor pe care le-am avut ca arhitect cu cei de la comisiile de culturǎ (nu c-aş fi avut multe) au fost schizofrenice.

Ȋn primul rȃnd, există comisiile de culturǎ regionale, care se ȋntrunesc doar cȃnd e unanimitate. Adicǎ dacǎ pe unul ȋl doare burta, te trezeşti cǎ nu mai vin nici restul la ȋntȃlnire. Partea mişto e cǎ nu te sunǎ nimeni din timp sǎ ȋţi spunǎ sǎ rǎmȃi acasǎ. Afli cǎ s-a anulat şedinţa dupǎ ce ai bǎgat benzinǎ de două-trei sute de kilometri, ca sǎ aduci gȃfȃind vraful de dosare specialiştilor. Şi cam ai de fǎcut dosare pentru fiecare praznicar sau clopotniţǎ de bisericǎ de secol XIX.

Citește și: Tinerii români consumă cultură, mai puțin pe aia produsă de dinozaurii comuniști

Comisiile astea regionale sunt nişte adunǎri de oameni cu competenţe tehnice şi atestate de restauratori care acoperǎ cȃteva judeţe şi se ȋntȃlnesc cȃte o datǎ la lunǎ ȋn vreun municipiu (ales prin rotaţie, ca sǎ nu se simtǎ niciun judeţ discriminat). Ţin şedinţe ȋn care aprobǎ sau resping proiecte de arhitecturǎ. Dacǎ ai ceva de construit undeva ȋn proximitatea unui monument (distanţele minime variazǎ de la rural la urban), Biroul de Urbanism de la primǎrie e obligat sǎ ȋţi cearǎ prin Certificatul de Urbanism şi aviz de la Comisia de Culturǎ. Ceea ce e normal.

Cu alte cuvinte, dacǎ monumentul e de categorie B ajungi cu ȋntrebarea la Comisia Regionalǎ (aia care se ȋntruneşte cȃnd i se scoalǎ). Dacǎ e de categorie A, musai la Comisia Naţionalǎ.

Mi s-a ȋntȃmplat sǎ am nişte clienţi care salvaserǎ de la distrugere cu o investiţie babanǎ un ditamai conacul care stǎtuse ani ȋntregi plin de palmieri pe strada principalǎ din Rȃmnicu Vȃlcea. L-au restaurat fidel şi l-au bǎgat ȋn circuitul comercial, cǎ nimeni nu-ţi restaureazǎ ceva din care nu scoate cash, iar Prinţul Charles nu se pune.

Oamenii au greşit la un moment dat cu o chestie: lipit de monument au construit ceva pe structurǎ din lemn. Da, au greşit, cǎ au fǎcut-o fǎrǎ autorizaţie, şi da, casa era monument, deci erau ȋn henţ. Partea bunǎ e cǎ dacǎ dǎrȃmi anexa mȃine (care e un fel de salǎ de nunţi ȋnchisǎ cu termopan), rǎmȃi cu monumentul intact. Şi mai e bine şi cǎ anexa e retrasǎ de la faţada principalǎ, deci stǎ ȋn plan secund. S-ar fi putut rezolva cu o amendǎ şi o documentaţie de intrare ȋn legalitate. Dar, nu.

Citește și: În Constanţa, monumentele îngheaţă sub palmieri şi soarele apocaliptic

Primǎria Rȃmnicului ne-a spus atunci sǎ mergem la comisie cu propuneri de faţadǎ care sǎ ascundǎ anexa. Cǎ în cazul în care Comisia Regionalǎ de culturǎ nu dǎ avizul, e de rǎu, ei vor trebui sǎ cearǎ beneficiarilor sǎ o dǎrȃme. Maşinǎ, dosare, benzină, ajungem. Abia deschid pliscul ȋn faţa comisiei care s-a strȃns la Tȃrgu-Jiu şi mǎ ȋntrerupe un domn din comisie: ȋmi zice cǎ ce au fǎcut proprietarii casei e foarte grav, e caz penal, cǎ trebuie demolat de urgenţǎ, cǎ o sǎ ajungem ȋn Iad şi cǎ n-arǎt bine nebǎrbierit.

Tipul din comisie a stat sǎ studieze cele cinci variante cu care venisem, cam maximum două minute. Am tras uşa dupǎ noi, am ȋnjurat delicat, am lins o cafea şi-am tǎiat-o acasǎ cu coada pe spate.

Ca sǎ reclami pe cineva din Comisia Naţionalǎ presupune să-ți răspundă cineva la telefon sau mailuri

Aceasta este umbra însuși ministrului Culturii, Vlad Alexandrescu. Fotografie de Andreea Alexandru / Mediafax Foto

Unii din oamenii care stau zilnic alea opt ore ȋn Ministerul Culturii par că au fobie de telefon. Dacǎ ai noroc, ȋţi rǎspund la unul din trei apeluri. Mie nu mi-au rǎspuns deloc.

Ce-aveam cu ei? Mai multe. Odatǎ, de exemplu, am ajuns la Comisia Naţionalǎ cu un Studiu Istoric. E ceva pe care arhitecţii ȋl fac ȋmpreunǎ cu istoricii pentru localitǎţi – de obicei, e una dintre pǎrţile unui Plan Urbanistic General (P.U.G.).

Citește și: M-am prefăcut că-s turist străin în București și mi-a trecut viața prin fața ochilor

Fiecare comisie e ȋn grija unei persoane din Minister care trebuie sǎ le punǎ membrilor ȋn faţǎ rezumatul lucrǎrii (studiului) ce li se prezintǎ. De data aia, membrii comisiei mi-au pus ȋntrebǎri cam aiurea. Ulterior, am aflat că asta s-a ȋntȃmplat pentru cǎ persoana care trebuia sǎ facǎ rezumatul nu prea citise ce ȋi trimisesem cu douǎ luni ȋnainte şi scrisese rezumatul din burtǎ. Am ȋntrebat-o şi a recunoscut zȃmbind.

Studiul istoric la care lucrasem nu a primit avizul Comisiei Naţionale, iar noi nu am ȋncasat banii de la primǎria respectivǎ. 1-0 pentru Minister.

Cere socotealǎ, și o doamnǎ de acolo te minte-n față și te pune la punct

De curȃnd am terminat un P.U.G. pentru o localitate, iar echipa noastrǎ a obţinut toate avizele cerute de lege, cu excepţia celui de la Culturǎ. Lucrarea a plecat ȋn colet cǎtre Ministerul Culturii la sfȃrşitul lui iulie 2015, iar ȋn august a intrat la ei ȋn secretariat. Ȋn septembrie, proiectantul (noi) şi arhitectul-şef al localitǎţii au susţinut ȋmpreunǎ lucrarea la Comisia Naţionalǎ.

Povestea a mers ca de-obicei: am venit cu dosarele, am pus planşele pe pereţi şi am prezentat lucrarea. Comisia a strȃmbat din nas puţin, dar au zis cǎ era ȋn regulǎ, de data asta. Adicǎ ne-au cerut sǎ modificǎm trei chestii ca sǎ ne dea avizul.

Am fǎcut completǎrile cerute de Comisie şi am trimis dosarul Ministerului ȋn luna noiembrie pentru OK-ul final. Nu ni s-au cerut alte completǎri, deci, conform uzanţei, asta ȋnseamnǎ cǎ marfa a fost bunǎ. Cel puțin, noi așa credeam.

Intrǎ ȋn scenǎ doamna X, persoana care avea ȋn grijǎ dosarul: la nişte sǎptǎmȃni dupǎ ce fǎcusem modificǎrile, ȋncǎ nu primisem de la ea nicio veste. Am dat de dânsa greu, la telefon, şi ne-am prins imediat că n-a ȋnţeles ce avea de fǎcut. Așa că am mers personal sǎ vorbesc cu ea. I-am explicat ce şi cum, ea mi s-a văitat cǎ n-au personal. Cǎ ar angaja mai mulţi secretari şi mai puţini arhitecţi dacǎ ar fi ea şefǎ. Bravo, vȃnt ȋn pȃnze, succes!

Concluzia finală a fost că va face tot ce ține de ea. Evident, n-a făcut nimic. Am luat-o de la capăt cu muncǎ de convingere, rugǎminţi la telefon. Nimic. Prin decembrie ne-a venit o foaie ȋn care scria cǎ dosarul nostru stătea la Serviciul de Arheologie.

Ceea ce însemna că, din momentul primei depuneri, trecuseră trei luni de penalizǎri pentru firma noastrǎ, cǎ aşa prevedea contractul cu primǎria respectivǎ. Am mers ȋn Ministerul Culturii, am dat datele de buletin la intrare şi am început sǎ batem pe la uşi. Așa am aflat cǎ, în tot timpul ǎsta, doamna amabilă a fǎcut ping-pong cu dosarul nostru ȋntre birourile de pe etajul dȃnsei.

Citește și: Birocrația ne omoară treptat ca picătura chinezească

L-a trimis la Arheologie pentru cǎ, zicea ea, şeful Serviciului de Arheologie a ţinut morţiş sǎ ȋl examineze. Noi ȋi spusesem anterior cǎ nu existau situri arheologice. De altfel, se putea verifica şi la ei ȋn sistem: ȋn douǎ minute, Şeful de la Arheologie ne-a arătat pe ecran ce ştiam şi noi. Omul ne-a mai zis și cǎ el nu i-a cerut tipei asta, dar doamna ne-a pus la punct imediat: cum de ȋndrǎznim sǎ n-o credem? El minte, normal!

Așa a intrat lucrarea noastră în Comisia de Arheologie, cu toate cǎ localitatea nu are situri arhelogice. Din decembrie pȃnǎ azi au trecut NOUǍ LUNI ȋn care am dat o groazǎ de telefoane şi mailuri pline de explicaţii şi rugǎminţi, adrese ale primǎriei, dar de pomanǎ. Nu ni s-a rǎspuns. Nici la telefoanele date la secretariat. Ȋntre timp, ghici cine o sǎ plǎteascǎ penalitǎţi de ȋntȃrziere la contract? Proştii, normal.

P.S.: I-am scris Directorului General adjunct al Secretariatului Ministrului Culturii despre neregulile astea şi nu ni s-a rǎspuns. Deja, am ajuns să ne ȋndoim serios de competenţele dȃnsului în a folosi serviciul de e-mail.

Erată: Inițial scrisesem că i-am trimis adresa unui secretar de stat.

Urmărește VICE pe Facebook

Citește și alte chestii despre birocrație:
Sunt sute de parlamentari care șomează pe banii tăi, pe lângă ăia care se fac că lucrează la TV
Moartea tatălui meu m-a învățat cât de complicată e înmormântarea în România
Cum e să locuiești clandestin în București timp de trei ani