Într-o dimineață, am fost cu bicicleta în jurul insulei instalații de artă Naoshima, din Japonia, unde am dat peste o plajă superbă unde puteai să faci și o baie. Nu am putut să ignor oportunitatea de a evada pentru scurt timp umidității din atmosferă. După ce am înotat, care intră fără probleme în top cinci cele mai satisfăcătoare băi în ocean din viața mea, mi-am luat pantofii și hainele și m-am dus la cabinele de schimb, ca să mă clătesc și să mă îmbrac.
Chiar înainte să ajung, am simțit o durere ascuțită în piciorul drept. Am ridicat piciorul și am descoperit o piuneză ruginită, intrată cam doi centimetri în călcâiul meu. Fără să mă gândesc, am smuls-o și am aruncat de nervi cât mai departe de mine, ca și cum obiectul ăla a făcut asta intenționat. În timp ce-mi curgea sânge eu oftam și îmi readaptam planurile la noua variabilă.
Videos by VICE
„Welp. Se pare că am nevoie de o injecție tetanus”, am informat eu tovarășul meu de călătorie.
Cum e viața când ești un tânăr de gen neutru
După o călătorie cu autobuzul, feribotul și taxiul, plus două spitale de diferite și nenumărate conversații mediate de Google Translate, am ajuns în sfârșit la un doctor care a înțeles ce mi s-a întâmplat și că doream o injecție cu tetanus. Doctorul m-a informat că, în Japonia, pentru rănile cu nevoie de tetanus ca a mea, erau tratate cu o intervenție chirurgicală minoră, în care rana era desfăcută, curățată și umplută cu un tifon îmbibat cu imuno-globină tetanică (practic anticorpi), apoi bandajată. Apoi mi-a spus că dacă ar fi în locul meu, el ar renunța la tratament și ar risca infecția, deoarece „o procedură ca asta este foarte scumpă.”
„Cât de scumpă?”, am insistat eu, în timp ce mintea mea se gândea deja la strângere de fonduri pentru situații medicale de urgență.
„Aproape o sută de dolari americani.”
După ce m-am oprit din râs, i-am dat acordul chirurgului și el mi-a spus să mă întind pe burtă. Fără cadrul american bizantin de formulare, apeluri de la furnizori și atacuri de panică din cauza prețurilor, intervenția mea minoră se întâmpla cu o viteză amețitoare.
Citește și: Cum e să fii treaz în timpul unei operaţii pe creier
Doctorul a venit cu scaunul de birou până la patul de consultație, mi-a poziționat piciorul într-o tavă metalică și a început să sterilizeze rana cu iod. „Nu te mișca”, a spus el și înainte să înțeleg că asta însemna că nu mă anesteziază, nici măcar vreun agent de atenuare a durerii, am simțit cum îmi deschide rana cu scalpul. Am vocalizat durerea mea, scrâșnind din dinți, dar câteva minute mai târziu, partea cea mai nasoală era gata.
După ce chirurgul meu a terminat operația, am conștientizat situația mea suprarealistă. Din difuzoarele din cameră se auzea un jazz fin, câteva asistente ni s-au alăturat de la recepție ca să se hlizească la străinul care ajunsese în spitalul lor de provincie și sunt destul de sigur că doctorul nu purta mănuși. Mi-a bandajat rana acum de două ori mai mare și am fost trimis la recepție ca să plătesc factura mea adorabilă, dar, când mă gândeam la economia pe care durerea banală o acoperea, m-am bucurat că am simțit-o. Deși a fost o experiență la spital dintre cele mai dureroase din viața mea, a fost și una dintre cele mai plăcute, datorită simplității.
Cum am ajuns în punctul în care te surprinde că nu ai fost anesteziat pentru astfel de tratament? Nu a murit nimeni de la o țâră de durere. Chiar și dacă faci abstracție de masculinitatea toxică și latentă și rolurile sexelor ce dau târcoale întrebării, sunt hotărât să descopăr orice motiv întemeiat pentru ca cineva, bărbat sau femeie sau copil, ar avea nevoie de o anesteziere chimică pentru ceva atât de minor. Se pare că relația mea americană cu analgezicele e mai apropiată de excepție, decât de regulă. Aversiunea Japoniei față de anestezie se extinde cu mult mai mult decât procedurile de genul.
Internetul e plin de cazuri de lucrări stomatologice dureroase, pentru cei interesați. Ba mai mult, conform unui articol din 2012, al publicației Japan Times, „doar 10% dintre femeile japoneze primesc anestezic în timpul unei sarcini naturale, în comparație cu 90% dintre femeile americane care optează pentru anestezic.” Se pare că anestezia e un lux, la care America nu vrea să renunțe, chiar a crescut numărul de anestezii în zone unde erau o raritate. Datorită anumitor asiguratori regionali, care au decis să acopere costurile, anesteziile complete pentru colonoscopie, ceva ce nu este necesar pentru majoritatea pacienților, tot a crescut, de la 14% în 2003, la 30% în 2009.
Nici nu e că suntem inconștienți de riscuri. Riscurile ridicate și persistente ale anesteziei generale sunt raportate la o scară largă și totuși americanii rămân atât de dependenți de paliative, încât stocul anestezistului nu satisface cererea, ducând la o lipsă pe care agenția de medici Onyx MD afirmă că „se apropie rapid de o criză”.
Evident, există și cazuri în care anestezia e necesară, iar un deficit valid de anesteziologi ar costa vieți. Deja îmi pot imagina scenariul ăsta în țările dezvoltate, unde există o criză de anesteziologi care să aibă grijă de pacienți. Conform unui raport recent, în unele părți ale Africii la sud de Sahara, din cauza uni deficit de specialiști, „oamenii au șanse de o mie de ori mai mari să moară din cauza complicațiilor legate de anestezie”. Dar, din moment ce America înstărită e cu mult deasupra obiectivului Federației Mondiale ale Societăților de Anesteziologi, de cinci anesteziologi la o sută de mii de persoane, poate încă mai există speranțe ca americanii să mai înghite în sec și să suporte durerea.
Din fericire, un compromis fericit între un deficit fatal și o supra-indulgență se poate face. Deși am ajuns într-o intervenție chirurgicală minoră fără anestezie, un număr de alți pacienți americani optează acum să rămână treji pentru proceduri mult mai intense și mai agresive, alegând injecții locale care pe vremuri erau din start catalogate cu anestezie generală. Într-un articol recent de la New York Times, despre acest noi doi de pacient conștient, un doctor de la Urgențe, pe nume David S. Howes, care a rămas treaz la două operații la genunchi și o colonoscopie, a exprimat perfect nevoia de a întări pacientul american: „Dacă vreau să fiu sedat, o să beau o bere.” (Deși admite că să rămâi treaz în timpul operației nu e pentru cei slabi de înger.)
Când am schimbat bandajele, a doua zi după vizita la spital, încă mai simțeam durere, dar era mai suportabilă. Deși nu m-a ajutat nici că am mers ceva după intervenție, dar nu e ca și cum aveam de ales. Eram într-o călătorie. După ce am terminat de bandajat rana, am rezolvat durerea așa cum ar face și Howes: cu o bere.
Citește despre mai multe aspecte ale chirurgiei moderne:
Roboții au devenit asistenți perfecți pentru operațiile pe creier
Robotul ăsta dubios poate să se strecoare-n corpul tău
Fotografii din clinicile de chirurgie plastică din Seoul
