În ultima vreme se vorbește despre presiuni la adresa jurnaliștilor, procese, limitarea accesului la informații. Pentru jurnaliștii din Ucraina acestui moment, cea mai mare problemă e că sunt omorâți de ruși. Sunt vorbele Darynei Shevchenko, CEO al publicației online The Kyiv Independent dintr-o discuție din cadrul festivalului internațional de jurnalism din Perugia. „Jurnaliștii sunt ținte specifice – părinții lor, familiile lor, copiii lor sunt răpiți ca rușii să se asigure că jurnaliștii se predau. Cam asta se întâmplă la noi.”
Daryna are 32 de ani și o experiență de zece ani în peisajul mediatic ucrainean. În timpul ăsta a văzut și documentat o revoluție și un război.
Videos by VICE
„Libertatea presei nu ni s-a înmânat, ci am luptat pentru ea. Am avut revoluții, am avut proteste, am cercetat autoritățile ca să ne asigurăm că fiecare crimă asupra jurnalismului e investigată, am pus multă presiune pe ei”, explică ea. „Noi, ca jurnaliști în Ucraina, ne-am asigurat să creăm o societate civilă funcțională, care poate proteja libertățile presei. Și am reușit, spre deosebire de Rusia. Ei au cam ratat misiunea asta, nu au creat o societate civilă efervescentă, nu au făcut nimic, iar noi suferim din cauza asta”.
The Kyiv Independent există abia din noiembrie 2021, când mai bine de 30 de jurnaliști de la Kyiv Post, o publicație incisivă în limba engleză cu o vechime de 26 de ani, au fost anunțați peste noapte că nu mai au joburi, pentru că patronatul voia să aducă noi oameni și să reducă independența editorială. Fosta redacție a pus bazele noii publicații cu sprijinul unui fond de urgență de două sute de mii de dolari canadieni primit de la guvernul canadian prin European Endowment for Democracy.
Cu o săptămână înainte de începerea războiului abia ce sărbătoreau deschiderea noii redacții în Kiev, de care n-au apucat să se folosească prea mult. Acum, redacția lucrează din toată țara, 24/7. Echipa lor e răspândită în zona centrală și de vest a Ucrainei, iar din prima zi au avut constant cel puțin doi oameni pe teren.
Înainte de muncă, prioritatea lor numărul zero a fost să se asigure că jurnaliștii sunt în siguranță și să le localizeze familiile și să-i ajute să ajungă în zone mai sigure pentru că mulți au copii sau părinți în vârstă. Tocmai de aceea le-au și oferit plăți în avans, ca să poată fugi din calea bombardamentelor și să aibă cum să-și construiască o viață temporară.
Norocul și celălalt război din Ucraina și din lume
În momentul în care a început războiul ei erau doar un start-up, așa că nu aveau dotările necesare – veste antiglonț sau căști de protecție – care să le permită să transmită din mijlocul haosului. Iar în ceea ce privește expertiza editorială, aveau în echipă un singur jurnalist care scria pe apărare și care avea ceva experiență cu războiul început acum opt ani în estul Ucrainei.
Deși vedeau tancurile la graniță, Daryna spune că i-a luat prin surprindere modul de atac: „Ne așteptam la invazie din est, dar nu că vor bombarda Kievul din prima zi.”
În haosul care a urmat invaziei rusești, a pornit și un război al informațiilor. Iar într-un context ca ăsta nu există o cale perfectă de a verifica informațiile sau de a te asigura că tot ceea ce faci e sută la sută sigur, spune Daryna: „Nu poți ști dacă numerele date de oficialii ucraineni sunt exacte. Știm că în Mariupol nimeni nu numără morții. Oamenii sunt îngropați în gropi comune.”
Când vine vorba despre informații din teritorii ocupate, Daryna spune că au o rețea destul de mare de oameni și încearcă să găsească contacte pe care le cunosc personal, iar dacă nu reușesc, verifică oamenii cu care vorbesc cât pot de multe pe internet, să se asigure că sunt reali. Fiindcă știu că rușii sunt atenți la publicațiile ucrainene și încearcă să identifice oamenii care vorbesc cu presa, jurnaliștii adesea modifică numele, profesiile sau alte detalii ale poveștilor pentru a proteja identitatea surselor.
Cât despre presa independentă din Rusia, Daryna e sceptică și furioasă. Spune că presa belarusă, de exemplu, le-a furnizat informații despre ce se întâmplă la granițe, deși știau că pot ajunge torturați dacă sunt descoperiți de autoritățile belaruse. Daryna e cu atât mai vehementă fiindcă în Belarus publicațiile care nu urmează linia autoritariană sunt încadrate la publicații extremiste. În schimb, spune că a văzut foarte puțin sprijin care să fi venit din partea presei rusești, dar nici nu crede că presa rusă poate face ceva acum.
Când o întreb dacă crede același lucru și despre publicații independente precum Novaia Gazeta, al cărei editor a câștigat Nobelul pentru Pace în 2021, sau despre Meduza, Daryna răspunde dintr-un foc: „Păi, ce au făcut? Ce au obținut? Meduza a ieșit din țară de ceva vreme, nu pot să facă niciun apel de acțiune către publicul rusesc. Sunt în exil deja. Care e scopul? Ce au obținut? Au reușit să aibă o societate civică activă în Rusia? Ăla e unul dintre scopurile jurnalismului”, susține ea. „Media trebuie să ofere informații astfel încât să se asigure că societatea e informată suficient și se poate schimba. Acum nu-mi pasă de asta. Dar acum sunt furioasă, poate că ceva timp o să-mi schimb opinia.”
Un pic de context ca să înțelegi furia unei persoane care știe ce a pierdut
Ca să-mi fac o idee despre cum a evoluat libertatea presei în Ucraina, m-am uitat la rapoartele din ultimii 12 ani emise de Reporters Without Borders, un ONG independent cu statut consultativ la Națiunile Unite, UNESCO și Consiliul Europei care monitorizează libertatea de exprimare și informare.
În 2010, când Ianukovici a fost ales președinte (după ce a pierdut în favoarea lui Yushchenko la Revoluția Portocalie din 2004) poziția Ucrainei în topul RSF era 131 din 178 de țări analizate, cu un scor de 46,83. În acel an, în raport scria așa: „Turcia și Ucraina reprezintă motive de îngrijorare. Ucraina plătește prețul multiplelor încălcări ale libertății presei care s-au răspândit țară din februarie 2010, de la alegerea lui Viktor Ianukovici în funcția de șef al statului. Aceste încălcări au fost inițial privite cu indiferență din partea autorităților locale. Mai rău, cenzura și-a semnalat revenirea, în special în sectorul audiovizual, iar conflictele grave de interese amenință pluralismul mass-media din țară.”
RSF calculează scorul țărilor de la 0 la 100, 100 fiind cel mai nasol. Face asta în funcție de sondaje pe care le trimite experților și oamenilor din industrie având în vedere următoarele criterii: pluralism, independență media, mediu și autocenzură, cadru legislativ, transparență, infrastructură și abuzuri.
Revoluția demnității, cum îi spun ucrainenii, a început în februarie 2014, cam în aceeași perioadă în care Rusia a invadat Ucraina anul ăsta. Revoluția a venit la finalul unor luni de proteste începute în noiembrie 2013, când Ianukovici nu a semnat acordul de asociere politică și liber schimb cu UE, ci a ales legături mai strânse cu Rusia, mai exact cu Uniunea Economică Eurasiatică. Atunci, jurnaliștii au fost capturați, reținuți și bătuți atât de trupe ucrainene, cât și de forțele pro-ruse din estul Ucrainei care s-au format în martie 2014, în aceeași perioadă în care Rusia anexa Crimeea.
În ultimii șapte ani, libertatea presei în Ucraina s-a îmbunătățit constant, iar în 2021 ocupau poziția 97 din 180 de state și aveau un scor de 32,96. Prin comparație, România ocupă poziția 48 și are un scor de 24,91, fiind singura țară din Europa de Sud-Est care nu e colorată în portocaliu sau roșu, ceea ce ar indica opresiune. Iar pe 2021, Ucraina stătea mai bine chiar decât Bulgaria, care e pe poziția 112. Însă asta n-a durat. Peste 20 de jurnaliști au murit în Ucraina de la începerea războiului.
Echipamentul de protecție pentru jurnaliștii din Ucraina trece (și) prin Suceava
Când vine vorba de dificultățile echipei ei, evident că provocarea principală e ca reporterii să nu moară în teren. Din fericire, acum măcar au echipamente de protecție, însă încă tot nu au asigurare de război și pentru asta se zbate Daryna zilele astea.
Jakub Parusinki, co-fondatorul The Fix Media, se știe cu Daryna dinaintea războiului, iar legătura s-a dovedit vitală în primele zile de război. Din afara țării, Jakub prin organizația sa și alte două organizații media au strâns peste patru milioane de dolari pentru presa ucraineană, bani cu care au putut vâna echipamente de protecție care costă foarte mult: „Orice de la ochelari, kituri de prim ajutor sau bandaje israeliene pe care ți le lipești dacă sângerezi și îți criogenizează o parte din corp (de exemplu, unmușchi), care probabil va fi tăiată ulterior, dar măcar nu vei muri de la rană și nu vei face septicemie, toate costau și mai mult. Așa că a fost nevoie de o mulțime de bani.”
A doua provocare însă a fost să cumpere lucrurile astea când toată Europa le căuta pentru armata ucraineană. „Am reușit să obținem resursele, aș zice chiar printre primii și am reușit să livrăm în Ucraina destul de repede. Aveam un hub nu doar în Polonia, cât și la granița cu România, iar acolo lucrurile mergeau foarte rapid, era mult mai puțin blocat”, explică el.
Chiar și la mult timp după discuția cu cei doi încă am cuvintele Darynei în urechi: „Nu e o nebunie că în secolul XXI vorbim de oameni care știu cu siguranță că pot fi uciși, răpiți sau torturați și totuși fac ceea ce trebuie. Ăsta e genul de eroism care există, dar de care n-ar trebui să mai avem nevoie. Războiul ăsta e despre valori, ne luptăm pentru libertate și democrație și dreptul de a ne trăi viețile.”
