Am fost în satul din România care a dus un copil la exorcizare pentru c-ar fi Diavolul

Oița a murit acum două luni. Oamenii din Naipu, un sat din sudul României, la o aruncătură de băț de capitala București, vorbesc despre ea ca o bătrână, deși nu avea decât 53 de ani. Andrei, un băiat de 11 ani, era vecinul ei. Asta nu este povestea lor. Povestea asta este despre comunități rurale mici, sănătate mintală, Biserica și televizorul, la marginea Europei.

Din afară, Europa e de multe ori văzută ca un continent fără niciun Dumnezeu. Dar în România, creștinismul e încă în viață și merge mână în mână cu superstițiile locale. Pentru sătenii din Naipu, totul a început cu o săptămână înainte de pomana vecinei lor moarte.

Mulți aleg să creadă că Andrei, un copil care se pregătește să înceapă clasa a cincea, e posedat. Și mulți fac asta, în ciuda faptului că mai tot ce știu e, de fapt, de la televizor.

De-atunci, Andrei și părinții lui au dispărut, iar activitatea paranormală din casa cu numărul 15 a încetat. Băiatul a fost internat, pentru câteva ore, într-un spital de psihiatrie din București, apoi, spun sătenii, a început să fie târât prin mănăstiri.

Am reconstituit povestea lor, din spusele lor. Am luat-o la pas pe ulițele satului, ca să văd cum se naște o legendă modernă, acolo unde credințele locale se împletesc cu reportajele televiziunilor, după care oamenii își ghidează viețile.

În cimitirul din curtea bisericii „Sfântul Gheorghe" din Naipu, am cunoscut-o pe Ionela. „Avem vreo trei înmormântări în sat acum", îmi spune ea pe un ton fatalist. Locuiește peste drum și muncește pentru biserică, împreună cu familia ei. Am întrebat-o despre Andrei. „Cred. Dar n-am văzut. După spusele lumii. N-ai cum să nu crezi - să-și facă singuri copilul de râs, să zică că are puteri?".

„Taică-su are o mașina, un Tico", intervine în discuție și Cornel, soțul ei. „Și nu mai are baterie demult. Cică s-au aprins luminile la mașină și mergeau ștergătoarele", îmi spune omul, cu o uimire sinceră. Din discuții, am înțeles că părinții lui Andrei nu sunt căsătoriți. În România conservatoare și superstițioasă, eram curios dacă detaliul ăsta ar putea avea vreo relevanță. „Nici eu nu sunt căsătorită", zice Ionela. „Avem 22 de ani împreună și cinci copii și nu ne-am mai căsătorit. Care e problema că nu ești căsătorit?"

Aflu destul de devreme în discuție despre vecina care a murit. „Cică poate d-aia e", îmi explică Cornel și, binevoitor, se grăbește să cheme ajutoare. „Vali, cum o chemă pe fata aia c-are murit, de la șosea?", strigă el către una dintre femeile mai în vârstă care stăteau la poarta cimitirului. „Oița", răspunde ea, apoi se apropie de noi. O cunoștea bine pe Oița. Erau prietene. „Hai, măi maică, că nu a intrat ea în copilul ăla", îmi zice ea. „Se ducea la ea acasă, se ducea pe neamul ei. De ce la ea acasă nu face rău?".

Cu toate astea, nu are o problemă să accepte supranaturalul ca explicație perfect plauzibilă pentru evenimentele din sat. Am întrebat-o dacă a luat în considerare și explicații lumești, de exemplu, faptul că Andrei ar putea fi bolnav. „Cum să fie bolnav, să miște lucrurile? Cum, dacă sunt bolnavă, mișc lucrurile?", îmi zice ea revoltată.

Oamenii vorbesc că familia lui Andrei ar vrea să o dezgroape pe Oița. „Or găsi-o cu fața în jos", glumește Vali. Apoi adaugă, pe un ton mai sobru „chiar dac-o dezgroapă, femeia aia e la locul ei, putrezită". Deocamdată însă, sătenii au luat alte măsuri de protecție. „Am auzit că i-au pus fuse", spune Vali, dintr-o dată. După un moment de pauză, când vede că eu habar n-am la ce se referă îmi explică „sunt niște bețe dintr-alea cu țepușe. Se zice că așa ai înțepat mortul și nu mai poate să facă rele, cu puteri d-astea d-ale morților". „Și așa era urâtă", râde ea din nou zgomotos.

O ia în față și noi toți după ea. Ne conduce spre mormântul prietenei ei. „Cine știe ce jurăminte au ei în curtea aia acolo", bombăne ea, din mers. Ajungem la mormânt, dar nu găsim fusele. „Ieși, Oițo, dacă ești, să te filmăm!", strigă Vali. Dar nimic.

La poartă s-au adunat mai mulți oameni. Curioasă, Florica intervine și ea în discuție „până să moară respectiva, copilul era cuminte", zice ea. „După ce-a murit baba, uite ce se întâmplă". Femeia continuă: „copilașul ăsta am înțeles că face rău la lume. Ți-e frică să stai cu el de vorbă. L-ar fi luat nași-sa în brațe, l-a pupat și el i-a dat cu cleștele în picior. Am înțeles că a lovit-o ca lumea". După un moment de tăcere, spune apăsat: „Asta ne-a pus pe gânduri să ne ținem și noi copiii departe de el. El, fiind copil, o să se simtă prost. Dar are puterile astea, care pot să-ți omoare copilul pe loc".

Cum niciunul dintre cei doi preoți din sat nu e la biserică, Florica se oferă să mă conducă la ei. Înainte să pornim, mă avertizează totuși „acuma, nu știu, numai să nu bați drumul degeaba, că popa nu prea vrea să vorbească". Îmi încerc norocul și o luăm la pas. „S-a dus popa să facă sfeștanie, lumea vorbește, n-am văzut eu", îmi mai povestește ea, pe drum. „Și i-ar fi zis lu` popa: «dă-te, mă, că dau». Și popa i-a zis «cu ce dai?», că ședea pe scaun, copilul. Și-a zburat scaunul în ușă. A vrut să-i dea lui în cap, dar popa s-a ferit". Nimeni nu mai poate face nimic pentru Andrei, acum. „Când ăla răul intră în cineva, nu aparține de popi. Știi ce crede tot satul? Că popa e păcătos ca și noi. Numai Dumnezeu poate să te vindece".

Din direcția opusă, vin pe drum doi băieți. Se jucau cu o kendama. „Îl cunoașteți pe Andrei, ăla cu puterile?", strigă la ei Florica. „Suntem prieteni", zice unul din ei, fără să stea pe gânduri. Mă apropii de ei și-l întreb:

În timp ce vorbeam eu cu ei, un alt puști din sat trece cu trotineta pe drum. E colegul lui Andrei de clasă, mă fac atent băieții, apoi strigă la el „uite, mă, ne întreabă de Andrei".

„Hai, mă, lasă-mă!", răspunde băiatul de pe trotineta, fără să se dea jos. „Era telecomanda la el în față, la Andrei ăla. El a apăsat pe butonul roșu să stingă televizorul. Și s-a stins. Noi eram în ușă, am văzut". Arată cu degetul spre vechea școală din localitate, acum un fel de secție de votare în paragină, și spune cu un zâmbet ștrengăresc pe față „aici sunt cele mai multe fantome". Apoi pleacă mai departe cu trotineta pe DN6.

Cred că am luat treaba asta mai în serios decât trebuia. Faptul că mi-a spus că fantomele se trag din școală m-a pus puțin pe gânduri. În testările PISA, România e pe locul 49 din 72, la predarea științei. Un raport al Facultății de Sociologie din București arată că 90% din populația României nu dispune de o cultură științifică, iar 42% cred că Soarele se învârte în jurul Pământului. Crăpătura asta din sistemului educațional are ramificații în toate domeniile vieții și ne afectează la tot pasul. Acolo unde unde există un void educațional, s-au adunat superstiții, blesteme și minunile lui Arsenie Boca. Din același raport reiese că 52% din români cred în existența demonilor, 55% cred în existența blestemelor, 65% în deochi și 95% în Dumnezeu.

Florica e mirată că ăștia mici nu pun botul. „Copiii mai scot și de la ei", oftează ea. Apoi, trage concluzia „unii cred. Unii nu cred. Dar majoritatea lumii crede că-l are p-ăla rău în el".

În mod tradițional, afecțiunile mintale sunt văzute ca o pedeapsă de la Dumnezeu sau rezultatul posesiunii demonice. Astăzi, în România rurală, lucrurile nu s-au schimbat prea mult. Relația dintre problemele spirituale și sănătatea mintala, revendicată atât de Biserică, cât și de medicină, e încă dezbătută, negociată, pe măsură ce domeniul tradițional de activitate a Bisericii se îngustează și medicina modernă începe să o înlocuiască.

Înainte ca Patriarhia să se spele pe mâini de caz, un preot oarecare zicea la televizor „ce se întâmplă la Naipu e clar dovada că există demoni". Religia și superstițiile sunt două fețe ale aceleiași monede, pentru că se alimentează una pe cealaltă și susțin un anumit fel de a privi lumea. Dacă nu există demoni, atunci poate nu există Diavolul. Iar dacă Diavolul nu există, poate că nu există nici Dumnezeu.

Ajungem în fața casei lui popa Gabi, așa cum îi spun sătenii din Naipu. Voiam să-l întreb cum face diferența între o problemă spirituală și una psihologică. Episcopia însă, le-a interzis preoților să vorbească cu presa. Soția lui a venit la poartă și ne-a spus că nu au nimic de declarat, așa că am plecat mai departe, spre cârciuma părintelui Adrian Negrea. Popa Adi nu era acasă, dar mama lui, care vinde aici, m-a primit.

„Andrei e plecat acuma la o mânăstire", îmi zice ea. „E cazat acolo. N-a vrut să spună unde e, dar cred eu că prin Vâlcea. Aseară a sunat-o pe maică-sa (lui Andrei). Acum așteaptă și părintele să vorbească cu copilul, când o veni. A zis că prea curând nu vin. Că ei o iau din mânăstiri în mânăstiri", continuă femeia. „Nu este de biserică", îmi spune ea tranșant. „L-au spovedit, l-au împărtășit, i-au citit rugăciunile și molifte și tot. N-a avut nicio reacție. Nu e posedat. Are teoria ei: părinții lui Andrei, Ramona și Daniel, „plecau de acasă. Copilul era lăsat singur, fără atenție". Zice că din cauza asta. Înainte să ne despărțim, adaugă „eu am vorbit cu el, atunci când se întâmpla. Nu mi s-a părut nimic, la copil. L-am întrebat atât: «Băi, dar nu ți-e frică?». Zice «mie nu mi-e frică».

Mă apropii de casa lui Andrei. Vecina de vizavi a familiei e sceptică. Ea e intrigată de toată povestea asta. „Miercuri seara era aici lume din toată țara. Erau cred că două sute de inși", îmi spune ea. „Mă-sa era la poartă, îi programa, tu ieși, tu intri. Așteptau să intre înăuntru, că se mișca o cană pe masă. Eu nu cred. Nu cred în așa ceva."

Am întrebat-o despre Andrei, voiam să știu ce fel de copil e vecinul ei de 11 ani, căruia sătenii îi atribuie puteri malefice. „Era un copil mai zvăpăiat", îmi spune ea. „Era foarte provocator". Întoarce capul spre o altă vecină, își coboară vocea și-mi spune „vecina a fost și a dat declarație că a văzut ea oala căzând. Eu am auzit că oala a fost legată cu gută de el, d-ăla mic, să râdă de mă-sa mare".

Ca să aud și cealaltă versiune, aia paranormală, am traversat strada, spre Maria. Tocmai ce terminase de dat un interviu pentru o televiziune. Stătea la poartă și urmărea foarte atentă de pe bancă ce se întâmplă în jur. M-am așezat și eu lângă ea și am întrebat-o despre incidentul cu oala zburătoare. „A venit ăla mic", îmi povestește ea. „«Tanti, să vii repede la noi, că s-a spart un pahar în bucătărie». «Fugi mă de aici, fără să-l atingă nimeni, s-a spart?»", i-ar fi zis ea. Dar a lăsat bulionul și s-a dus. Cum se uitau la paharul făcut cioburi pe jos, își amintește că, „o oală d-aia de vreo șase kilograme, groasă, cu-n capac și c-o farfurie în ea - zdrang, odată - oala aia grea, pe gresie, a făcut zgomot urât. M-am speriat rău, am ieșit afară țipând."

Intru în curtea gospodăriei femeii. Și-a renovat recent casa. M-a dus să-mi arăte grămada de pietre rămase, care au zburat în mod misterios pe acoperișul casei familiei lui Andrei. „Eu am placat casa, acum două săptămâni", explică ea. „Și le-am scos și le-am pus aici".

„Chiar credeți că e ceva paranormal la mijloc?", o întreb eu.
„Da", îmi spune fără să ezite. „Și polițaiul așa a zis."

Cum televizorul e o temă recurentă în Naipu, las și eu aici captura asta via un reportaj de la televizor, cu biletul adresat spiritului, scris și semnat de Poliția Română: „cine ești și ce vrei". Probabil polițiștii și-au uitat acasă tăblița Ouija și au fost nevoiți să improvizeze. Am vrut să-i întreb ce-i cu asta, dar agentul de serviciu de la poliția din Ghimpați mi-a spus că nu au fost ei. „Nu lucrăm numai cu postul de aici. Mi se pare că au fost de la Izvoarele".

Ultima oprire pe care am făcut-o în Naipu a fost la casa bântuită, locul de unde a început totul și care a aprins atât de mult imaginația sătenilor. Acasă, i-am găsit pe bunicii lui Andrei, Tudora și Stancu. I-am întrebat de ce familia l-a externat pe Andrei din spital, după patru ore, pe semnătură. „Păi, n-aveau de ce să-l lase acolo", îmi răspunde Tudora, senină. „Au fost cu el la preot. Era necesar", o completează Stancu. În secolul 21, Moliftele Sfântului Vasile, apa sfințită și icoane cu condens sunt în continuare superioare medicinei.

Am întrebat-o pe Tudora dacă i se pare că situația a fost prezentată corect de televiziuni. „Pe de-o parte", îmi spune ea, după ce a ezitat o secundă, „au prezentat corect. Pe alta, nu, că râd de tine. Ba că e posedat, ba că mințim, ba că nu cred". „Și așa", continuă ea, „cu ce te ajută? Toți vin și cu nimic nu te ajută". „Nu găsea pe cineva, din ăștia care se pricep, să vină să-l facă să nu mai facă așa?", zice și soțul ei. „Un minut, două, cinci minute liber. Și după-aia începe de parcă ar fi băgat în priză".

Mă uit la oamenii ăștia cum se raportează la media ca la providența divină, de la care așteaptă să le rezolve problemele, să le spună cum stau lucrurile și ce să facă. Nu e prima oară când a fost invocată autoritatea televizorului. Motivul ăsta s-a repetat pe parcursul zilei. Vecinii lor, de multe ori, păreau să fi aflat cum stau lucrurile peste gard de ei de la televizor. Religia și televizorul dictează ritmurile vieții în satele României. Dar azi, lumea lor condusă de Biserică și televiziuni, i-a dezamăgit.

„Ce sperați să se întâmple?", l-am întrebat eu în final, pe Stancu.

Ca să aflu detalii despre nepotul lor, Tudora și Stancu m-au trimis la viceprimarul comunei, cel care a chemat prima dată ambulanța și care a insistat ca Andrei să meargă la spital. M-am dus. Spre deosebire de săteni, el susține că Andrei ar fi la spital. „Am vorbit cu ta-su ieri", îmi zice Marian Lazăr, viceprimarul din Ghimpați. „A zis că copilul e bine. Nu s-a mai manifestat în niciun fel. E nevoie de timp. Și atunci când iei un medicament, nu trebuie să-l lași să-și facă efectul?", se întreabă el retoric.

Eu m-am pierdut în ochii lui albaștri.

Cât despre fantomele care-i bântuie comuna, „taberele sunt împărțite", îmi spune el. „Lumea, în momentul ăsta, nu știe ce să mai creadă. Dar timpul va trece. Cred eu că un răspuns rațional se va da", îmi spune omul încrezător. „Ochiul poate fi păcălit ușor. Mai ales dacă te gândești și la mai-știu-eu-ce fantome". L-am întrebat ce impact crede că va avea incidentul ăsta asupra comunității locale. „D-astea s-au mai întâmplat la noi în țară destule. Crezi că ne va afecta în vreun fel?", râde el.

Luni, 11 septembrie, Andrei începe clasa a cincea. Am vorbit cu psihologul de la DGASPC Giurgiu care se ocupă de caz. Am întrebat-o cum crede că-l va afecta pe Andrei faptul că adulții din jurul lui i-au atribuit tot felul de puteri malefice și dacă crede că copilul va putea trece liniștit prin pubertate mai departe, în sat, în Naipu. „Orice informație aveți nevoie, luați legătura cu reprezentantul Direcției pentru Presă. Momentan este în concediu."

Poate că n-o să știm niciodată ce s-a întâmplat, de fapt, în casa cu numărul 15 din Naipu, pe 20 august. Nu știu dacă Andrei suferă de vreo tulburare. Poate că a făcut pur și simplu o glumă, care i-a scăpat de sub control. Sau poate că totul s-a întâmplat în mintea oamenilor care vor sa creadă, alimentați de superstiții și televizor. De fapt, după o zi în Naipu, am înțeles cu certitudine un lucru: oamenii vor cu atâta tărie să creadă.

Am întrebat-o de ce pe Claudia Câmpeanu, lector la catedra de Antropologie a Universității din București. „De obicei, astfel de credințe și viziuni despre lume și practicile asociate sunt mici încercări de recăpătare a unei agentivități pe care lumea în care trăiesc nu le-o permite. Se îndreaptă înspre alte lumi, alte legi ale firii, care deschid alte posibilități", îmi explică ea. „De fapt, procesele astea sunt niște procese culturale creative. Așa se produce cultura în care trăim".

E ușor să te uiți de sus la oamenii ăștia. Dar chiar și ăia dintre noi care privim sceptic lucrurile, așteptăm cu sufletul la gură sezonul doi din Stranger Things. Lucrurile astea fac parte dintr-o fascinație culturală mai largă și bine înrădăcinată, pentru supranatural, pentru ființele din alte lumi care sălășluiesc printre noi.

Credințele astea coexistă cu mașinile lui Elon Musk care se conduc singure și nu vor dispărea prea curând. Naipu nu e singura poveste de groază cu iz de horror creștin petrecută în gospodăriile fără bude ale României. De-alungul timpului, cazuri ca Poşaga, Eleonora Zugun, Petrache Lupu sau Tanacu au trezit reacții care au variat de la curiozitate sceptică la credință oarbă. Ne tripăm pe fenomenele astea pentru că, în definitiv, ne dau speranță că există ceva dincolo de realitatea în care suntem săraci și nu contăm.