Tatăl meu a devenit criminal ca să-și salveze familia

Acum opt ani, taică-miu a fost condamnat pentru crimă și că a ascuns un cadavru. Când mă gândesc la ce s-a întâmplat, îmi pare că a avut loc într-o altă viață, una îndepărtată.

Înainte ca tata să devină acest „monstru”, și înainte ca prietenii și familia să înceapă să se holbeze la mine cu milă sau dispreț, am avut o copilărie fericită. Eu și soră-mea am avut parte de cele mai bune jucării, Crăciunuri perfecte și vacanțe în cele mai exotice locuri. Părea o viață minunată, cu școală și bucuria venirii acasă la mâncarea făcută de mama.

Credeam că cineva capabil de crimă trebuia să fie o persoană violentă și rea care acționează din furie. Tata nu era deloc așa. Era un om de afaceri respectat care-și petrecea mare parte din timpul liber jucând diverse roluri în basmele pe care le inventam eu – se plimba prin castele și ținuturi imaginare.

Nu a ridicat niciodată tonul la noi, nu a fost rău și nici nu ne-a pus la punct vreodată, chiar și atunci când ar fi trebuit să o facă.

Odată cu intrarea mea în adolescență, lucrurile s-au schimbat. El a început să se schimbe. Tata a devenit din ce în ce mai detașat. Hazul lui a fost înlocuit de perioade lungi de tăcere. Odată, a făcut mișto de mine fiindcă am plâns la o știre despre un animal abuzat. Încă-mi mai amintesc cât de șocată și furioasă m-a făcut să mă simt.

Aveam să descopăr mai târziu că această schimbare profundă era cauzată de un secret: Acumulase niște datorii imense ca familia noastră să-și mențină stilul de viață cu care fusesem obișnuiți. Cred că mândria l-a împins până acolo. Să porți cu tine o asemenea povară te poate consuma și detașa de restul lumii. Ani mai târziu, fără să-mi spună ce datorii avea, tata ne-a zis că a încercat și să se sinucidă.

Viețile noastre s-au schimbat pentru totdeauna într-o zi de luni, una care a început cu mine plângându-mă că nu vreau să merg la școală. După-amiază, împreună cu bunicul am oprit la magazinul lui taică-miu ca să luăm cheile de la casă înainte să cumpărăm niște înghețată. N-am să uit niciodată fața lui taică-miu când am intrat în magazin. Era roșu ca focul, avea ochii largi deschiși și o expresie crudă. Deodată a urlat la bunică-miu: „Ai avut dreptate!”, în timp ce eu eram speriată de această persoană pe care nu o mai recunoșteam.

Ce nu știam atunci era că în urmă cu 15 minute, tata omorâse un bărbat. Mai tărziu în seara aceea, bunicul l-a ajutat să ascundă cadavrul.

Victima se pare că fusese în viețile noastre mult timp, încă de pe vremea când i-a împrumutat lui taică-miu mulți bani. În acea după-amaiză, bărbatul l-a amenințat pe tata că ne va omorî familia dacă nu-i plătește datoria.

M-am convins că acțiunile lui taică-miu erau rezultatul nebuniei temporare. Nu știu dacă era așa, dar așa mi-am explicat-o eu. Oricare ar fi fost motivul, a fost îndeajuns de motivat să-și măcelărească victima – detaliile cele mai sângeroase au fost expuse în presă mai târziu pentru toată lumea.

Tata a fost arestat a doua zi, deși eu am aflat de abia la câteva zile distanță după ce părinții mei mă mințeau și băgau tot felul de scuze în încercarea de a-mi explica dispariția lui subită.

Cu un viitor de refăcut, mama a decis să ne mutăm la câțiva kilometri depărtare. Fugeam de jurnaliști și vecini curioși în timp ce încercam să găsim răspunsurile la întrebările pe care nu le înțelegeam.

De-a lungul timpului, am reușit să înlocuiesc un sentiment constant de furie și tristețe cu unul de indiferență. Adevărul este că te obișnuiești cu asta. Probabil ca o modalitate să mă protejez, am împărțit figura lui taică-miu în două persoane complet diferite. A doua persoană – cea care făcuse crima – era un străin. Nu-l cunoșteam și nici nu voiam. Și ca să evit mila oamenilor am învățat să spun povestea într-o manieră neglijentă și neutră, ca și cum am fi discutat despre vreme.

În ultimii opt ani, închisoarea a devenit parte din rutina mea lunară. Îmi arăt buletinul la recepție și mi se dă o cheie de la un vestiar în care să-mi las lucrurile. O percheziție este urmată rapid de o a doua, înconjurată de vizitatorii care se chinuie să facă față durerii. Trecem în grup de mai multe porți securizate. Nimeni nu vorbește cu nimeni în afara rudelor – acelea sunt granițele clar definite peste care nu trecem.

Adesea nu știu ce să-i spun tatei. Nu e ca și cum nu am ce să vorbesc cu el – am 20 de ani, o viață activă social și planuri pe care vreau să le ating în viitor – dar este prea departe de lumea mea. Conversațiile noastre sunt doar perioade lungi de tăcere.

Încă-l mai iubesc pe tata și ce a făcut pentru noi când încă era prezent. Dar ăsta este un nou fel de dragoste – unul mai respectuos. Nu mai poate fi acolo pentru mine și nu mai este îndeajuns pentru mine acum să-l iubesc pentru trecutul pe care am avut-o împreună.

Luna trecută, după ani în care l-am văzut între patru pereți reci – prost vopsiți ca să ascundă jegul – în care propria voce este înecată într-o mare de altele, a început un capitol nou: A primit o eliberare condiționată și temporară, una care-i permite familiei noastre să petrecem zile întregi cu el.

Printre diferitele emoții care au venit odată cu „libertatea” lui este frica de a nu reuși să-l reintegrez în propria viața așa cum mi-aș dori. A fost greu să vindec traumele cauzate de aceste evenimente și am creat un nou echilibru care nu-l include pe el. Să redeschid acea rană și să-i permit să intre acolo este terifiant. Dar din nou, vreau aceeași legătură între noi ca cea pe care o văd între tați și fiice. Sper să reconstruiesc ceva ce am pierdut acum mult timp.

Dacă am învățat ceva din experiența asta sunt relațiile mai puternice pe care le-am format cu cei care mă iubesc. Am învățat să-i apreciez mai mult, indiferent de situație. Am mai învățat să nu țin o problemă pentru mine fiindcă atunci când o faci, riști ca acea problemă să crească în propriul cap până la punctul în care devine insuportabilă.

Cel mai important, m-am maturizat mai devreme decât ar fi trebuit. Ce s-a întâmplat m-a schimbat profund, dar am descoperit că nu trebuie să fii o persoană puternică să depășești evenimente grele. Te agăți de faptul că trebuie să o faci.

Astăzi, tată încearcă să-și recupereze statutul. Se dedică să-și motiveze colegii de închisoare să intre la reabilitare și să realizeze că pot fi mai buni decât cele mai oribile acte săvârșite de ei. A publicat de curând și o carte despre viața în închisoare, care i-a adus primul loc într-o competiție literară. Nu mă îndoiesc că viața ar fi putut fi mai bună pentru familia noastră și pentru cea a victimei, dacă tata ar fi devenit faimos pentru cum scrie, nu pentru cum a gestionat acea dispută.

*Numele autoarei a fost ascuns ca să-i protejăm identitatea.

Articolul a apărut inițial pe VICE IT.