Aproape că m-am sinucis anul trecut. Prima oară când mi-a dat prin cap să-mi iau viața eram în mijlocul nisipurilor roșii din deșertul Kalahari în Namibia, și-mi trăiam visul de a observa viața sălbatică africană în habitatul ei natural. Am închiriat un camion cu un topor și lopata atașate de el și arătam ca o dură adevărată. Dar în loc să mă entuziasmez că voi vedea leii și gheparzii, mă consumau gândurile despre cum să găsesc o consolare de la povara de a trăi – o modalitate prin care să evadez din lucrurile cărora nu le puteam face față – din moment ce simțeam că viața mea nu are nicio valoare.
Săptămâna trecută am aflat că Anthony Bourdain și-a luat viața la vârsta de 61 de ani. „Cum de a vrut să evadeze cineva cu o viața așa de grozavă?”, se întreabă oamenii, șocați de faptul că antieroul cel sincer ar fi căutat orice altceva decât să trăiască viața pe care o invidiam cu toții. Era un bărbat din popor în care oricine putea să se regăsească. Era o călăuză luminoasă în aventurile mele, o inspirație despre cum să transformi curiozitatea într-o carieră, un model al reprezentării „celuilalt” cu demnitate și umanitate, și o voce puternic rațională în tumultul politic care ne divide lumea.
Videos by VICE
Dar din câte ne-a arătat el, este o singură poveste pe care nu a avut voie să o spună, iar asta i-a curmat viața. Depresia este tratabilă, așa că trebuie să discutăm despre ideația suicidului. Chiar acum. Trebuie să o tratăm la fel de normal precum o plângere pentru o durere de stomac. Chiar acum. Dar pentru că noi, cei care avem gândurile astea, trăim într-o lume unde asta este situația, avem nevoie ca cei dragi să observe când noi ne ducem în jos. Avem nevoie să interveniți când noi nu putem să o cerem.
Nu sunt un Anthony Bourdain, dar sunt un redactor pe mâncare și călătorii, o povestitoare care încearcă să îi calce pe urme. Travesez globul în căutarea poveștilor nespuse și a aromelor locale, iar oamenii sunt adesea geloși pe viața mea. Și știu presiunea de a încerca să păstrezi aparențele.
Ca și la Bourdain, feedul meu de Instagram, persoana mea socială, este un fals. Totul este despre admirarea eclipsei, mersul la festivalul Gay Pride din Taiwan, mâncatul de grătar coreean în Seoul și explorarea insulelor private din Belize ca cercetare pentru prima mea carte. Fac toate lucrurile astea, dar asta nu e toată povestea.
Conturile de pe rețelele sociale nu arată ce ne frământă. Suntem foarte praf la vorbitul despre sănătatea mentală ca o cultură, răsplătim pozitivitatea superficială în timp ce stigmatizăm negativitatea în toate formele sale: Chiar nefericirea trecătoare este văzută ca un rateu moral. Așa că vezi apusurile în loc de tristețea mea.
Într-un mod pe care acum îl simt întunecat de ironic, am vrut să fiu Anthony Bourdain, iar recunoșterea propriilor demoni s-a simțit ca un circuit rapid prin care îmi pierdeam visul pentru totdeauna. Cine ar fi vrut să lucreze cu mine dacă știa că sunt deprimată? Chiar dacă să călătorești este ceva crucial pentru dezvoltarea personală, ce canal de televiziune ar vrea să înfățișeze o personalitate care nu este veselă tot timpul?
Este de înțeles de ce moartea lui Bourdain a zguduit lumea scriitorilor, gurmanzilor, călătorilor și visătorilor. În procesul de doliu colectiv după moartea sa, rețelele sociale s-au inundat cu oameni care-și rugau prietenii să caute ajutor, au postat linii telefonice de urgențe, și-au oferit umerii pe care să plângă, o intenție nobilă. Dar dacă privești lucrurile din perspectiva unei persoane care se luptă cu depresia, este ușor să-ți dai seama de ce suntem adesea incapabili să cerem ajutorul și să beneficiem de acele oferte.
„Două dintre simptomele marcante ale depresiei sunt sentimentele de deznădejde și/sau neputință.”, explică psihologul din Colorado, Stephanie Smith. „Este semnificativ pentru că asta poate face căutarea tratamentului – sau continuarea lui – să pară fără sens și zadarnică. Odată ce depresia este tratată, gândurile acelea se diminuează sau se duc complet.” Deși pare că ajutăm când spunem: „Daca ai nevoie de orice, sună-mă”, responsabilitatea cade tot pe persoana bolnavă care se luptă cu o boală care nu numai că o convinge pe persoana în cauză că nu merită ajutorul, dar îi și ia forța să-l caute.
Nu aveam de gând să cer vreodată ajutorul. L-am primit doar fiindcă oamenii de lângă mine au observat că ceva nu e în regulă și au acționat. Mama, soțul meu și prietena mea cea mai bună au lucrat împreună ca să mă ducă la un psihiatru, care m-a diagnosticat cu tulburare depresivă majoră și severă și anxietate generalizată. Imediat am început să iau antidepresive, să merg la terapie, iar o lună mai târziu nu mai credeam că suicidul era un răspuns rezonabil la problemele cu care mă confruntam.
Intenția asta foarte răspândită de a ajuta poate fi canalizată în suport proactiv prin învățarea comportamentelor care indică faptul că un prieten are nevoie de ajutor. Ideația suicidului foarte rar va părea ceva concret, așa că trebuie să intervenim în etapele fundamentale care duc până la acel punct.
Smith îmi spune că oamenii care se luptă cu depresia ar putea spune lucruri ca astea: „Asta nu se va îmbunătăți niciodată”, sau „Mă voi simți mereu așa de trist/singur/deprimat/nebun/stupid/rău”, care indică modul lor de gândire mai degrabă decât să o spună în mod explicit. S-ar putea ca prietenul tău să găsească scuze ca să evite socializarea, să doarmă excesiv, sau ca mine, să rateze bucăți semnificate din muncă. Să recunoști semnalele astea poate fi crucial pentru săritul în ajutor la timpul potrivit.
Când vine vremea să acționezi conform ofertei tale, fii sincer cu tine și cu prietenii tăi despre ce nivel de sprijin poți oferi. „Poate fi intimidant să întinzi o mână cuiva pe care-l suspectăm că se luptă cu boli psihice, dureri fizice sau orice altceva”, spune Smith. Dar, deși este terifiant, merită să încerci. „Chestia este că în asta nu îți trebuie cuvintele perfecte sau să rezolvi problemele prietenului tău. Este doar despre a fi acolo și de a-l susține.”
Nici măcar nu e nevoie de prea mult timp sau efort. Smith sugerează: „Un mesaj sau un telefon în care să zici doar Mă gândesc la tine sau Salut. Vrei să bem o cafea mâine dimineață? Doar să fii acolo, să stai cu cineva, să îl asculți în timp ce vorbește – sau să te simți confortabil în liniște dacă el nu vorbește – este cel mai bun lucru pe care îl putem oferi ca prieten.” Nu ești responsabil de salvarea prietenului tău, dar poți demonstra cu timpul și acțiunea ta că e prețuit.
Ajută de asemenea să te familiarizezi cu felul în care vorbești și interacționezi cu oameni care se luptă cu o boală psihică pentru că multe din lucrurile prin care trecem nu au sens pentru o minte sănătoasă. Și să știi că sugestiile despre mâncatul de ciocolată, alungarea durerii cu un zâmbet sau orice altă platitudine care treatează depresia ca orice altceva decât boala care este, pot fi dăunătoare. Cu toate astea în minte, intervenția de urgență poate fi necesară. „Daca prietenul tău ți-a dat de înțeles că are un plan anume sau că ar vrea să se rănească sau să-și ia viața, apoi este adecvat să alertezi familia sau serviciul de urgență daca este nevoie”, sfătuiește Smith.
În retrospecție, îmi doresc să fi dat mai multe semnale despre cât de neputincioasă mă simțeam. Eram în mod intenționat evitantă și neconsecventă cu programul meu ca nimeni să nu poată fi martor al adâncimii disperării mele. Am vrut ca oamenii să creadă că ce postam pe Instagram era o reflexie adevărată a mea ca să nu trebuiască să mă confrunt cu calea întunecată pe care alunecam.
Anthony Bourdain a fost un maestru al articulării propriilor experiențe: A fost un apărător sincer al imigranților, femeilor și al celor marginalizați din lumea întreagă. Dar când a venit vorba despre el, am primit spiritul obosit si auto-dezaprobarea pe care noi toți am interpretat-o ca divertisment. Dacă moștenirea lui mai lasă loc și de altceva, las-o să continue să dărâme zidurile. Să înțelegem că acum mai mult ca niciodată, aparențele nu sunt ceea ce par a fi. Să lăsăm ca intensitatea traiului său și modul cum a plecat dintre noi să ne motiveze pe toți să-i ajutăm pe cei ca el, ca mine, care par de invidiat la exterior, dar nu sunt mereu în stare să vorbească despre întunericul din interiorul lor. Sună-ți prietenii și întreabă-i ce fac.
Dacă tu sau cineva cunoscut vă gândiți la suicid, poți găsi ajutor la 0800 801 200 sau prin email la sos@ antisuicid.com
Articolul a apărut inițial pe VICE US.
