Cum e să fii blocat într-o peșteră timp de zece zile

Pentru aproape două săptămâni, 12 băieți cu vârstele cuprinse între 11 și 16 ani – și antrenorul lor de fotbal – au fost prinși în peșterile Tham Luang din Thailanda. Grupul a intrat în peșteri pe 23 iunie, dar au rămas captivi când o viitură înaltă de un metru le-a blocat ieșirea. Au fost găsiți luni pe 2 iulie de un grup de salvatori britanici, dar s-ar putea să mai dureze niște zile – dacă nu săptămâni sau luni – să-i scoată afară pentru că trebuie să pompeze îndeajuns de multă apă afară din peșteră ca să-i poată căra sau ca ei să înoate afară.

Este evident imposibil pentru majoritatea oamenilor să-și imagineze cum este să fii prizonier într-o peșteră întunecată pentru zile întregi, fără prea multă speranță de supraviețuire. Dar cineva care are o idee despre ce li se întâmplă băieților este Lothar Emannuel Kaiser. În 1952, când avea 18 ani, a fost prins în peștera Holloch lungă de 200 de kilometri din Elveția, împreună cu profesorul lui de biologie și alți doi studenți. Grupul încerca să măsoare peștera când au fost loviți de o viitură.

De atunci au locuit în întuneric, supraviețuind pe rațiile de pâine stătută și carne la conservă preț de zece zile, înainte ca nivelul apei să scadă și să se poată elibera. Am vorbit cu Kaiser despre experiența lui și cum l-a schimbat asta.

VICE: Cum a fost când ai realizat că ai rămas blocat?
Lothar Kaiser: Adrenalina a fost inițial mai puternică decât frica pentru că a trebuit imediat să facem față realității copleșitoare. La început, tot ce poți face este să fugi și să te cațeri undeva să fii în siguranță. De abia când realizezi și observi întunericul începi să te sperii și să te simți neputincios.

Care sunt cele mai grele lucruri cărora trebuie să le faci față?
În primul rând, incertitudinii. Voi mai ieși sau nu de aici? Voi supraviețui următoarelor 24 de ore? Apoi începi să-ți faci griji despre provizii. Abia dacă am mâncat ceva în alea zece zile – am slăbit 10 kilograme atunci. Mai aveam de luptat și cu întunericul constant. La un moment dat, nu mai puteam să îmi dau seama dacă era zi sau noapte. Și nu ajuta deloc că temperatura persista la șase grade celsius și că a trebuit să dormim pe pietre goale în haine ude leoarcă fără o pătură. Și-n final trebuie să faci față propriilor gânduri – despre părinții, frații tăi, viață și moarte.

Cum a fost dinamica grupului în acea situație?
Profesorul nostru Bockli a fost liderul nostru. El ne-a spus ce să facem și l-am urmat. Am adunat niște nisip pe care am dormit, și am găsit mici lacuri din care să bem. Dar cel mai importamt lucru a fost să ne ținem ocupați: să vorbim unul cu altul, să ne amintim de vremurile trecute, să facem calcule, să povestim și să spunem bancuri. În acea situație trebuie să ai imaginație. Imediat cum ești singur, atunci încep să apară gândurile întunecate.

Ai renunțat vreodată la speranță?
Am avut o mică criză în ziua a 6-a. Într-o parte a peșterii puteam auzi mici bufnituri din ce în ce mai rapide. Ne-am gândit că a început să plouă din nou afară. Asta aproape că ne-a omorât toată speranța.

Ce sfat ai da echipei din Thailanda, dacă ai putea să le spui ceva?
Să mențină o comunitate puternică va face situația mai tolerabilă. Trebuie să fie curajoși și să se protejeze unul pe altul de pierderea speranței. Este de asemenea important ca antrenorul lor să-i țină pe toți ocupați și să-i îmbărbăteze când se simt rău. În final, trebuie să fie economi cu proviziile lor. De exemplu, noi ne-am folosit lanternele doar când aveam nevoie să explorăm o altă parte a peșterii.

Cum a făcut față familia cât timp ai fost captiv?
Tata și-a petrecut fiecare noapte și zi în fața peșterii cu echipa de salvare, speriat. Nu existau rețelele sociale atunci și nu aveam un televizor, deci singurul mod în care cineva putea primi informația era de la radio sau din ziare.

Cât de des te gândești la timpul petrecut în peșteră?
Încă sunt bântuit de un vis în care sunt într-o peșteră, chinuindu-mă să ies din ea. În vis, mereu trebuie să urc o scară spiralată care devine din ce în ce mai îngustă și mai alunecoasă cu cât urc mai sus. Și la sfârșit trebuie să mă scufund într-un abis întunecat. Atunci mă trezesc mereu îmbibat de transpirație.

Cum te-a schimbat experiența?
În unele moduri, am devenit mult mai serios, dar cred că mi-am dezvoltat și un simț al umorului mai bun. Dar, dincolo de astea, toată experiența m-a dus către credință. Dacă supraviețuiești unei experiențe de zece zile soră cu moartea, atunci devii și religios. Ne-am rugat împreună în peșteră. Când nu știi dacă vei supraviețui să vezi ziua de mâine, începi să te gândești unde ajungi după moarte. Acum știu unde se îndreaptă călătoria.

Articolul a apărut inițial pe VICE DE.