„Înapoi acasă” este o serie în care autori VICE România se întorc în orașul natal ca să vadă cum s-au schimbat locurile în care au copilărit, s-au îndrăgostit sau s-au îmbătat prima dată.
Este întotdeauna o experiență tulburătoare să te întorci în orașul în care ai crescut și urcat din adolescență până la vârsta adultă, unde ai cunoscut primele iubiri și ai devenit, într-un deceniu de mini-drame, ceea ce ești azi, cu bune și rele, însă de neschimbat.
Videos by VICE
Iași, ha! Ce amestec, ohoho, ce istorie. Orașul cu 36 de domni fanarioți între 1711, imediat după Cantemir, până în 1821. Dar și Garda de fier, pe vremea când evreii formau o treime din populație. Evreii, Avrom Goldfaden, cel care a fondat în Iași primul teatru idiș din lume, acolo la Pomul Verde, vizavi de somptuoasa biserică „Trei Ierarhi” a lui Vasile Lupu albanezul, domnul dătător de pravile prin care pedeapsa era mimetică, violatorii fiind violați, iar incendiatorii arși de vii.
Arși, da, ca în memoria pitită și greu asumată a Holocaustului.
M-am dus la Iași pentru lansarea romanului meu Pantere parfumate, lucru ce avea să aibă loc într-o minunată crâșmă nouă de pe strada Lăpușneanu (ajungem și acolo).
Mă temeam de dezamăgiri, de crâșmele noi, cu fițe și de mâncarea aia proastă, industrială, care a uniformizat papilele. Aveam și de ce. Acolo, la o terasă cu grădină, tot pe Lăpușneanu, mâncasem, în anul în care Iașul a candidat pentru a deveni Capitala Culturală a Europei, cei mai dezgustători mici din univers. Mă rog, mâncat e mult spus. Am mușcat delicat un mititel cu gust de tocătură învechită artificial și mi s-a umplut gura de chimicale toxice, micul dovedindu-se a fi învârtit într-o gelatină menită să păstreze amintirea cărnii.
De la chimicalele celea, da, de la dânsele mi-a venit pe loc o senzație de amețeală, ca atunci când am mestecat prima oară frunze halucinogene de betel în Pakistan. Acelea sunt plante drăcești al căror suc îți pătrunde în sânge prin mucoasa bucală, acționând asupra centrilor nervoși.
Micul chimic de la Iași a avut același efect asupra mea, doar că mai rapid. Noroc că n-a trebuit să urc la volan, altfel făceam Grand Theft Auto prin mulțimea de pe pietonalul din Lăpușneanu, ca islamiștii aceia exuberanți din Franța, și cred că m-aș fi oprit abia în Transnistria.
Când a venit la masă ca să vadă ce mai fac, feciorul care mă servise m-a-ntrebat dacă nu doresc „să-mi încălzească olecuță micii”. A piruetat și a dispărut pe loc, traumatizat de fanta șerpească mijită în ochii mei.
De data asta, însă, am descoperit șarmul grădinii de La Conac, puțintel mai sus în Copou, aproape de Casa Pogor, unde au țuici de la țară și tot felul de minunății din măruntaie servite de fete frumoase, dar cărora li s-au extirpat corzile vocale, probabil ca o condiție sau o încercare inițiatică pentru a ajunge să lucreze acolo.
Crâșma, chiar un conac al unor vechi boieri scăpătați, e decorată cu mult bun gust desuet și mi-aș fi făcut veacul acolo cât am stat în Iași, însă nu are internet.
„Ca la țară”, mi-a explicat una din iele, vorbind pe neașteptate, lucru ce m-a și speriat.
Dar m-a dus un prieten să mâncăm și mai bine în sus pe deal, după Copou, La Castel, la Breazu, dincolo de piețuca unde se înălța odinioară statuia soldatului sovietic (ce păcat c-au dărâmat-o și topit-o), la Breazu unde odinioară trăiau doar muncitori de la Combinatul industrial CUG, iar acum se ridică acolo vile de prost gust, restaurantul însuși fiind un delicios castel kitsch.
N-a fost să fie Iașul Capitală Culturală a Europei, deși, pe lângă aeroport, hoteluri, mănăstiri, romi, pupători de moaște și toate celelalte el venise cu un atù uriaș: oferea reconstruirea culturală a unei identități, și anume Moldova istorică (Iași-Chișinău-Cernăuți), totul combinat cu o cooperare transfrontalieră cu țări fragile din afara UE (Moldova și Ucraina). Principala obiecție adusă de juriu dosarului Iașului a fost că orașul nu se focalizase îndeajuns pe memoria Holocaustului. Eu cred însă mai degrabă că Timișoara, care a câștigat, a dat șpagă.
Sigur, trebuie văzut și ce grea povară politică recentă are orașul. După revoluție, Iașul a fost dominat de o sectă PSD-istă (fostă USL-istă), iar la nivel cultural de un grup mic de intelectuali teroriști care făcuseră din ura irațională pentru Băsescu singura activitate spirituală a locului, afară de pupatul moaștelor Sfintei Paraschiva (ajungem și la ele).
Au țipat ei un pic când li s-au tăiat teii, altminteri în vremea lui Băsescu au fost ocupați să-și demonstreze unii altora că trăiesc într-o dictatură. Atunci îl aveau ca primar pe Nichita, mai cunoscut ca „Domnul 10 %”, cel care pusese poliția locală să-i spioneze amanta… Când a fost dat jos prin uneltiri, s-au repezit toți să condamne în el un suflet care iubea. Dar și ce dacă pusese poliția să-i supravegheze amanta? Omul avea experiență, știa ce face. Pe moldovence numai cu poliția le strunești.
A venit apoi actualul viclean primar Mihai Chirica, cel care dă tonul orașului. După ce s-a opus pe față lui Dragnea, fiind practic singurul dizident din PSD, mi-a plăcut de el când și-a pus în cap PNL-ul local, care a vrut să-i ia pielea pretextând că el spusese într-un interviu că nu și-ar lăsa copiii să bea apă de la robinet, deoarece e poluată.
Striga furibund un șef liberal de acolo, Marius Bodea:
„Solicit public domnului Mihai Chirica să-și reevalueze comportamentul hazardat și iresponsabil prin care a creat o reală isterie în municipiu. Declarațiile domniei sale, prin care a afirmat că ieșenii consumă apă infestată din rețeaua de apă potabilă a orașului ne arată că-i complet depășit de responsabilitatea funcției pe care o ocupă și cu care ieșenii l-au învestit în iunie 2016.”
Mi-a venit atunci să-i zic: „Măi Demagogilă, tocmai din responsabilitatea funcției sale a spus primarul că nu-și lasă copiii să bea apă de la robinet. Apeductele voastre trec mai întâi pe sub morgă, apoi prin latrinele spitalului de nebuni de la Socola, loc în care până și viermii intestinali iau boli infecțioase, și abia de se curăță un pic sus la Mitropolie, unde traseul apei se filtrează prin racla Sfintei Paraschiva. E bun primar Chirica, el vrea ca tu, Marius Bodea, și toată muncitorimea alcoolizată, să nu mai faceți duș cu tifon la gură. Și să nu-mi spui mie că tu la șpriț pui paharul sub robinet.”
Acum, am pomenit morga, da. Am mers să revăd clădirea unde în timpul studenției mele se afla morga facultății de medicină, morga în care am plasat povestirea Un orgasm fără întoarcere din volumul În punctul lui rebbe G. (publicat tot la Iași, da, la Polirom, ca și Pantere parfumate). Acolo ținusem odată, noaptea, un creier în palme, cum o spun nostalgic în povestire:
„Ai ținut vreodată un creier în mâini? mi-a șoptit ea…
…și cum i-am spus fermecat că nu, s-a ridicat și a tras spre ea lungi și grele sertare metalice din uriașul frigorifer care umplea un zid întreg, coșciuge ce alunecau uleios, și iată că într-un sertar zăcea un trup masiv și brăzdat și, înlăturând ea delicat calota craniană deja secționată a mortului, a scos cu tandrețe creierul și mi l-a întins.
Creierul era rece și surprinzător de greu, învelit într-o membrană fină, ca lipiciul de melci. După ce i l-am înapoiat, ea l-a depus grijuliu înapoi, în calota craniană prea mare, iar eu am simțit că fina peliculă n-avea să-mi mai iasă din palme multă vreme, oricât aveam să mă spăl”.
Cum să uiți Iașul după așa experiențe? Și, poftim, coborând de la fosta morgă unde cântărisem odinioară în palme un creier și trecând prin față pe la Cafeneaua Veche, pe Lăpușneanu, vizavi de Corso, mă strigă deodată Joujou!…
Doaaamne, Joujou trăiește și acum și ține cafeneaua asta micuță, pentru scriitori, în cel mai elegant loc din oraș, la câțiva metri de fosta casă a lui Cuza, devenită muzeu vizitat numai de școlari. Și unde nu scoate Joujou o țuică de trezit morții și începem să ne depănăm amintiri de-acum mai bine de trei decenii, din vremea videotecilor ieșene, straniu fenomen cultural al anilor 1980.
Pentru a mă repătrunde de acea atmosferă a videotecilor a trebuit să merg pe linia de tramvai în sus până la Filarmonică.
Între anii 1982-1985 sau ’86 aproximativ, regimul lui Ceaușescu permisese crearea unor videoteci private, în care se proiectau filme altminteri interzise, sau imposibil de lăsat să curgă în săli de cinema normale, iar acolo, având eu darul limbilor, traduceam filmele în sală, pe întuneric, direct la microfon, acoperind cu vocea mea toate dialogurile.
Principala sală de proiecție era chiar aici, la Filarmonica condusă de răposatul dirijor Ion Baciu, care prin veniturile scoase din filmele de karate reușea să mențină bugetul instituției. Eu, traducătorul, câștigam la rândul meu enorm pentru vremea aceea, cam cât el, dirijorul filarmonicii. Așa se face că am văzut Nașul I al lui Coppola de exact 97 de ori, putând eu recita și azi toate dialogurile în ordine narativă sau de la coadă la cap, cu accent sicilian cu tot.
Lângă cafeneaua lui Joujou, în spate printr-un gang, se ajunge la minunatul loc numit Beer Zone, sălaș de poeți și bețive elegante, blând administrat de romanticul Iulian Bănilă, care mă invitase să fac acolo lansarea romanului, fără să ne fi întâlnit noi vreodată în viață, ci doar așa, pe Facebook.
Ceea ce am și făcut în acea noapte, pe terasa din spate, stând până târziu și bodogănind și vorbind cu lumea și semnând cărți și nevrând să mai plec. Multe beri țin ei acolo, greu de socotit, inclusiv rarități belgiene.
Și mai veniseră în seara aia și multe poetese bețive, da, tradiție veche. Cum spunea Cantemir, acel proto-antropolog, în Descriptio Moldaviae, despre natura moldovencelor iubărețe:
„Jupânesele boierilor au, ce-i drept, o înfățișare plăcută, dar cu frumusețea stau mult în urma nevestelor oamenilor de rând. Căci acestea au chipul mai frumos, însă sunt în cea mai mare parte desfrânate. Unele beau pe acasă mult vin…” (Descrierea Moldovei, cap. XVI)
Ziceau ei atunci, în seara aceea: ai venit până la noi aici în provincie; iar eu îmi învârteam în cap: de-ați ști voi ce vârtej s-a produs în suflețelul meu și cât vă invidiez provincia molcuță și cum mă topesc de la zâmbetele voastre calde.
A doua zi am mers la Bolta Rece, acolo unde, în octombrie 1875, s-au întâlnit, bând la mese diferite, apoi pupându-se bălos înainte să se târâie până la bojdeuca din Țicău și să bea mai departe, Eminescu și Creangă, scenă pe care am povestit-o în piesa de teatru cu același nume, de parcă aș fi fost și eu acolo.
Cică pe vremea aia locului i s-ar fi spus Borta Rece, nume cu înțeles ascuns și grozavă taină, Bolta fiind doar un eufemism recent. Oricum, azi e prea curățel acolo pentru gustul meu, cu chelnerițe posace și, la pompa de bere din curtea din spate, un băiet care nu pricepe grai uman.
Dus e timpul în care, în sus pe Sărărie, după ce se trecea de bojdeuca lui Creangă, se ajungea la infecta cârciumă comunistă La Zoiosu, cu o splendidă vedere spre Valea Ciricului, cu murături de casă direct din borcan, vodcă la metru și de unde noi studenții furam tacâmurile de aluminiu ca să avem cu ce mânca conserve la cămin.
Aaah, de câte ori m-a arestat Securitatea în anii aceia! Povestea Grupului de la Iași a fost spusă aici de Emilia Chiscop, printre alții. Anii în care Securitatea mă urca în trenul de Buzău, pentru că nu aveam viză, n-aveam buletin de Iași, însă odată expulzat din urbe eu coboram tacticos la Pașcani sau Nicolina și veneam înapoi cu prima cursă, toată lumea fiind mulțumită că și-a făcut datoria.
Odată, închis noaptea într-o celulă de la miliție, pentru că primul tren spre Buzău și București pleca doar în zori, și păzit fiind de un milițian burtos, m-am desfătat, sub becul chior din chilie, rugându-l printre gratii să-mi deie Biblia din rucsacul confiscat.
I-am cauzat bietului om o urieșească luptă în cotloanele creierului (pe care n-aș fi dorit să-l țin între palme), pentru că el știa că nu e voie asta, dar până la urmă mi-a dat Biblia printre zăbrele, suflându-mi că și el începuse seminarul teologic, dar că la miliție găsea că e mai bine, mai puțin atunci când trebuia să bată. Mi-a spus toate astea neștiind cum și unde să mă situeze, cu religiozitatea aceea naturală a moldovenilor, din vremurile când și secretarii de partid își botezau copiii la biserică.
În final, mi-am zis să merg și la Mitropolie, la moaștele Sfintei Paraschiva (de ce, oh de ce îi zice acum Parascheva?), unde toamna are loc cel mai mare pelerinaj din România.
Am stat acolo la rând, cuminte, știind că Cel de Sus, care îmi cunoaște ateismul, va înțelege că nu sunt ipocrit, ci doar profund convins că, precum morișca de rugăciuni a tibetanilor, care pârâie mantre și molitve pentru tine chiar și când ai mintea aiurea, tot așa necredința mea nu va dăuna sfințeniei.
Cu mintea aiurea, așadar, m-am închinat, am pupat racla, apoi mâna popei, sau ce mi-a întins el acolo. Nici nu știu dacă acelea sunt oasele adevărate ale sfintei. Dar ce contează? E paradoxal să râzi de credincioși că pupă oase false. E ca și cum scepticii ar atribui în realitate o virtute oaselor.
De parcă, dacă într-adevăr ar fi întinsă acolo chiar Sfânta Paraschiva, oasele acelea ar funcționa mai bine. Sau de parcă restul moaștelor din lume ar fi autentice sau ar avea puteri și o garanție de calitate. Important e ce simt și cum freamătă credincioșii și pelerinii.
N-am simțit nimic, dar mi-a părut rău că trebuie să plec. În zece ani cât am trăit în Iași nu mersesem niciodată s-o pup pe Paraschiva, de a trebuit s-o fac acum.
Efectul Tinerețe fără bătrânețe. Am plecat istovit, golit, reîndrăgostit.
