Viața și moartea după un atac al Statului Islamic

Acest eseu este adaptat după un fragment din To Dare Imagining: Rojava Revolution, editor: Dilar Dirik et al, Autonomedia, Brooklyn, ianuarie 2016. Fotografiile sunt din seria lui Giacomo Maria Sini, „Pe drum spre Kobani", realizată în perioada februarie-septembrie 2015.

1.

În Kobani, morții de pe câmpul de luptă sunt aduși la Casa Martirilor, corpul le e spălat, iar rănile cusute. Apoi vine familia și cadavrul e îngropat.

Clădirea constă într-o încăpere cu plafon înalt, de dimensiunile unui mic teren de fotbal, în care nu se află nimic altceva în afară de o masă goală din lemn în mijloc, pe care sunt așezate cadavrele.

În mijlocul acestui imens nimic stă o masă simplă din lemn, care poartă greutatea tuturor celor care au venit deja și pe-a celor care vor veni.

Familiilor celor morți li se plătesc două sute de dolari alocație pe lună, pentru tot restul vieții. Rudele și cei îngrijorați formează grupuri de susținere care se întâlnesc în fiecare săptămână. Pe lângă asta, două femei și doi bărbați de la casă vizitează fiecare locuință în care a murit cineva, o dată pe săptămână, și întreabă de probleme, pe care încearcă să le rezolve.

Asediul de 120 de zile al Statului Islamic asupra orașului, care s-a terminat odată cu retragerea cotropitorilor la finalul lui februarie 2015, a fost comparat cu asediul din 1936 al fasciștilor asupra Madridului, în timpul Războiului Civil Spaniol, din cauza disproporției ca dintre David și Goliat între cele două forțe. Kobani, înghesuit la granița cu Turcia a devenit, se pare, din 2011 încoace, o enclavă feministă, anti-patriarhală și, zic unii, anarhistă, împreună cu alte două cantoane din Siria kurdă, o zonă căreia kurzii îi zic Rojava, care înseamnă „vest" sau „unde apune soarele". E o turnură de situație fără precedent în Orientul Mijlociu și e destul de incredibil că în vest nu se știu mai multe despre asta.

După asediu, s-a sugerat că trei dintre zonele din oraș care au fost puternic afectate de bombardamente ar trebui să fie păstrate exact așa cum sunt și că anumite cartiere ar trebui să ia nume de martiri. Clădirile din zonă au fost alese după luptele eroice care s-au purtat în ele, nu după criterii estetice.

Înfricoșătoare și sublime, ruinele sunt într-adevăr monumentale. Totuși, nu e ciudat să refuzi intervenția unui artist în favoarea intervenției istorice?

Dar acum proprietarii locurilor respective își vor proprietățile restaurate.

Apoi mai sunt și câinii, anti-monumente care-ți fac sângele să-nghețe în vine.

Câinii ăștia de război apar de niciunde, ni s-a spus, și se hrănesc cu cadavrele. S-au îngrășat. Au luat-o razna și au fost uciși. S-au sălbăticit.

Oamenii tot repetau povestea asta. Uneori părea că e singura poveste. Era ca și cum ar fi trebuit să rezume asediul, când, de fapt, nu se preta interpretării. Te scărpinai în cap și te lăfăiai în patetismul situației. Era copleșitor. Câinii. Cei mai buni prieteni ai omului.

A mai fost o poveste cu monștri pe care o spunea localnicii. Din disperarea confruntărilor cu vehiculele blindate și tancurile ISIS, combatanții din Kobani și-au transformat buldoexcavatoarele în vehicule de atac: le-au învelit în 2 centimetri de oțel. Armament de Mad Max. În telefoanele mobile au auzit voci ISIS cărora nu părea să le vină să creadă (zice povestea): „Vine ceva!"

Localnicii spun că încă poți să mai simți mirosul cadavrelor luptătorilor ISIS dinspre ruine noaptea. Dar eu nu l-am simțit niciodată și m-am întrebat mai târziu, când îmi reciteam notițele, dacă asta era o expresie a convergenței dintre istoria politică și cea naturală, despre care scrie Walter Benjamin în eseul său, „Originea tragediei dramatice germane" – o convergență care devine supranaturală odată ce moartea alunecă în peisajul împietrit, din afara timpului istoric.

2.

Ca să ajung la Kobani, am așteptat la granița cu Turcia să mi se aprobe intrarea. Era mai 2015. Deși se spune că guvernul turc a permis accesul luptătorilor ISIS în țară, granițele sunt închise. Zona verde e punctată de mine de teren și umblă zvonuri conform cărora contrabandiștii își mână măgarii înainte, ca să testeze terenul. Ca străin, am avut dreptul să intru legal în Siria, dar fără permisiunea guvernatorului din Suruc (un oraș de graniță preponderent populat de kurzi), numit de guvernul de la Ankara, mi s-ar fi refuzat accesul.

La Centrul Cultural din Suruc, un expert în contrabandă, constant în alertă și care fuma țigară de la țigară, mi-a expus riscurile trecerii ilegale a frontierei. Ai o șansă din o mie să fii arestat sau împușcat pe drumul de întoarcere înapoi în Turcia, mi-a spus. Dar apoi a dat un telefon și și-a revizuit estimarea. „Nu! E una dintr-o sută." (Peste două luni, un atac sinucigaș ISIS, cu bombă, a vizat acest centru cultural și voluntarii dinăuntru, care se aflau pe drum spre Kobani.)

În timp ce așteptam să fiu primit în audiență la guvernator, am mers cu mașina la graniță și ne-am uitat peste ea. Sute de refugiați kurzi din Siria au privit asediul de aici. Două vagoane vechi de tren se aflau la distanță, pe partea siriană, și aminteau de linia de cale ferată din Imperiul Otoman construită de nemți la începutul secolului XX, ca să unească Bagdadul de Berlin (închipuiți-vă!). Un tanc arătos stătea de strajă alături de un steag turcesc imens, care părea să-l strivească pe păstorul din apropiere, pe urma caprelor lui negre. Între timp, pe partea turcească a graniței se desfășura în pas lejer recoltarea grâului, fără băgare de seamă că s-ar întâmpla vreun război.

După două zile, guvernatorul ne-a clasificat drept „lucrători pentru drepturile omului" și ne-a acordat permisiunea să trecem. Aveam nevoie de o parafă de la poliție. Am ațipit pe o bancă la secția de poliție, în timp ce așteptam. A venit un bărbat cu un petic de hârtie de-un deget și mi-a cerut să-i scriu numele tatălui meu. A plecat. Eu am mai dormit. Au părut să treacă ore. S-a întors cu un alt petic minuscul de hârtie, de data asta voia numele mamei. Am dormit din nou. Brusc, s-a terminat – se pare că fusesem introdus în telefoanele mobile ale oficialilor.

3.

Jumătatea estică din Kobani e o imensă ruină, învăluită în căldură și tăcere. Din cauza ISIS și a bombardamentelor americane constante, care au schimbat cursul războiului, clădirile, toate din cărămizi de prefabricat, aveau un aer de cavou. Te atrăgeau cu suferința lor tăcută și cu poveștile nespuse. Când a aflat că sunt din vest, un bărbat în vârstă mi-a mulțumit cu lacrimi în ochi.

Un alt bărbat căra o găleată de ciment, cu care voia să repare un zid scund, care împrejmuia ce mai rămăsese din casa lui. Era un bărbat răbdător. Lucrase în Turcia câteva luni și cumpărase cimentul cu banii câștigați acolo. Reconstrucție. Cu viteza melcului, cărămidă după cărămidă, cu portocaliu arzător al pomilor de rodii în floare. Nu voia să folosească cărămizile răsfirate prin ruine, pentru că erau ale altora. La nici 50 de kilometri, se luptă ISIS. Poate mai aproape de-atât. Zvonuri. Cincizeci de mii de măslini arsese ISIS săptămâna aia. Luptătorii kurzi uciși ieri. Minele, o problemă enormă. Apă? O pompă veche care suge apă dintr-un puț, alimentată cu benzină (adusă ilegal din Turcia, la un suprapreț enorm). Un tânăr își afișa cele două mese de biliard, cu catifeaua lor verde suprasaturată în colbul distrugerii. ISIS luase bilele.

Cum depindeam de traducători și eram angrenat în situațiile rapid schimbătoare și-n complexitatea războaielor în desfășurare, îmi notam cu disperare totul în carnet, copleșit de stranietatea întregii situații: de cât de deschiși erau oamenii, de generozitatea lor dementă și de splendoarea cauzei lor, prima de felul ei din Orientul Mijlociu, dacă nu chiar din istoria lumii.

Când ne-am întâlnit cu combatanții, am observat că însemnul bărbaților, pe antebrațul stâng al uniformelor lor kaki, de camuflaj, e o stea pe fundal galben. Al femeilor, însă, e o stea verde, „pentru mediu", după cum mi-a spus o combatantă. Se spune că luptă pentru feminism, pentru diversitate etnică și pentru pământ. La brâu și bărbații și femeile poartă adeseori o centură tradițională kurdă, lată de 20 de centimetri, cu imprimeu, care le strânge corpul într-o formă fascinantă. Dar mai există și centura asta mai îngustă peste cealaltă, pe care poartă grenade, fiecare cu inelul ei mare de oțel, care bănuiesc că e de la acul pe care-l scoți, ca să o declanșezi. O femeie senină de circa 30 de ani, cu ochelari fără rame, mi-a explicat cum se sinucid când moartea la mâna celor din ISIS pare inevitabilă.

Cum?

A extras cu degetul o grenadă de la brâu.

Mi-am notat multe despre „tehnicile corpului": cât de slabi erau bărbații; cum dormeam separat, bărbații de femei; că la intrarea într-o casă trebuie să-ți scoți pantofii; că toaleta e în podea și are forma unei mari găuri a cheii peste care trebuie să te așezi pe vine (e o „cultură a statului pe vine", ce șolduri!); mâncarea, mai ales rotocoalele de pită din făină de grâu, care sunt și mâncare și lingură și farfurie (grâul și secara au fost cultivate domestic pentru prima oară în Turcia de est, adică în Kurdistan); mâncatul de pe jos, cu picioarele îndoite la fel ca pita (au!); numărul dement de mare de țigări fumate de lucrătorii medicali aflați în vizită și un chirurg turc (care a operat în timpul asediului); absența alcoolului și absența chemării la rugăciune. Dar centura aia lată, fie ea cu sau fără grenade, și tehnica aia a corpului cunoscută sub numele de celibat mi-au rămas cel mai pregnant în memorie.

Oare am fost eu, un băiat de treabă din suburbiile albei Australii, sedus de femeile astea războinice, cu aura lor de celibat și sinucidere?

Vizitatorii le-au copleșit cu atenția lor, ceea ce e, până la urmă inevitabil; în zilele noastre, femeile războinice nu-s tocmai des întâlnite în afara pictorialelor libidinoase. Într-adevăr, gherilele de femei din orice parte a lumii suscită tot felul de întrebări, frici, motive de adorație și mituri.

Femeile au vorbit despre sinucidere în grup când le înconjoară ISIS. Au vorbit despre cum s-au întins peste trupul unui camarad care moare pe câmpul de luptă și au așteptat moartea alături de el, de cum și-ar cere scuze la telefon înainte de a muri și de a scăpa de telefon, de coduri și de arme.

Accentul pus pe autoincendiere m-a frapat. Mi s-a părut straniu și m-a făcut nervos, cu-atât mai mult cu cât femeile astea erau atât de calme și-aveau atât de multă încredere în ele.

Au mai vorbit și despre luptătorii ISIS pe care îi aud la telefon, care vorbesc în principal engleză sau rusă (cecenă), nu arabă și au relatat conversații pe care le-au purtat cu ei. „O să vă decapităm", le zic ei. „Sunteți infidele și scroafe". Și, cu toate astea, ISIS se teme de femeile astea. E o frică viscerală, mistică, asemănătoare cu ceea ce Georges Bataille și Julia Kristeva numesc „abjecție". „Dacă te omoară o femeie", se spune că ar crede unii dintre membrii ISIS, „nu mai ajung în rai".

4.

Într-o zi stăteam la masă, eram zece, patru femei și șase bărbați, sub un copac din grădina unei ferme din beton, cu două etaje, situată la vreo 30 de kilometri de Kobani, cât de aproape se poate de linia frontului cu ISIS cât să mai fie sigur. Eram înconjurați de livezi și câmpuri cu ciulini care ascundeau capcane și mine de teren ale ISIS. Ca să ajungem acolo trecuserăm printr-un oraș părăsit pe nume Sexlere, care mă înspăimântase mai mult decât ruinele orașului Kobani. M-am întrebat de ce. Oare din cauză că lipseau oamenii? Oare din cauză că nu erau ruine? Sau din cauză că „linia frontului" e atât de vagă?

Văzusem o căruță trasă pe dreapta, încărcată cu o saltea și mobile. Mai toate ferestrele din Sexlere fuseseră distruse. Ușile se trânteau în vânt. S-a mișcat o umbră. Figura zveltă a unui luptător sau a unei luptătoare de gherilă s-a desprins din cadrul uni uși și a făcut cu mâna către șoferul nostru slab ca un creion, cu părul lui negru pieptănat în față, peste frunte. (N-am văzut niciodată o femeie șofer.) Șoferul nostru avea 19 ani, era foarte serios, purta un pistol în tocul de pe umăr, ținea un Kalashnikov în poală și un M-16 lângă schimbătorul de viteze. Conducea ca vântul. Kalashnikov-ul e pentru rafale de foc, îmi spusese Ismet, unul dintre prietenii mei kurzi. M-16-le e arma lunetistului.

La fermă ardea un foc din lemne sub apa pentru ceai, iar fumul lui se împletea cu fumul nenumăratelor țigări. Un minaret, primul pe care îl vedeam în Siria kurdă, răsărise peste zidul de care fusese sprijinită o grămadă de cauciucuri de mașină. O oaie fabuloasă zăcea într-un colț ca și cum ar fi fost moartă pentru lumea asta, cu lâna neagră cu tonuri de portocaliu, o creatură de pe altă lume.

Ăsta era unul dintre puținele grupuri „amestecate" de combatanți bărbați și femei. Aveau toți pe la 30 de ani și erau toți în uniformă de camuflaj. Numai femeile vorbeau, îmbrăcate în pantalonii lor largi care se cheamă șalvari. Una dintre femei vorbea engleză și avea doi frați care studiau ingineria electrică la universități din Ivy League-ul american. „Ce părere au despre sora lor cea dementă?", am întrebat-o. Dar înainte să apuce să-mi răspundă, Nazan, colega mea turcoaică, a avut o întrebare mai la obiect pentru unul dintre bărbații tăcuți al cărui chip îl desenasem, pentru ridurile sale adânci; la o adică, puteai să zici că are mai mult rid decât chip. Linii de istorie. Linii de soare. Linii de întrebări.

„Cum ți-au afectat femeile moralul?", l-a întrebat Nazan, directă și bătăioasă, cum îi e stilul, iar răspunsul, în traducere abreviată și stenografiată (care probabil face ca răspunsul lui să semene cu o înșiruire de sloganuri), a fost ceva de genul că bărbații încearcă să vadă lumea prin ochii femeilor, să fie ca ele. Femeile văd altfel lumea. Ne simțim mai puternici alături de ele. Întotdeauna luptăm împreună. Uneori, avem comandant o femeie. Pot să fie al dracu' de crude. Alteori e un bărbat. Sarcinile se împart în mod egal în fiecare zi. Femeile sunt jumătate din societate. Nu mai sunt sclavele bărbaților.

Sloganuri? Poate. Dar nu genul de sloganuri pe care le auzi prin alte părți.

S-au întristat pentru pierderi, s-au bucurat că se întorc fermierii peste tot, încurcați, însă, de prezența minelor. Are să mai dureze cel puțin încă un an până să poată însămânța recoltele.

Evident, exista o nevoie uriașă de experți în detectarea minelor. Nu înțelegeam de ce nu există câțiva deja acolo, la lucru, și de ce oamenii cu care vorbisem nu păreau să-și bată capul cu asta. Era ca și cum minele deveniseră o parte din natură, banale și inevitabile.

Dar mai târziu, după ce ne-am întors la Kobani, am dat peste patru figuri uluite, cocoșate, de dimensiuni masive, cu niște rucsaci imenși, experți în demolări, foste cadre militare, proaspăt sosiți din Noua Zeelandă, Marea Britanie și Franța, angajați de un ONG danez. Mi-au zis că-i îngrijorează capcanele bricolate. Cu toate astea, patru păreau mult prea puțini. Am fost ușurat să aflu că aveau de gând să-i învețe și pe localnici să demoleze.

5.

În Kobani am avut impresia că mă aflu nu atât în mijlocul unei schimbări ideologice, ci mai degrabă în cel al unei schimbări cosmologice, ceva de proporții seismice.

M-am întrebat: „și cum rămâne cu ISIS? Nu-s și ei tot seismici?"

Oare ne confruntăm cu un „moment hegelian", în care doi rivali simetric opuși au erupt pe scena istoriei? Oare Aufhebung-ul hegelian se joacă din nou, cu Orientul Mijlociu în centrul marii drame a istoriei?

Cât despre anarhism și feminism, etichetele pe care simpatizanții din afară le-au aplicat situației din Rojava, îmi doresc atât de mult să le pun între ghilimele, într-un efort în van de a le da din nou forță, de a le face să pară noi. Vreau să întreb cât de mult s-au răspândit ideile astea printre oamenii „obișnuiți" din Kobani sau din celelalte două cantoane din Siria (kurdă) liberă. Dar mi-e greu să spun sau să presupun, mai ales din cauza traumei provocate de asediu.

Într-o zi, pe când mă plimbam prin praful ruinelor bătute de vânt ale orașului, am fost întâmpinat cu mare entuziasm, parc-aș fi fost flautistul din Hamelin, de copiii bine îmbrăcați, bine hrăniți și fericiți ai unei femei pe la 40 de ani, într-o rochie lungă, galbenă, care mi-a vorbit cu patos despre rezistența la asediu, fără să se oprească măcar o dată să-și tragă răsuflarea. Părea că își dorește foarte mult – nu, că trebuie să vorbească, iar copiii îi sorbeau fiecare cuvânt. Un băiețel de zece ani avea un aparat foto de jucărie, pe care-l ținea invers și cu susu-n jos, și cu care ne fotografia în timp ce fotografiam orașul Kobani. Femeia ne-a povestit rece și ca fapt divers (sau cel puțin așa a reieșit din traducere), ca Herodot sau Heidegger, despre „plentitudinea și particularitatea faptelor". Fata asta doarme mereu încălțată, mi-a spus femeia. Acolo era un magazin splendid de bijuterii din aur, devalizat de ISIS. Când a văzut proprietarul, a înnebunit. Și dă-i și dă-i.

Dar odată ce ne-am dus să-l vizităm pe soțul ei rănit, în casa lor mare, din beton și cărămidă, pe jumătate distrusă, a stat mută ca o scoică într-un colț de balcon cu fetele, înconjurate de flori roz de oleandru, în timp ce el a vorbit încontinuu, până când o fată de zece ani a început să cânte cântece kurde revoluționare de război, inimaginabil de frumos, cu strigătele acelea răsunătoare, ca vântul printre firele de înaltă tensiune.

Ministrul afacerilor externe a sosit cu o mașină modestă și s-a alăturat conversației noastre. A stat acolo în liniște, un bărbat frumos, elegant, cu o mină gânditoare, un pic trecut de 50 de ani, cu investiții, cred, în industria petrolieră din Somalia, pe care, însă, le-a abandonat sau le-a vândut cu totul, ca să se-ntoarcă în orașul său natal, la Kobani, să lupte împotriva ISIS.

Demnitarii politici se numesc viziri, un cuvânt arăbesc folosit de kurzi cu sensul de „ministru". Deși toate pozițile administrative din Siria kurdă sunt, teoretic, deschise pentru ambele sexe, care sunt reprezentate prin rotație și deși am întâlnit femei combatant încrezătoare, cu zâmbetul pe buze, n-am cunoscut nicio femeie co-președinte la Kobani. Am cunoscut, totuși, o femeie translator de limbă engleză (nu foarte pricepută) și femei secretare. Nu era nicio femeie în limuzina neagră, plină de miniștri din Kobani, care a trecut fulgerător prin vamă în drum spre Turcia, când am trecut și noi. Și, deși femeile sunt respectate și au drepturi egale, tot un bărbat, Abdullah Ocalan, liderul kurd întemnițat, e cel al cărui portret decorează spațiile „oficiale". Ocalan insistă pe feminism și confederalism. Desigur, feminismul ăsta înseamnă mai mult decât atenție acordată femeilor; e subliniat ca o transformare a bărbaților.

6.

Într-o conversație cu un bărbat care trecea granița și ale cărui ambe fiice luptau în război, m-am întrebat cum o fi să-ți „pierzi" fiicele în gherilă. Se spune că atunci când cineva se alătură forțelor de apărare ale kurzilor sirieni sau ale gherilelor turcești PKK, slabe șanse să-și mai vadă familia. De asemenea, trebuie să se se dedice celibatului ceea ce, printre altele înseamnă să nu aibă copii. Îmi închipui că asta se aplică în egală măsură bărbaților și femeilor.

Celibatul e justificat prin argumentul că liniștește temerile familiilor femeilor. Onoarea fetelor lor rămâne neatinsă, iar relațiile romantice oricum te încurcă atunci când vrei să-ți faci treaba. Capacitatea de a iubi se transformă în dragostea pentru grup.

Așadar, se poate spune că gherilele kurde le oferă membrilor lor, bărbați și femei, o nouă „familie", în care se amestecă ceva ce seamănă cu un stat național, deși e, în același timp, anti-statal, cu ceva care seamănă cu o familie, deși nu e o familie, ci o anti-familie?

Oare forțele de gherilă nu sunt, de fapt, caste de ființe senin îndepărtate de problemele lumești, precum călugărițele și călugării din religia creștină, dar cu arme M-16 și lansatoare de rachete?

Oare celibatul reprezintă ritualul de inițiere în societatea secretă a războinicilor, bărbați și femei, o paralelă cu ceea ce antropologul Pierre Clastres a observat că ar fi rolul torturii la indienii Mandan din Missouri. Și oare tortura asta (dacă ăsta e cuvântul potrivit) nu instituie o formă de protecție, dacă nu chiar garanție împotriva coagulării puterii și a formării unui stat?

În orice caz, formarea luptătoarelor de gherilă (care alcătuiesc circa 40% din gherilele kurde) e un fenomen unic atât în Orientul Mijlociu, cât și în lume în general. În Israel, o țară ades menționată când vine vorba despre femei în armată, corespondentul, în ce privește numărul de femei în poziții de combat, e de 3%. Majoritatea femeilor din IDF ocupă roluri tradițional feminine, cum ar fi cele de funcționari, asistente medicale și șoferi, alături de femeile atrăgătoare care mângâie la piept mitraliere, în pozele de pe internet.

Toate armatele de gherilă, ascunse în pădurile și munții și orașele din Orientul Mijlociu, există fizic, dar nu și moral, în afara societății. Li se atribuie un mare potențial mistic (pe care epitetul „terorist" îl confirmă, deși mulți nu-și dau seama). Dar aici, în Kurdistan, aura lor e potențată și de caracteristicile sexuale care derivă din puterile magice negative, asociate de mult timp cu femeile văzute drept „al doilea sex" în cadrul structurilor patriarhale: sexul mâinii stângi și al deochiului, al ororii menstruației și al magiei negre, astfel constrâns de tabuuri (onoarea, vălul, etc). Nu degeaba unul dintre pionerii etnologiei, marele Marcel Mauss, a scos în față femeile și moartea drept surse extraordinare de puteri magice periculoase de-a lungul istoriei omenirii.

Mișcarea de geniu, mișarea alchimică, e să inversezi polaritățile, să faci din pozitiv negativ, dar să păstrezi și aspectul negativ drept o putere ascunsă, amenințătoare (care devine vizibilă prin intermediul armei și-al grenadei). În Kobani, patriarhia se cutremură, ca să zicem așa, pe măsură ce demonul pe care l-a creat se ridică din cenușă, iar ISIS se teme de a fi ucis de o femeie mai mult ca de orice altceva pe lume.

Traducere: Ioana Pelehatăi

Urmărește VICE pe Facebook

Mai citește despre IS:
Statul Islamic amenință România, dar asta nu înseamnă că jihadiștii vor da năvală aici
Cum poate fi distrus Statul Islamic
Statul Islamic recrutează femei europene care să se alăture Califatului