La 4:26 aveam ochii larg deschiși. Inima îmi bătea ca într-un film de suspans în care nu aveam chef să joc. Mă gândeam la toate lucrurile care ar putea merge prost. Am început să mă rog ca pachetul să aterizeze fără probleme. Nu poți rezona cu așa ceva decât dacă a trebuit vreodată să trimiți un pachet foarte scump și foarte delicat prin UPS. Chestia e că pachetul ăla nu conținea doar iarbă, ci visurile mele, libertatea mea, șansa mea la ascensiune. Cutia aia era puterea mea. Așa că am repetat obsesiv o rugăciune.
Era o dimineață de iarnă din 2017 și eram dealer de iarbă de peste un an. Fără ca angajații să știe, centrul de livrări devenise micul meu dispensar.
Videos by VICE
Am ignorat avertismentul lui Biggie care îmi zisese să nu fumez din propria marfă și mi-am făcut un joint. A fost singurul lucru care m-a ajutat să-mi păstrez calmul. Am tras un fum și m-am gândit cum și de ce m-am apucat să vând iarbă și cum am ajuns în punctul ăsta. Eram constant anxios, incapabil să dorm, să mănânc sau să mă bucur de ceva. M-am întrebat dacă era doar din cauza carierei pe care o alesesem sau dacă latura asta întunecată fusese mereu ascunsă în mine.
„Să fii dealer de droguri e stresant”, a zis Alfiee Breland-Noble, psiholog și cercetător la Centrul pentru Traume și Comunitate din cadrul universității Georgetown. Mi-a zis că era posibil ca sentimentele anxioase care mă invadau să fi existat deja în mine dinainte să mă apuc de vândut iarbă. „Dar s-au intensificat pentru că acum ai un stimul nou”, a zis ea. E adevărat că Breland-Noble nu mi-a făcut un diagnostic complet, dar m-a ajutat să înțeleg ce se petrecea cu mine în vremea când eram dealer.
Acest „stimul nou” despre care mi-a zis Breland a fost ciudat pentru mine. În copilărie nu mă gândeam niciodată la bani. Dar pe măsură ce am crescut, realitatea m-a lovit în față și au început să curgă facturile. Unii reușesc să treacă prin facultate fără să-și ia o slujbă, dar eu n-am reușit. Am vrut să lucrez în media, dar nu aveam experiență nici măcar pentru un job part-time. Așa am ajuns dealer.
Când am început, eram varză. Nici măcar nu reușeam să fac profit, abia ieșeam pe zero. Nu aveam succes pentru că trebuie să ai încredere în tine și o rețea de prieteni ca să-ți vinzi produsul. Am ajuns să vând foarte ieftin doar ca să am ceva clienți. Dar nu s-a dovedit a fi o tactică bună, rămâneam cu un profit minuscul.
Au trecut câteva luni și am încercat din nou. Primul eșec a fost important pentru că m-a învățat să negociez și să înțeleg adevărata valoare a produsului meu. De data asta am reușit să-mi dublez banii.
Îmi amintesc prima oară când am mers să cumpăr o cantitate substanțială. M-am îmbrăcat cât mai serios și mai elegant, cu gândul să par un student tocilar cu cărți în ghiozdan, deși ghiozdanul era plin cu canabis.
În scurt timp, am ajuns să am afiliați și oameni care lucrau pentru mine. Dar tot acesta a fost și capitolul din viața mea când am aflat că prietenii îți pot deveni rapid dușmani. Sau poate că erau de la început dușmani deghizați în prieteni. N-o să știu niciodată.
Am descoperit că prieteni vechi de zece ani și verișori cu care ai crescut sunt în stare să renunțe la relația cu tine decât să-ți dea banii pe care ți-i datorează. Iar experiențele astea au început să-mi declanșeze stări negative. Mai multe relații vechi s-au stricat și m-au lăsat cu un gust amar. Nu din cauza banilor, ci a dezamăgirii produse de oameni la care țineam.
În acest moment al vieții am observat o schimbare în mine. Aveam mintea invadată de frici iraționale. Eram confuz și mă enervam ușor. Oamenii din jurul meu mi-au zis că m-am schimbat. Paranoia îmi era cel mai loial prieten. Când ești dealer de droguri, ți se pare că totul în jur e o înscenare.
Cel mai stresant era când mergeam să-mi iau pachetul de la poștă. Eram suspicios în privința angajaților și a șefilor. Dădeam ture în jurul clădirii în căutare de semne suspecte. Am început să fiu paranoic și cu vecinii din bloc.
După ce am pierdut un pachet, am luat-o complet razna. Nu reușeam să adorm, mă gândeam doar în mâinile cui o fi ajuns și când o să-mi bată poliția la ușă?
(Încă nu am idee ce s-a întâmplat cu pachetul. N-am avut curaj să întreb firma de livrări pentru că ar fi trebuit să le spun ce conținea.)
Dar tot atunci a fost perioada în care am început să fumez ca să mă calmez.
„Sunt mai multe etape de anxietate prin care treci până ajungi să suferi, pe bune, de o tulburare anxioasă”, mi-a zis Breland-Noble. Eu simțeam deja că ajunsesem acolo. „Depinde de mediul înconjurător, de factorii de stres și de capacitatea ta de a-i gestiona.”
Breland-Noble a adăugat că nu e ușor de prezis cine poate dezvolta o tulburare anxioasă și cine nu. „Aproape toate bolile mintale sunt compuse din factori ereditari și sociali”, a zis ea. „Chiar dacă o persoană are o predispoziție genetică la o anumită tulburare anxioasă, o poate preveni prin activități sănătoase – meditație, somn, hrană sănătoasă, mișcare.”
Pentru mine, pe lângă factorii de stres zilnici – o privire prea lungă de la un necunoscut sau un pachet întârziat – mai era și povara morală. Guvernul îi caracteriza pe cei de genul meu ca fiind infractori fără scrupule. Eu știam că nu sunt așa. Dar mă îndoiam de integritatea mea de câte ori ridicam un pachet. Cum le-aș fi putut explica vreodată alor mei ce făceam când eram doar un alt inamic în ochii legii?
În orice caz, asta era nimic. Adevărata problemă era că teama mă transformase într-o persoană pe care n-o mai recunoșteam. Devenisem dependent de număratul banilor și anxietatea mă înghițise cu totul. A trebuit să renunț.
„Eu zic că erai predispus la anxietate dinainte să devii dealer”, mi-a zis Breland-Noble.
S-ar putea să aibă dreptate. Anxietatea e o boală care s-a transmis în familia mea din generație în generație. Dar în punctul acela, eram prea disperat ca să reflectez la toate astea. În mijlocul haosului, am devenit prea înnebunit după bani și am uitat ce era important pentru mine. Am renunțat, pentru bani, la pacea sufletească și la somn.
Mă simt mult mai bine acum. Mă recunosc din nou. Nu zic că nu-mi plăcea adrenalina jobului de dealer, dar toată distracția aia e zero dacă ți-ai pierdut sănătatea mintală.
*Am folosit un pseudonim ca să protejăm anonimitatea autorului.
Articolul a apărut inițial pe VICE US.
