Am văzut în presă titluri apocaliptice: „Evacuare în masă din Catalonia. Criză uriașă, mii de români pe drumuri. Diaspora cere ajutor“. Nimic real în toate astea. Preluarea sub tutelă a funcționarilor publici catalani de către guvernul central de la Madrid se petrece în cel mai mare calm, iar noile alegeri au fost stabilite pentru data de 21 decembrie.
Sectorul privat catalan nu este absolut deloc atins de criza politică pe cale de a se încheia într-un mod surprinzător de liniștit. Nici căpșunarii și nici surorile medicale, români și românce care lucrează în Catalonia, nu au luat-o pe drumuri și nici nu cer ajutor consulatului român, cum o anunță mincinos site-uri românești senzaționaliste.
E mai surprinzător chiar să vezi cum comentatori politici români s-au anunțat de partea independentiștilor catalani. Argumentul principal ar fi: „S-au săturat catalanii, ca și flamanzii din Belgia, de altfel, să plătească pentru asturieni și valoni, care-s mai săraci. Merită să fie independenți, dar să rămână în Europa”.
Videos by VICE
Unui asemenea confuz comentator politic ar trebui să-i răspundem: Tu ai trăit până acum din fonduri europene, pe care ești incapabil să le absorbi, oricum, din lipsă de proiecte, dar știi măcar că banii sunt acolo, bani vărsați de țările și regiunile mai bogate, de contribuitorii neți la buget. Ăsta e întreg principiul european, al fondurilor de solidaritate și dezvoltare regională: unii dau mai mult, alții mai puțin. Tu, care aplauzi Catalonia și Flandra că nu vor să mai dea pentru asturieni și valoni, crezi că rămași în Europa au să vrea să-ți mai dea bani să te prefaci tu că ridici o autostradă și poduri peste Dunăre?
Alții vin cu argumentul „dreptului la autodeterminare”. „Dreptul la autodeterminare” este însă o noțiune care nu mai e de actualitate și care a funcționat în deceniile decolonizării, când fostele colonii ale puterilor europene își căpătau independența între frontierele lor, cel mai adesea artificiale, și, din nou, cel mai adesea cu consimțământul metropolei, al fostei puteri coloniale.
Citește și: Români din Barcelona mi-au spus cum au trăit violențele și referendumul pentru independență
Sau, alții vin cu exemplul recent al independenței obținute forțat de Kosovo. Și acela e un exemplu eronat, cu atât mai mult cu cât Kosovo nu e recunoscut de multe țări, printre care chiar Spania și România (după cum nu e recunoscut nici de Slovacia, Grecia sau Cipru). Și-apoi, a invoca precedentul unui viol pentru a justifica un alt viol nu pare cea mai convingătoare justificare logică a unui act ilegal.
Căci ilegal a fost. Prin declarația de independență a unui grup de politicieni care au grăbit un referendum ilegal și minoritar, Catalonia s-ar fi scos din Europa și ar fi pierdut toate avantajele apartenenței la UE, de la dreptul de liberă circulație în zona Schengen la moneda euro (Catalonia nu are bancă centrală, catalanii nu au pașapoarte proprii).
Așa că, nu, mii de români nu fug din Catalonia și nu sunt pe drumuri. Singurii care au fugit din Catalonia sunt responsabilii a ceea ce ar fi putut fi un dezastru politic și economic, în frunte cu Carles Puigdemont, fostul șef al dizolvatului guvern local. Tot așa, singura româncă fugită din Catalonia este soția lui Puigdemont, Marcela Topor, despre care ziarul pro-Rajoy și pro-PPE,(partidul conservator aflat la putere la Madrid), El Mundo, a scris că ar merge des la vrăjitoare pentru sfaturi (lucru contestat de unele persoane menționate în reportaj și care ar putea fi doar o încercare de înnegrire a reputației fugitului lider catalan).
Iar Puigdemont, fugit în Bruxelles, în orașul lui Manneken Pis, nu are nicio șansă să primească azilul politic, în ciuda afirmațiilor unui secretar de stat din partidul flamand ultranaționalist și separatist N-VA (Nieuw-Vlaamse Alliantie).
În privința acordării azilului politic, toate țările UE se consideră una pe alta ca țări „sigure”. Altfel zis, este exclusă din start bănuiala că vreuna din țări și-ar putea persecuta sau maltrata cetățenii.
În țările Uniunii Europene nu există prizonieri politici. Toate țările UE au semnat „protocolul 24″ al Tratatul de la Amsterdam, în 1997. O cerere de azil a unui cetățean al unui alt stat membru al UE este, prin urmare, în mod fundamental inadmisibilă.
Citește și: 10 motive pentru care în Ținutul Secuiesc n-o să fie referendum ca-n Catalonia
Deocamdată, cât nu e inculpat oficial, Puigdemont are dreptul să circule liber în statele UE. În cazul unui mandat de arestare și extrădare emis de Spania, însă, este greu de crezut că Belgia ar putea refuza să-l extrădeze, oricât de mare ar fi presiunea naționaliștilor flamanzi din coaliția aflată la putere. Puigdemont e defavorizat de faptul că, dacă introduce o cerere de azil politic în Belgia, cererea lui ar fi tratată, potrivit legii, într-un termen urgent de cinci zile.
În acele cinci zile la încheierea cărora el ar primi un răspuns definitiv, omul ar trebui să dovedească existența riscului de a fi persecutat în Spania și e greu de imaginat că ar putea convinge că i se întâmplă asta pe nedrept, mai ales că a încălcat hotărârea Curții Supreme din țara lui, din care, de altfel, a fugit.
Mai în siguranță ar fi în Vaslui, unde ar putea cere cetățenia română, fiind însurat cu o româncă.
Acest articol a fost modificat de la publicarea inițială.
