După ultimele modificări aduse legilor Justiției, retrimise de președintele Iohannis la Curtea Constituțională, coaliția PSD-ALDE continuă lupta cu unul din cei mai temuți și respectați adversari ai parlamentarilor Puterii: Codul Penal.
Pare deja o veritabilă politică de stat, mobilizată de teorema lui Adrian Severin „dacă toți suntem corupți, înseamnă că nimeni nu e corupt”.
Videos by VICE
Cuprinși parcă de un extaz mistic, mai-marii PSD-ALDE par tot mai hotărâți să scoată cât mai mulți oameni din pușcării și să facă tot posibilul de a băga, pe viitor, cât mai puțini infractori în temniță. Programul de guvernare pare astfel centrat pe o singură direcție, alimentată de pretextul aglomerării penitenciarelor: să ușurăm cât mai mult viețile pușcăriașilor. Trecuți, prezenți și, mai ales, din viitor.
În paralel, Ioan Becali tocmai ce a ieșit din pușcărie, la aproximativ două luni după ce fusese, în prealabil, condamnat la 7 ani și 4 luni (din care a executat aproximativ doi ani, între 2014 și 2016). Este un exemplu evident al modului în care lupta anticorupție este dusă, în realitate, la firul ierbii.
Dincolo de vorbele înalte din dezbaterile parlamentare ori discuțiile din talk-show-urilor televizate.
Ioan Becali nu e un exemplu izolat. Practic, absolut toți marii condamnați pentru fapte de corupție din România au petrecut în pușcărie mult mai puțin timp, decât pedepsele dictate de instanțele de judecată.
Vărul său de sânge, Gigi Becali, fost europarlamentar PRM, fost senator PNL și patronul clubului Steaua (sau FCSB, în fine), a fost, și el, condamnat, în 2011 la doi ani de închisoare într-un dosar legat de niște schimburi dubioase de terenuri cu MApN.
Sentința a fost, ulterior, contopită cu alte două condamnări: una în dosarul „Valiza”, alta în dosarul sechestrării unor golani care i-au furat mașina. După contopirea tuturor sentințelor, pedeapsa a fost ridicată la 3 ani și 6 luni. A stat însă în pușcărie mai puțin de doi ani, fiind eliberat condiționat în 2015. Printre motivele „liberării” se numără scrierea, în închisoare, a cinci cărți dubioase, din care una – lucrare științifică – a fost, chipurile, redactată în șapte ore.
Să nu-l uităm, de pildă, pe afaceristul George Copos, fost senator PC, condamnat la 3 ani și 8 luni în „Dosarul Transferurilor” și la alți 4 ani în dosarul „Loteria 1”. A stat, efectiv, în pușcărie, 423 de zile bătute pe muchie.
Dacă tot am zis de Copos, să îl pomenim și pe fostul său șef, pe linie de partid, Dan Voiculescu, condamnat la 10 ani de închisoare, în dosarul ICA, din care a executat 2 ani și 11 luni, înainte să fie, și el, eliberat. Asta, în condițiile în care prejudiciul din dosar a fost estimat undeva, la 60 de milioane de euro. Statul român a recuperat un procent vag, cuprins între 4% și 15% din această sumă.
Alt exemplu bun este cel al lui Cătălin Voicu, fost general SPP, fost deputat și senator PSD. După 480 de zile în arest preventiv, în 2013 a fost condamnat la șapte ani. A stat după gratii trei ani. Ulterior, a mai încasat cinci ani, într-un dosar privind niște achiziții dubioase la societate Electrica, dar din cauza unor chichițe legale, nu a făcut nici măcar o zi de pușcărie.
Și, last but not least, să nu-l uităm pe Adrian Năstase, care în 2012 (acest veritabil Anno Domini în Calendarul Corupților), a primit doi ani cu executare în dosarul „Trofeul Calității”. Ulterior, același Năstase a mai fost condamnat la alți patru ani în dosarul „Zambaccian”. A petrecut, însă, la Jilava 500 de zile.
Iar ultima eliberare condiționată, a lui Ioan Becali, închide, într-un fel, o listă a celor mai importanți granguri ai României postrevoluționare care au rămas cu cicatrici după ce, în lupta cu Justiția, au căzut de partea ailaltă a pușcăriei.
Și totuși, de fiecare dată când unul din personajele de mai sus a ieșit din închisoare cu capul sus, a apărut, obsesiv, aceeași întrebare: de ce oamenii ăștia au făcut pușcărie „atât de puțin”, comparativ cu condamnarea inițială?
Întrebarea, legitimă, alimentează însă periculos mentalitatea de tipul: „Păi, în felul acesta, ia să fur și eu câteva milioane, fac unul-doi ani, dar măcar rămân cu banii ăia pentru tot restul vieții”.
Am decis să vorbesc despre acest subiect cu un magistrat, Cristian Danileț, și cu un expert în lupta anti-corupție, Laura Ștefan, pentru a afla mecanismele care îi ajută pe marii corupți ai României să stea cât mai puțin timp după gratii.
Marii corupți driblează mai bine pușcăria pentru că au mai mulți bani
Nu, nu au bani ca să mituiască judecătorii. Sigur, se mai întâmplă, dar astea sunt cazuri izolate. Norma e alta, aici. Și e, de fapt, un cerc vicios: furi, ai bani, pe care îi investești apoi în avocați. Care prelungesc termenele, fac recurs, apoi alt recurs și tot așa, până se ajunge la Curtea de Apel sau Curtea Supremă.
„La instanța supremă sunt foarte multe dosare și sunt termene date pe perioade foarte lungi”, spune Laura Ștefan.
Practic, dacă ai reușit să târâi procesul până la instanța supremă, ai tras jackpot-ul. În felul acesta, un proces de corupție se poate întinde pe durata mai multor ani. Un om obișnuit pur și simplu nu-și permite să dea o căruță de bani pe avocați pe o durată atât de îndelungată.
Apoi, lungind mult un proces, un tip acuzat de corupție își sporește, matematic, șansele ca, la final, să scape cu o condamnare mai ușoară. Pentru că astfel cresc și șansele apariției în Codul Penal a unor noi chichițe și reglementări menite a le mai scădea din pedeapsă.
Chestia asta se bazează pe „principiul legii mai favorabile”.
„Unii dintre oamenii vizați sunt politicieni sau oameni de afaceri cu susținere în Parlament”, spune Danileț.
„Și atunci ei fac diverse propuneri de modificare a Codului Penal. În fiecare an sunt trei-patru legi de modificare a Codului Penal. În fiecare an. Dacă cineva are probleme în Justiție, dacă are pârghii în parlament, logic, va încerca să-și facă un regim cât mai bun”, spune judcătorul.
Or, în momentul în care se reușește o astfel de modificare, apare legea penală mai favorabilă.
Astfel, „dacă intervine astăzi o modificare prin care scade pedeapsa la o infracțiune sau se elimină infracțiunea din cod, ea se aplică retroactiv și pentru faptele anterioare”, spune Danileț.
„Știm deja că dacă și o secundă o astfel de prevedere e în vigoare, ea produce efecte pentru toate cazurile aflate pe rol, plus pentru faptele încă nedescoperite”.
„Majoritatea cazurilor de până acum sunt bazate pe principiul legii mai favorabile”, adaugă Laura Ștefan.
„Dacă sunt fapte de dinainte de intrarea în vigoare a noilor coduri, atunci se aplică vechile coduri, mai blânde, pe anumite aspecte. Pe alte aspecte, e mai blând codul nou. Dacă ești one-time offender ai pedeapsă mai mică în noile coduri. Dacă ești multiple times offender, cum e cazul celor care au mai multe condamnări, atunci îți convine mai mult să te duci mai mult pe vechiul cod. Rezultanta e mai mică”.
Cei acuzați preferă să obțină mai multe pedepse, pe rând
La prima vedere, pare paradoxal, dar nu e. Pentru ca acest lucru să se întâmple, ideal e ca procesul să fie cât mai lung (vezi punctul de mai sus). Să luăm, strict ca exemplu, cel mai recent caz, al lui Ioan Becali.
Dosarul Transferurilor „a debutat” prin 2007 și abia în 2014, instanța supremă a dat decizii de condamnare cu executare, definitive. Giovanni a fost încălțat cu o condamnare de 7 ani și 4 luni. A stat după gratii din 2014 până în 2016. În februarie, a mai primit o condamnare similară,dar a fost eliberat după doar două luni.
De ce? Pentru că e vorba despre „o condamnare nouă pentru o faptă veche”. Caz în care pedeapsa nouă se „topește” în cea veche (sentința din 2014). Pedeapsă veche pe care Becali a executat-o deja, între 2014 și 2016.
„Toate pedepsele care vin ulterior se înglobează în fosta pedeapsă, cea mai mare. Asta e regula. E o regulă veche de când lumea și se aplică în toate țările. Vorbim de o pedeapsă pentru infracțiuni concurente”, explică Danileț.
„În cazul pedepselor care sunt pronunțate succesiv, ele nu se execută integral fiecare dintre ele. Se face o medie, dar care nu e x+y/2”, spune Laura Ștefan.
„E foarte greu de explicat oamenilor cum ia cineva 10 ani și, după 2 luni, e liber. E vorba despre un cumul de pedepse și despre statul în pușcărie o perioadă minimă după care poți să beneficiezi de liberarea condiționată”.
Liberarea condiționată – această Piatră Filozofală spre care tind toți pușcăriașii
Aici e Marele Prag. Și alt motiv principal pentru care cei acuzați de corupție nu stau în pușcărie toată perioada ordonată de judecător și ies, de fiecare dată, mai repede. După atâtea modificări aduse Codului Penal, sunt atât de multe condiții care pot duce la liberarea condiționată, încât e aproape imposibil să nu ajungi să fii eliberat condiționat. E ca un teren minat, dar pe invers.
Orice condamnat, după ce execută o fracție minimă din pedeapsă (care poate fi de două treimi din pedeapsă sau chiar și jumătate), e băgat în comisia de liberare.
„Și cei de acolo întreabă: a respectat tot, nu a avut problem,e nu a încercat să evadeze, a respectat regulamentul? Înseamnă că, iată, s-a îndreptat. Și propun judecătorului să-l elibereze înainte de termen. Asta e liberarea condiționată clasică”, spune Danileț.
Pe lângă liberare condiționată, mai există un bonus: recursul compensatoriu
„De anul trecut avem și legea recursul compensatoriu”, spune magistratul.
„Aici, din cauza condițiilor grele din pușcărie, la 30 de zile state în penitenciar, ei consideră că ai stat 36. Îți dau șase zile din oficiu. Dacă dintr-o condamnare de – să zicem – șapte ani, ai stat jumătate, și se adună câte șase zile la fiecare 30, ieși mai devreme decât în mod normal”.
Astfel, tu, condamnat, dispui din start de două beneficii: liberarea condiționată, plus recursul compensatoriu, care îți compensează zilele grele din penitenciar în zile libere.
„Condamnările fiind în general, destul de mici, se ajunge ca ăștia să nu mai stea aproape deloc în penitenciar”, conchide Danileț.
„Judecătorii nu învață cum să aplice pedepsele”
„Realitatea este următoarea: în România, judecătorii nu învață cum să aplice pedepsele”, spune Cristi Danileț.
„Nici la școală, nicăieri. Nu învățăm. N-avem norme, n-avem manual de aplicat pedepse. Noi nu învățăm la școală cum se aplică pedepsele, decât criteriile generale de aplicare. Dar în cazuri concrete, nu ne învață nimeni, niciodată”
Plus că nu toți judecătorii știu să aplice legea și „în spirit” și nu doar „în litera” ei.
„Dacă avem judecători care nu sunt conectați la realitatea socială, vom avea pedepse surprinzătoare pentru societate. Noi ne limităm, ca judecători, doar la cazurile pe care le aveam de soluționat. Pedeapsa nu are doar rol de represiune, într-un caz concret, ci și de prevenție pentru cazurile care urmează.
Vă dau un exemplu: toată lumea se plânge în România că sunt morți pe șoselele patriei. Suntem prima țară din UE la acest capitol. Știți care este infracțiunea care se comite cel mai des în România? Circulația pe drumurile publice cu alcoolemie sau fără permis. Judecătoriile sunt invadate de ani de zile! Pedepsele, ca regulă, sunt cu suspendare, deși este un fenomen. Oamenii mor pe stradă că se urcă unii alcoolici la volan, sau fără permis. Și pedepsele nici măcar nu au crescut pe noul Cod penal, deși se știe de situația asta de ani de zile. Cum, Dumnezeule, ai un fenomen social, dar nu ai o reacție adecvată a statului? Adică nu ai pedepse mai mari în lege și infracțiuni mai aspre aplicate de judecători. Undeva nu se conectează lucrurile”, spune Danileț.
