Compulsivitatea ia multe forme. Unii dintre noi simt că trebuie să-și documenteze neapărat fiecare ieșire pe Instagram – o acțiune compulsivă, dar nu una care-ți distruge viața. Alții, cum sunt oamenii din cartea lui Sharon Begley Can’t Just Stop: An Investigation of Compulsions, au obsesii compulsive nocive care nu-i lasă, de exemplu, să arunce un bon de cumpărături sau o chitanță bancară. Le păstrează ca pe niște amintiri dragi.
Begley, care lucrează ca jurnalist științific pentru site-ul Stat, ilustrează în cartea ei mai multe tipuri de persoane compulsive, inclusiv cele care se simt obligate să joace Candy Crush, să scrie zilnic în jurnal, să colecționeze cutii vechi, să cumpere haine și să-și smulgă părul din cap. În unele cazuri, terapia folosită pentru tratarea acestor compulsivități nocive poate fi crudă. De exemplu, germofobii sunt obligați să atingă veceuri publice în cadrul terapiei de expunere la obiectul fricii. Sau unui hârciog i se cere să arunce toate lucrurile care îl conectează cu trecutul.
Videos by VICE
Există și terapii mai blânde pentru comportamentul compulsiv, dar acestea implică înăbușirea unei voci interioare seducătoare – un interlop, cum o numește Begley, care îi spune persoanei afectate că trebuie să evite crăpăturile din asfalt, altfel persoana iubită va păți ceva rău. „Aceste persoane trebuie să realizeze că există o problemă în circuitul lor care le spune o minciună”, mi-a zis Begley.
Citește și: Un anarhoprimitivist vrea să renunţăm toți la tehnologie
Deși, conform arheologilor comportamentali, pe vremuri se credea că aceste acțiuni compulsive sunt cauzate de Satana, astăzi știm că se nasc dintr-o groază – un sentiment pregnant zilele astea. Begley argumentează că n-ar trebui să patologizăm tot ce facem ca reacție la acest sentiment. (Bineînțeles, asta în cazul în care nu ne distrugem viața.)
Am vorbit cu Begley despre cum arată compulsivitatea în creierul nostru, despre obsesia noastră pentru jocurile stupide de pe telefoane și despre postările compulsive ale președintelui Trump pe Twitter.
BROADLY: Cum funcționează compulsivitatea în creierul nostru și în ce fel e diferită de dependență?
Sharon Begley: Când citești studii despre substanțele chimice ale plăcerii din creier, majoritatea provin din cercetări făcute în anii ’50, în cadrul cărora șobolanii care aveau circuitele dopaminei activate loveau încontinuu un mic buton care le activa regiunea dopaminei din creier – făceau asta atât de mult încât nu mai mâncau, nu mai beau, nu mai făceau nimic altceva. Oamenii au concluzionat: „Ah, dopamina provoacă plăcere. Sunt dependenți de plăcere!” Dar în ultimii ani s-a aflat că circuitul dopaminei prezice cât de mult îți va plăcea ceva și câtă plăcere îți va oferi. Apoi calculează cât de mult corespunde sau nu realitatea cu predicția. Când realitatea nu corespunde, experimentăm o scădere a nivelului de dopamină. Ne simțim rău, așa că încercăm să facem ceva care să ridice realitatea la așteptările noastre. Iar asta, din punctul meu de vedere, se încadrează la compulsivitate, pentru că lucrurile astea pe care le facem nu sunt chiar atât de plăcute. Mai degrabă e circuitul dopaminei, cel care se ocupă de plăcere și recompensă, care ne face să ne simțim rău.
Citește și: Știi că trăim vremuri mari când afli că s-a inventat pornografia cu mirosuri virtuale
Ai scris că asta se întâmplă și în cazul jocurilor video. Ești atras nu din cauza fluxului de dopamină care e eliberat când distrugi un dușman în joc, ci de anticiparea acelui sentiment?
Exact. Pentru mulți oameni, nu se simte chiar așa de grozav cum se așteptau. Și atunci te gândești: Hai că mai joc un joc, poate de data asta o să mă simt mai bine. Și pentru că nu se ridică la nivelul așteptărilor noastre, ne simțim obligați să tot încercăm, cu speranța că până la urmă o să ne simțim bine când o facem. Dacă nu ne simțim niciodată suficient de satisfăcuți, suntem captivi în acest circuit nesfârșit al dopaminei.
Și ai zis că industria jocurilor e preocupată de puterea pe care o are asupra dopaminei oamenilor.
Da, i se spune cocaină digitală. Există o dezbatere intensă în comunitatea tehnologică despre obligațiile etice ale producătorilor de jocuri; se simt prost că îi fac pe oameni să fie dependenți. Oare nu ne putem bucura de un joc fără să aibă acest efect pervers asupra creierului nostru?
Cum putem fi mai puțin compulsivi decât vrea tehnologia să fim?
Dacă recunoști sursa anxietății care te obligă să faci asta, atunci întreabă-te: oare cât de groaznic ar fi dacă n-aș citi sms-ul ăsta chiar acum? Cât de groaznic ar fi dacă aș verifica telefonul peste o oră sau două sau la sfârșitul zilei?
În cadrul terapiei de expunere (care nu-mi place, dar voi folosi analogia), terapeutul îi poate spune pacientului: „Hai, atinge clanța ușii (pe care te temi s-o atingi).” În cazul detoxifierii digitale, încearcă să îți închizi telefonul înainte de culcare și să nu-l deschizi primul lucru când te trezești. Convinge-te că poți sta departe de el măcar o scurtă vreme și apoi mai multă vreme, după care poate o să reușești să iei o cină întreagă cu prietenii sau familia fără să te uiți la el.
Citește și: Cum să-ți păcălești creierul ca să nu mai freci menta la muncă
Dintre toți oamenii cărora le-ai făcut profilul, ce poveste te-a impresionat cel mai tare?
M-a afectat mult una dintre femeile care adunau lucruri fără oprire. Are cinci copii, dar a pierdut alte șapte sarcini, iar soțul ei a abuzat-o. (acum e văduvă). Se uita mereu în reviste la case frumoase sau tratamente cosmetice la salon, dar nu aveau niciodată bani pentru așa ceva. Singurele cadouri pe care i le cumpăra soțul ei erau cutiile de carton. Așa că a păstrat toate cutiile. Dacă aduni destule cutii, la un moment dat încep să-ți umple garajul și subsolul și mansarda. Dar astea erau singurele lucruri care îi rămăseseră de la el. În plus, cum nu reușise niciodată să-și înfrumusețeze casa sau să meargă în vacanțe exotice, colecționa articole din reviste despre case și vacanțe – n-avusese niciodată parte de ceva real, nu avea decât visele. Mi-a zis că se atașase puternic de bucățile de hârtie și nu mai putea scăpa de ele.
E un sentiment pe care îl avem mulți dintre noi – nu la fel de extrem ca în cazul ei, dar toți avem amintiri din trecut de care nu ne lasă inima să ne despărțim. Oamenii care strâng obiecte au exact aceste emoții, dar emoțiile lor sunt atașate de mult mai multe lucruri. Au aceleași emoții ca ceilalți oameni, dar simt chestia asta la un nivel mult mai puternic.
Există cercetări care au scopul să ne ajute să ne tratăm compulsivitatea?
E o chestiune de bani. Companiile de asigurări nu investesc în ceva ce nu apare în manualul statistic al tulburărilor mintale. Practic, pentru ele nu există shopping-ul compulsiv sau abuzul de internet – există doar OCD și câteva alte chestii. Sperăm ca cercetările despre aceste afecțiuni să îmblânzească acțiunile compulsive și să descopere alte compulsivități încă nerecunoscute. În orice caz, dacă știi că acționezi compulsiv, dar nu simți că asta îți distruge viața, poți trăi binemersi cu o astfel de afecțiune.
Citește și: Am întrebat corporatiști obsedați de serviciu cum au reușit să redevină ființe umane
Contul de Twitter al lui Trump a fost subiectul multor discuții și articole din presă, dar simt nevoia să te întreb și eu: Crezi că președintele postează compulsiv, mânat de o anumită anxietate?
Am vorbit cu mai mulți psihologi și psihiatri despre postările lui și unul dintre lucrurile pe care le-au remarcat majoritatea e că președintele pare să accepte foarte greu sentimentul de inferioritate. Nu poate suporta posibilitatea ca el să nu fie cel mai inteligent bărbat dintr-o cameră – cel mai grozav, cel mai puternic, superlativ în orice fel. Când se simte inferior dintr-un motiv sau altul – poate pentru că face comparație între mulțimea care a venit la inaugurarea lui și mulțimea de la Marșul Femeilor – i se stârnește anxietatea și simte nevoia să posteze. Are 140 de caractere la dispoziție ca să-și calmeze anxietatea.
Traducere: Oana Maria Zaharia
