Când auzi că un film se cheamă Cei care fac revoluție pe jumătate își sapă singuri groapa, începi să te întrebi dacă treaba asta s-a întâmplat și la protestele din iarna (târzie) a României. Filmul ăsta cu titlu foarte lung durează 182 de minute, adică trei ore, și știu că deja ți s-a luat să-l mai vezi pentru că, nu-i așa, cine stă să vadă un film atât de lung în limba franceză?
Dar dacă ultimii cinci ani ți-au aprins vreun pic spiritul revoluționar sau, măcar, începutul lui 2017 te-a făcut să înțelegi de ce e bine să critici guvernul în stradă, atunci e musai să vezi și filmul ăsta cu titlu lung și dilematic. Îți spun și de ce.
Videos by VICE
Filmul face parte din selecția TIFF de anul ăsta (după ce a trecut și a câștigat premii la Toronto și Berlin, printre altele) și m-a dus cu gândul, în primul rând, la noaptea protestelor din 1 februarie, când băieții ăia puși pe harță (că așa erau ei sau că așa i-a sfătuit cineva, who knows?) au început să arunce cu sticle aprinse, să incendieze coșuri de gunoi și să se bată cu jandarmii, așa că un protest pașnic a fost stins cu gaze lacrimogene.
Ei, bine, huliganii ăia sunt mici copii pe lângă cei patru protagoniști ai filmului ăstuia canadian.
Tineri frumoși și liberi și revoluționari convinși, cei patru își aleg nume de luptă ca să-și intre mai bine în rolul de protestatari: Giutizia, Tumulto, Ordine Nuovo și Klas Batalo. Grupul ăsta consideră că negocierea care a pus capăt protestelor studenților din Quebec în 2013 e o farsă, o nouă formă de control. Cu toții aleg să se izoleaze de familiile și mediile din care provin pentru a locui împreună și a se dedica cauzei revoluționare.
Sunt mulți cei care consideră că o revoluție adevărată, care să aducă schimbarea, se face doar cu sânge. Așa și tinerii ăștia care cred că revolta lor are nevoie de violență. Atât de multă violență încât rezistența lor cade în terorism.
Fiecare acțiune devine un statement, un manifest, un efort de a îi șoca pe oameni în a-și activa conștiința și a realiza că sunt manipulați și conduși, când puterea e, de fapt, a lor. Tinerii îi blamează pe cei care au o viață confortabilă, pe bogații care își permit să bea șampanie și să mănânce caviar, pe cei care s-au resemnat. Pasivitatea lor e atât de dezgustătoare pentru cei patru protestatari, încât, Tumulto – înainte să se ducă să-și caute de mâncare prin tomberoane – se pișă pe fațada de sticlă a unui restaurant luxos, sub privirile șocate ale clienților. Înțelegi, desigur, că cei patru nu sunt fani ai capitalismului. Și nici nu se mulțumesc doar cu jumătate.
Generația care simte că trebuie să se revolte
Screenshot-uri via TIFF
Filmul e îndeajuns de lung încât să capteze momentele de confuzie ale celor patru personaje. Asta fiindcă tinerii ajung să nu mai știe nici ei foarte bine de ce se revoltă. E vorba despre revoluție sau e vorba despre rebeliunea unei generații care se simte amenințată, împotmolită de ceilalți, de oamenii care-i mint în față.
Cei doi regizori, Mathieu Denis si Simon Lavoie, reușesc totuși să privească totul cu candoare mai degrabă decât critic sau ironic. Oamenii ăștia sunt absolut convinși de ceea ce cred; chiar și atunci când încep să aibă dubii, considerentelor lor sunt morale înainte de orice.
Sunt revoltați împotriva mediului din care provin. Cu excepția lui Klas Batalo, prostituata transgender care lucrează într-un salon de masaj și care îi întreține financiar pe toți, aflăm câte ceva despre proveniența membrilor grupului. Ceilalți trei provin din familii din clasa mijlocie și, după standardele părinților, au avut parte de tot ce și-au putut dori. Însă ei se revoltă, săturați de hibele societății, și cred cu tărie că au datoria de a-i trezi pe ceilalți. Poate și fiindcă sunt încă îndeajuns de tineri să creadă în schimbare.
Cam așa erau judecați și protestatarii din Piața Victoriei, prin studiourile Antenei 3 sau RTV, ca fiind niște odrasle alintate care și-au pierdut respectul pentru tradiții, bunici și părinți, de când lucrează în multinaționale și se visează toți în vest. Aici e România, nu se fac d-astea neortodoxe!
Dilemele care sting revoluția
Deloc surprinzător, la un moment dat, ideile personajelor încep să se separe, în timp ce foame le roade stomacul și mintea. Încep să apară dilemele cele mai dureroase: dacă ceea ce fac are cu adevărat un rost și un efect; dacă acțiunile lor sunt morale; pentru cât timp vor putea continua. Încep să se gândească la viitor, la ei ca indivizi, nu doar ca la protestatarii unei cauze care-i unește și pentru care și-au sacrificat viețile personale. Dilemele se intensifică pe măsură ce acțiunile lor devin din ce în ce mai violente.
Citește și: Filmul ăsta românesc îți arată viața tristă a romilor care pleacă la muncă în străinătate
De la bun început filmul te ia de guler și te trage după el, fără să-ți lase prea mult răgaz de respiro – poate cu excepția introducerii și a interludiului, ambele muzicale. De la violența la care recurg personajele și până la schimbarea constantă a dimensiunii cadrelor (câteodată și în succesiune rapidă), totul e menit să te țină alert și să te întărâte. Într-un fel, stilul duce cu gândul la avangarda rusă – Eisenstein, Vertov & co, pentru care asocierea imaginilor, prin montaj, era menită să creeze idei și idealuri. Mathieu Denis și Simon Lavoie nu se duc chiar atât de tare în zona de experimental, sau, în orice caz, contrabalansează pentru că pun accentul și pe latura afectivă a lucrurilor, la nivel individual și de grup.
Vei rămâne cu dilema: e violența utilă într-un protest?
Cei care fac revoluție pe jumătate.. te poate descuraja un pic în ce privește protestele și eficacitatea lor. Și nici nu îți trage o concluzie clară la întrebarea: pot radicalismul și violența să schimbe cu adevărat ceva?
Mă întreb ce efect ar putea avea filmul ăsta asupra celor care încă mai lasă comentarii pe la diverese articole și postări despre cum n-am rezolvat nimic în Piața Victoriei, fiindcă trebuia să intrăm peste ei și să-i scoatem în șuturi din clădire, să curgă sânge ca-n imnul național, că altfel nu o să schimbăm nimic.
Mulți dintre ăștia argumentează cu revoluția din ’89, când ei oricum nu erau născuți sau sigur n-au făcut nimic de genul. Dar tot ei sunt ăia care zic și că nu prea s-a schimbat mare lucru de atunci, că am scăpat de dracu’ și am dat de ta-su. Altfel, la Timișoara și în Piața Universității s-a strigat „Fără violență!”.
