Voi începe cu știința. Distilată până la cea mai pură formă a ei, „muzica” este o succesiune de unde radio vibrante preluată de urechile tale și interpretată de creier. Memoria este esențială aici din moment ce ești capabil să auzi doar o singură fracțiune de sunet deodată; creierul tău leagă împreună toate astea și ți le prezintă ca pe un „sunet” continuu.
Nu te poți abține să nu aranjezi sunetele pe care le percepe urechea ta în ceva coerent, nici măcar atunci când ce formează ele este departe de a fi „muzică” – dacă faci o buclă de două secunde din aproape orice sunet, creierul tău caută disperat un model și un ritm în el și, de obicei, găsește unul. Deci ce se întâmplă când asculți ceva care a fost construit special ca să-ți rămână în memorie pentru totdeauna?
Videos by VICE
Asta mă aduce la „Baby Shark”, melodia atroce pentru copii despre trei generații ale unei familii de rechini. Originea ei precisă nu se știe – deși se crede că a luat naștere din în taberele de vară americane – dar Pinkfong, un canal coreean pentru copii de pe YouTube, l-a popularizat ca pe un amestec de bas la sintetizator cu o melodie care te atinge până-n adâncul sufletului. În timp ce versurile trec prin generațiile de rechini de la Baby (copil) la Daddy (tati) la Grandma (bunica) și așa mai departe, fălcile care acompaniază „dansul gurii de rechin” devin din ce în ce mai largi până te consumă total. Apoi mai asculți o dată.
La jumătatea lui ianuarie, „Baby Shark” a ajuns pe locul 32 în topul US Billboard Hot 100. În timp ce scriam articolul, fusese difuzat de 20,8 milioane de ori de-a lungul unei săptămâni. Dar ce anume este un cântec care te prinde așa rău? Din când în când, un anumit hit obsedant te face ca-n conversațiile la prăjeală, din baruri sau chiar monologul tău interior, să-ncerci să-ți dai seama de ce e așa de greu să-ți scoți din minte un cântec. În mod normal, analizezi puțin situația și apoi treci peste. Așa am decis că trebuia să văd care e faza și să vorbesc cu câțiva experți despre ce anume face piesele atât de obsedante și dacă există ceva științific în modul cum se face muzica de acest tip.
Thomas Hodgson – profesor de Etnomuzicologie, departamentul de muzică de la Colegiul King din Londra
Tocmai ce l-am ascultat pentru prima oară pe YouTube – asta reprezintă 1:45 de minute din viață pe care nu le voi mai recupera vreodată. Nu cred că este prea mult de spus despre cântec. De ce este atât de atrăgător? O parte din răspuns ține de familiaritate. Urmează o progresie de note de bază I-IV-V-I în C Major (deci C, F, C, G), despre care ai putea spune că este un model destul de comun în muzica pop (gândește-te la: „Twist and Shout” de la The Beatles – scris de fapt de Bert Berns și Phil Medley în 1961 -, „Wild Thing” de la The Troggs, „That’s Not My Name” de la The Ting Tings, „Mustang Sally”… etc). Când vine vorba despre versuri și melodie, nu prea e mare lucru acolo, așa-i? Mă întreb dacă nu cumva versurile fără noimă – de tipul „doo doo doo doo” – atrag un anumit public tocmai fiindcă sunt lipsite de sens.
Nu trebuie să înțelegi pe deplin ce zice în cântec, iar asta ar putea fi atrăgător pentru mai mulți. Adică, ăsta este un cântec pentru copii, nu? A fost difuzat de atâtea ori fiindcă este lăsat să se audă în fundal sau este ascultat în mod repetat de copii pe iPad-uri (în cazul ăsta, săracii părinți)? Cred că trebuie să fim atenți să nu supraestimăm importanța numărului de difuzări.
Muzica interesantă este de obicei așa de specială fiindcă se abate într-un fel de la ceea ce așteptăm, sau vorbește unei părți din noi. Iar asta se datorează istoric faptului că muzica, precum arta și literatura, este un răspuns uman către lume. De-a lungul timpului sunt sigur că Inteligența Artificială va putea să imite aceste răspunsuri, dar nu este la fel ca atunci când le experimentezi tu însuți. La un nivel de bază cred că răspunzi la muzică fiindcă recunoști că a fost scrisă de cineva ca experiență personală, ceva cu care poți empatiza. O poți face cu un algoritm?
Acum voi asculta altă melodie într-o încercare probabil zadarnică ca să îmi scot piesa aia din cap!
Elizabeth Hellmuth Margulis – Profesoară și directoare la Music Cognition Lab de la Universitatea din Arkansas
Există ceva dovezi cum că percepi cântecele ca atrăgătoare atunci când te miști odată cu ele. Acele gesturi mititele de rechin din „Baby Shark” ar putea chiar să ajute piesa să-ți rămână blocată în creier. Piesele obsedante tind să prezinte un amestec optim dintre un atribut convențional care le face să fie ușor de reținut și schimbări surprinzătoare care le face distincte.
„Baby Shark” este destul de ușor de fredonat, deci ți-ar fi mai greu să nu cânți și tu în mintea ta în timp ce îl asculți. Odată ce ai făcut asta, este mult mai ușor ca el să se deruleze singur în mintea ta fără niciun stimul extern. Unele studii au expus oameni la muzică obsedantă în laborator și apoi au numărat de câte ori au fost bântuiți de ea mai târziu în timpul unei sarcini uzuale. Tendința lor a fost să o fredoneze obsedant de mai multe ori dacă s-au și mișcat pe piesă în timp ce o ascultau.
Știința nu are o formulă precisă pentru o piesă obsedantă, pentru că asta depinde și de factori din afara notelor – de exemplu, cât de recent și cât de des o persoană a auzit un cântec și obiceiurile lor generale de audiție. Piesele obsedante tind să ofere un amestec optim de surpriză și previzibilitate, dar ce pare previzibil pentru un ascultător poate varia în funcție de genurile de muzică pe care le-a ascultat anterior.
Doctorul James Kellaris – compozitor, muzician și profesor de marketing la Universitatea din Cincinnati
Piesele obsedante în general tind să aibă trei caracteristici în comun: simplitate, repetiție și absurditate. „Baby Shark” este o furtună perfectă din toate trei. Să creezi o piesă obsedantă ține mai mult de artă decât de știință, dar cei care fac asta pot aplica principii cunoscute de design ca simplitatea, repetiția și absurditatea. Simplitatea facilitează învățarea – probabil „supra-învățarea”. Repetiția consolidează învățarea și ar putea transmite implicit o sugestie creierului ca să o continue mental, chiar și după ce sursa externă a muzicii a fost oprită. Absurditatea este ceea ce cauzează o „mâncărime cognitivă”. Ca o mușcătură mentală de țânțar, când informația este absurdă (sau tulbură așteptările ascultătorilor) motivează efortul cognitiv să încerce să o rezolve. Acest efort implică să te gândești la piesa care te-a deranjat.
Alertă de spoiler: absurditatea din „Baby Shark” stă în faptul că acolo unde frazele muzicale se termină de obicei pe partea tonică (armonia compusă de do-mi-sol, acordul C în cheia C) ca să arate finalitatea, ultima frază a piesei „Baby Shark” se încheie pe partea dominantă (armonia compusă de sol-ti-re; acordul G în cheia C), care semnalizează continuare. Ce atrage la unele piese cred că sunt: simplitatea, repetiția, absurditatea și un ingredient pe care îl pot dezvălui cititorilor Noisey care mi-au trimis cinci dolari într-un plic fără adresă. Dar pe bune, ce ai învățat tu prima oară când erai copil: literele alfabetului sau melodia din cântecul cu alfabetul?
Repetiția mentală a melodiilor poate deveni involuntară, similară cu gândurile intruzive. Teoria procesului ironic explică faptul că pentru a suprima un gând, trebuie mai întâi să-ți aduci aminte ce anume va fi suprimat. Voila – efectul „ursului alb”. (Dacă spui cuiva să nu se gândească la un urs alb, cu cât va încerca mai mult, se va gândi mai tare la ursul alb.) Dar cea mai bună strategie ca să scapi de o piesă obsedantă ar putea depinde de motivul pentru care te-a obsedat inițial. De exemplu, dacă e din cauza supraexpunerii, limitarea expunerii ar trebui să ajute. Dacă te-ai blocat pe o piesă fiindcă nu-ți poți aminti versurile, o strategie de completare ar putea ajuta. Caută versurile și cântă piesa o dată în întregime.
Cred că ai stors toată înțelepciunea limitată pe care o am de oferit!
Deci ce poți reține din asta? Sunt mai multe suprapuneri în ce zic ăștia trei, poate mai ales când vine vorba de repetiție, simplitate și ceva ușor neașteptat sau „absurditate”, cum îi spune doctorul Kellaris. Poți fi de acord că nu este chiar atât de ușor de pus sub o formulă specifică, iar asta este liniștitor. „Baby Shark” atinge toate aceste trei criterii direct, probabil de aia nu mă pot opri din ascultat, dar ăsta este și motivul pentru care mă umple de oroare de fiecare dată când o fac. E prea șmecher și prea perfect. M-am simțit cumva eliberat să o aud pe profesoara Margulis când a zis că știința nu are un răspuns definitiv la ce face un cântec „obsedant”. Sigur, există caracteristici comune la piesele obsedante, dar mereu va exista o frumusețe indefinibilă în muzica pe care o iubești care te face să continui să o asculți, iar asta este farmecul ei.
Articolul a apărut inițial pe VICE UK.
