Accidente din cauza social media au apărut frecvent la știri în ultima vreme. Pe 3 iulie a erupt saga #PlaneBae pe Twitter, a fost omagiată o scurtă vreme, apoi rapid înfierată drept violare a intimității. În aceeași zi, un trio de YouTuberi aventurieri au murit în mod tragic, după ce au căzut într-o cascadă din British Columbia. Pe 6 iulie, un utilizator de Instagram cunoscut pentru pozele sale de cascador, cu picioarele atârnându-i peste vârfuri de stâncă și zgârie-nori a căzut de pe o clădire din New York și a murit. Iar săptămâna trecută, am aflat că o influenceriță a fost mușcată de un rechin în Bahamas, în timp ce încerca să facă poza perfectă.
Avalanșa asta de accidente e un amestec tragic de decizii proaste, comportament riscant și ghinion sinistru. Dar chestia pe care-o au toți în comun e că oamenii ăștia o făceau pentru Instagram. Și-atunci nu poți să nu te-ntrebi: suntem atât de ahtiați după conținut încât suntem dispuși să ne ignorăm propria judecată doar ca să primim like-uri.
Videos by VICE
Ca să punem în context influența psihicului uman în toată chestia asta, VICE a rugat câțiva experți să-și dea cu părerea. Irina Raicu e directoarea Programului de Etică Online de la Centrul Markkula de Etică Aplicată a Universității Santa Clara. Erin Vogel, dr. e o cercetătoare asociată cu bursă post-doctorală din partea Departamentului de Psihiatrie al Universității din California, San Francisco și studiază platformele de socializare. Iată care e părerea lor.
Întrebările și răspunsurile din interviuri separate au fost editate și puse aici, pentru claritate și scurtime.
VICE: Care e reacția voastră ca profesioniste la saga #PlaneBae?
Erin Vogel: Cred că trăim într-o lume dubioasă, în ce privește intimitatea și ce așteptări putem avea de la străini. Ne-am obișnuit cu posibilitatea de a fi în fundal, în pozele altora – știi tu, chestiile care se-ntâmplă în mod firesc când ești în public. Dar cu platformele sociale, nu prea știm când se folosesc alții de viețile noastre pentru divertisment. Ideea de a posta live pe Twitter sau de a filma alți oameni pentru story-uri pe Instagram sau Snapchat e ceva ce se întâmplă acum și cred că normele sociale încă se formează cu privire la ce e ok și ce nu. Oamenilor le provoacă multă anxietate când se gândesc la asta.
Irina Raicu: Motivul pentru care [reacția la #PlaneBae] a fost atât de negativă e că aici s-au încălcat niște norme. Ideea că nimănui nu-i pasă de intimitate pare să fie demontată de povestea asta. Regula de aur – ideea că „ce ție nu-ți place, altuia nu-i face” – e unul dintre motivele pentru care au reacționat oamenii cum au reacționat. N-ar vrea să li se întâmple lor. Mă întreb dacă femeia care a postat live pe Twitter s-a gândit la asta și chiar i-a luat pe oamenii ăia în considerare ca indivizi, cu aceleași drepturi și nevoi ca și ea. Ei i-ar fi convenit dacă-i făcea cineva asta? Reacțiile ne arată că probabil celor mai mulți dintre noi nu ne-ar fi picat bine.
Credeți că goana nesfârșită după conținut ne face să ne încălcăm valorile?
Vogel: Da, cred că în anumite feluri, ne face. Mai ales acum, când din ce în ce mai mulți oameni devin influenceri și YouTuberi, ștacheta e mult mai sus, iar concurența e cu-atât mai mare și oamenii trebuie să facă lucruri din ce în ce mai drastice și mai interesante, dacă vor să rămână relevanți.
Raicu: Situația [cu #PlaneBae] s-a folosit de oameni ca de niște mijloace, chestie despre care eticienii au spus demult că nu e etic. Indiferent care-a fost intenția, chiar dacă era vorba doar de distracție, n-a fost ceva de natură să-i ajute pe oamenii ăia.
Mai există și problema secundară, că ea a profitat de asta, dar chiar dacă n-ar fi fost cazul – chiar dacă ar fi fost doar ceva ce-a postat pe Twitter pentru prietenii ei și n-ar fi ajuns atât de viral pe cât a fost cazul, poate-ar fi ajuns doar la 300 de utilizatori și nu la sute de mii – tot rămâne problematic.
Ce ne face să ne ignorăm propria judecată?
Raicu: În contextul [#PlaneBae], cred că una e să auzi din greșeală o discuție. Nu se-așteaptă nimeni să-ți pui dopuri în urechi. Dar nimeni nu se-așteaptă să faci discuția publică, fără ca oamenii implicați să-și dea seama că asta faci.
Mă întreb dacă […] ne-am desensibilizat – dacă începem să-i privim pe ceilalți drept conținut, mai degrabă decât ființe umane individuale, cu drepturi și nevoi. Pe măsură ce totul devine un reality show, uităm că reality show-urile sunt, de fapt, regizate, și ni se pare că și viața reală e un reality show, când, de fapt, nu e. Majoritatea oamenilor aleg să nu participe la reality show-uri și nu vor să fie forțați să fie vedete în așa ceva. Cam așa pare, cu o poveste ca asta.
Vogel: Rețelele sociale sunt metode extrem de rapide și ușoare de a primi validare – de a obține reacții pozitive sau chiar și atenție negativă pentru chestiile pe care le postăm, ceea ce poate fi foarte tentant pentru mulți. Ajung să folosească platformele foarte de des sau să-și facă multe griji despre ce postează sau câți followeri au, pentru că s-au obișnuit să primească genul ăsta de atenție.
Mai mult ca niciodată, oamenii care altfel n-ar fi avut ocazia să fie celebri sau să aibă mulți fani au această șansă și sunt răsplătiți din plin dacă au succes. Influencerii de pe Instagram și YouTuberii pot să câștige o tonă de bani dacă pur și simplu povestesc ce fac în viața de zi cu zi. E ceva ce nu s-a mai văzut până acum – ca oamenii obișnuiți să devină celebri făcând chestii obișnuite.
Cum arată o prezență etică pe rețelele sociale?
Raicu: N-aș pretinde că știu! Cred că e o întrebare bună și cred că prietenii mei eticieni ai virtuții ar spune că Aristotel a vorbit despre înțelepciunea practică. Nu există reguli stricte pe care să le poți urma tot timpul. Depinde de circumstanțe și de context. Platformele sociale au fost folosite în conflicte, pentru distribuirea de clipuri cu încălcări ale drepturilor omului, deci în anumite situații, importanța obținerii de informație poate să atârne mai greu decât problemele de intimitate.
O resursă pe care o avem la Centru se cheamă Cadrul pentru luarea de decizii etice. Îți cere să analizezi potențialele decizii prin cinci filtre etice diferite: drepturi, dreptate și justiție, binele comun, utilitarianism (adică beneficii versus daune) și etica virtuții.
Cei mai mulți dintre noi consideră că avem dreptul la intimitate. Cred că asta e una dintre chestiile la care reacționează oamenii. În ce privește dreptatea, cred că pare nedrept – faptul că există părți implicate care nu știu ce se întâmplă, în timp ce o persoană în spatele lor le înregistrează și le publică discuțiile. Ajungem din nou la discuțiile despre consimțământ online: vrem ca firmele și guvernele să ne ceară consimțământul, pentru că are de a face cu autonomia noastră ca ființe umane.
În ce privește binele comun, acesta se definește ca un set de condiții în care societatea poate să funcționeze bine. Știi discuțiile pe care le avem uneori când călătorim? O discuție poate că durează cât un zbor întreg, iar apoi nu-l mai vezi pe omul ăla niciodată. Câteodată pot să fie foarte profunde și pline de semnificații, oamenii se pot deschide unul față de celălalt și-apoi se pot despărții. Uneori îi ții minte pentru tot restul vieții și există ceva valoros în asta, nu? Dacă începem toți să ne facem griji că orice spunem ar putea fi înregistrat și postat și apoi luat în derâdere sau admirat sau ce-o fi, genul ăla de interacțiuni va scădea, cred eu. O să-i facă pe oameni reticenți, iar ăsta e un dezavantaj în termeni de bine comun.
Prin mai multe dintre aceste filtre [#PlaneBae] pare greșit. Cadrul sugerează că există probleme din mai multe perspective etice. Luăm hotărâri etice tot timpul, dar dacă oamenii nu sunt siguri care e decizia corectă, atunci trecerea deciziei prin aceste evaluări etice o să te asigure, cel puțin, că nu faci nimic ce-o să regreți grav mai târziu. Îmi dau seama că nu e realist să faci genul ăsta de analiză tot timpul, dar colegii mei eticieni ar susține că etica e ca un mușchi pe care-l dezvolți, ca sportivii care-și dezvoltă memoria musculară – iar cu timpul ajungi să iei decizii mai bune.
Care sunt costurile de sănătate psihică pentru cei care devin celebri online?
Vogel: Poate să-i tulbure foarte mult pe oameni, probabil pe unii mai mult decât pe alții. Oamenii care aleg în general să-și mențină viețile private probabil nu s-ar gândi că o discuție cu un străin într-un avion s-ar putea transforma într-o mare violare a intimității. Deci e ceva foarte nou, neobișnuit și înfricoșător pentru ei.
Pentru oricine poate fi tulburător să se publice informații private pe net – ideea că există atâta informație despre tine acolo și că, pe net, oamenii tind să judece foarte aspru, în general, și să spună chestii pe care nu le-ar spune în față. Există multe studii despre anonimat [și gândirea de grup] online și la ce poate să-i conducă pe oameni. Situația poate să scape de sub control foarte rapid.
Cum se poate vindeca sau apăra cineva când i se publică informații private pe net?
Vogel: Cred că mulți dintre noi ar putea să beneficieze de un soi de detoxifiere de platformele sociale, mai ales de a lua o pauză când se-ntâmplă ceva foarte rău. Oamenii n-ar trebui să-și șteargă toate conturile de pe rețele, dacă le fac plăcere, doar pentru că-i hărțuiesc alții. Cred că e păcat că se-ntâmplă foarte des. Dar cred că uneori, asta poate fi cea mai bună variantă: ia o pauză și-apoi ia-o de la capăt. Dar încă nu există soluții prea grozave la problema asta și cred că e o chestie la care noi, ca cercetători, trebuie să ne uităm, și că sistemul legal o să aibă din ce în ce mai mult de a face cu situații din astea.
Ce responsabilități au platformele precum Twitter, Instagram, Snapchat și Youtube?
Raicu: Cred c-ar fi niște platforme excelente pentru educație. Cred că dac-ar folosi situațiile precum asta pe post de studii de caz cu care să-și informeze publicul, dac-ar vrea să arate că nu le pasă doar de generat cifre și atras priviri, chestie pentru care acum sunt criticați și că vor să creeze… știi cum tot zice Twitter că vrea să genereze discuții sănătoase, nu? Cred că ar fi foarte interesant dacă ți-ai deschide a doua zi dimineața feed-ul de Twitter și ai găsi o discuție pornită de Twitter despre dacă asta e sau nu o conversație sănătoasă.
Nu mă aștept să-și dea seama în timp real când s-ar putea întâmpla ceva de genul ăsta și să-ncerce să adreseze problema prin cenzurarea de conținut sau ceva, dar cred că asta s-ar putea să fie o șansă ratată pentru ei, ca să educe pe bune și direct sau să interacționeze cu utilizatorii lor într-o discuție despre ce e mai bine de făcut.
Nu vrei să-ți dai seama post-factum sau să vezi cum se repetă aceeași chestie. Acum niște ani, un cuplu se despărțea pe un acoperiș și cineva i-a auzit și a pus discuția pe Twitter. Pare că chestiile astea se-ntâmplă din nou și din nou, când ar fi o ocazie pentru companii să zică: OK, cum vrem să fie folosite platformele noastre și cum împiedicăm genul ăsta de chestie și cum ne convingem utilizatorii să se poarte mai respectuos unii cu ceilalți, pentru că la asta cred că se reduce.
Care-ar fi o soluție practică la problemele astea?
Raicu: Unele dintre discuțiile care au acum loc în școli sunt interesante. Se fac eforturi pentru alfabetizare media și digitală, iar elevii sunt ajutați – ca și cum adulții deja știu să facă asta, ceea ce sigur nu e cazul – să înțeleagă în ce constă informația falsă sau sursele de încredere și toate cele. Unele școli țin cursuri de cetățenie digitală: cum poți să fii un bun participant pe net? E, într-un fel, mai eficient, să ai discuțiile astea cu oameni de vârsta ta, pentru că dacă-ți vezi prietenii reacționând la ceva într-un anumit fel, să zicem că tu nu te gândiseși că e o violare a intimității, dar alți copii de vârsta ta explică de ce cred ei asta, s-ar putea să aibă un impact mai mare decât orice. Deci încurajarea unor astfel de conversații ar fi foarte bună.
Dacă ideea e că nu credem că femeia asta se gândea la ceilalți pasageri ca fiind oameni reali, cu propriile lor nevoi și griji și, apropo, în funcție de circumstanțe, dacă faci asta s-ar putea să supui persoane vulnerabile la riscuri majore. Ar putea fi oameni care încearcă să scape de violența domestică sau mai știu eu ce. deci chiar trebuie să înțelegi că ceilalți sunt oameni cu de toate, exact ca tine și nu cred că a face asta printre copii ar fi o metodă bună de a lupta cu genul ăsta de desensibilizare, în care tot ce contează e dacă-i convingi pe oameni să apese pe butonul de like.
Acest articol a apărut inițial pe VICE US.
