În ultimii zece ani, Michael Fay a fost artist oficial de război pentru forțele marine din Irak și Afganistan. Un artist de război, în caz că nu știați, e cineva care merge pe fronturile de luptă și desenează ce vede acolo, ceea ce pare atât foarte periculos cât și un contraargument foarte bun de dat oricui care are impresia că artiștii sunt niște pămpălăi. Michael a făcut parte din forțele marine de mai multe ori în ultimele câteva zeci de ani. S-a înrolat prima dată în 1975, înainte să se înscrie la școala de artă și apoi în 1982, după ce a absolvit-o. În 2000, a devenit artist de război oficial. Desenele și picturile lui cu soldați în mijlocul bătăliei au un aer nostalgic, un romantism macabru pe care nu-l vezi în fotografiile de război.
Michael e tipul din spatele proiectului Joe Bonham, care încurajează artiștii să ilustreze veterani răniți în spitale și să le amintească oamenilor că, futu-i, sunt multe războaie în lume și mulți oameni rămân în urma lor fără picioare.
Videos by VICE
VICE: Să începem cu începutul: Ce e un artist de război?
Michael Fay:Un artist de război e un artist care merge la război. Oamenii pot înțelege pictorii de peisaje sau de portrete, dar le e greu să înțeleagă că unii artiștii merg la război ca să facă artă. În trecut, mulți artiști mergeau la război. Manet a făcut asta în timpul războiului franco-prusac; Goya a asistat la ce au făcut francezii în războaiele napoleoniene în Spania; John Singer Sargent a participat la Al Doilea Război Mondial din partea Marii Britanii. Mulți artiști americani cunoscuți au pictat și desenat în timpul Primului și mai ales, celui de-al Doilea Război Mondial. Au existat programe artistice până la sfârșitul războiului din Vietnam. Aproape oricine a făcut istoria artei știe că războiul stă la baza celor mai multe arte – fie că e vorba de romani, de babilonieni sau de greci.
De ce a decăzut arta de război în Statele Unite de la Vietnam încoace?
Nu știu. Multe instituții culturale, universități sau muzee, abia își dau seama că acesta a fost cel mai lung război al nostru și cultura deja a început să-l uite. De aceea, eu și prietenii mei din Societatea Artiștilor de Război încercăm să-l facem mai public.
Desenele tale cu soldați răniți din Marină sunt destul de intense cât să ilustreze costul imens al războiului.
Prima dată când desenezi un tip căruia îi lipsește o parte a corpului, te gândești: „Cum o să reacționez când o să-l văd?” Dar atunci când ești cu oamenii ăștia, îți dai seama: „Asta nu e o imagine. E o persoană reală.” Are lumină în lochi. Încă luptă și e activă. Pleci din cameră și te gândești că poate oamenii ăștia sunt mai vii decât cei mai mulți dintre noi. Fac lucruri adevărate. Nu iau viața ca și cum li se cuvine. Folosesc la maxim tot ce au. Unii dintre ei au doar niște cioturi, dar le folosesc în niște moduri surprinzătoare.
Cum reacționează veteranii răniți când își văd portretele?
De obicei sunt încurajatori. Nu încearcă să se ascundă. Nu-i sperie aceleași lucruri care ne sperie pe noi. Acești oameni sunt excepționali parțial tocmai pentru că nu se cred deloc excepționali. Sunt tipi care au 23-25 de ani. Cultura noastră nu îi percepe pe oamenii sub 30 de ani ca adulți. Cum am ajuns să-i numim pe oamenii de peste 20 de ani copii sau puști? Generația mea a luptat ca să aibă drept de vot la 18 ani. „Mergem la război, deci ar trebui să avem dreptul să votăm.”
După zece ani de război, nu s-au săturat soldații din Marină de lupte?
A, nu. Așa s-a dezvoltat cultura asta a războinicilor. Oamenii care se înrolează acum știu că vor merge la luptă. Nu contează că ești paznic naționa sau un simplu soldat, va trebui să mergi. În armată, în ciuda tuturor rănilor și problemelor, moralul oamenilor e foarte ridicat.
