Indigeni, intrigi politice, monștri și vrăjitorie. Dune e un film care le are pe toate. E un fel de Game of Thrones în spațiu, dar mult mai complicat și mult mai puțin comercial. Copleșește publicul cu un amestec de concepte, idei și structuri care impresionează atât vizual, cât și audio. Și, spre deosebire de Game of Thrones, Dune e un film foarte politic, care vrea să expună ideile neocoloniale ale Vestului.
Dune e o planetă deșertică. De fapt, se numește Arrakis și Dune e numele mai colocvial. Pe planeta asta deșertică există o mirodenie. Mirodenia e un drog pe care oamenii îl folosesc pentru călătorii interstelare, ceea ce înseamnă că e o resursă foarte prețioasă, cea mai valoroasă din Univers.
Videos by VICE
Până acum, casa Harkonnen, o dinastie nesuferită de dependenți de mirodenie, a administrat Dune și a extras mirodenia de pe planetă. Acțiunea începe când ei pierd controlul planetei în favoarea dinastiei Atreides. Ei vin de pe o planetă cu apă multă și pajiști verzi, iar ceremoniile lor sunt acompaniate de sunete de cimpoi.
Pe Arrakis nu există doar conducători străini, ci și o populație indigenă: fremen. Aceștia s-au adaptat la viața în deșertul neospitalier și au fost persecutați în mod brutal de harkonneni. Din acest motiv, au sabotat exploatarea minieră a harkonnenilor și i-au atacat.
Acum, Casa Atreides vrea să facă lucrurile diferit și să coopereze pașnic cu fremenii, în loc să-i persecute. Atreides sunt băieții buni. Harkonnenii sunt ăia răi. Împăratul e și el rău. Schimbarea puterii de pe Arrakis se bazează pe o strategie care are scopul să-l elimine pe Leto Atreides, patriarhul familiei. Acest personaj e jucat de Oscar Isaac – care e la fel de grozav în acest rol ca toți ceilalți actori și actrițe din film.
Filmul urmărește Casa Atreides după mutarea pe Arrakis. Familia a fost atacată, iar printre supraviețuitori se numără doar câteva persoane, printre care Paul, fiul lui Leto și moștenitorul tronului, și mama sa. Timothée Chalamet îl joacă pe Paul, iar în a doua parte a filmului îl vezi cum încearcă să supraviețuiască după o tentativă de asasinat în deșert.
Deșertul nu e doar arid și ucigător, ci mai e și populat de viermi de nisip, niște monștri uriași care pot înghiți într-o clipă vehiculele care exploatează mirodenia.
Fix când Paul realizează ce soartă va avea – Dune e plin de profeții, viziuni și vise – filmul se încheie. Restul poveștii va fi în a doua parte.
Expunere, expunere, expunere
Dune e gigantic. Muzica lui Hans Zimmer îți face inima să vibreze de emoție. Imaginea e la fel de copleșitoare. Clădiri imense în fața cărora oamenii par furnici, nave spațiale care ocupă tot ecranul. Cumva amintesc de arhitectura nazistă, în fața căreia individul uită de sine și rămâne uimit. Pe lângă asta, vezi fortărețe care explodează în deșertul roșu și strălucitor, atât de ostil vieții. Elicopterele care îl survolează sunt la fel de mici și de rătăcite precum Paul Atreides și mama lui.
Pentru că lumea Dune e atât de extraterestră, filmul se bazează, în mare parte, pe expunere. E greu să ecranizezi un roman atât de complex precum cel al lui Frank Herbert, pe care se bazează scenariul. David Lynch a încercat la un moment dat să facă asta, prin anii ’80, dar majoritatea oamenilor au fost de părere că a eșuat.
Denis Villeneuve, regizorul filmului recent, nu a eșuat. Dar i-a luat de două ori mai mult timp decât i-a luat lui Lynch. Singurul lui dezavantaj e că e un film pentru adulți. Se desfășoară lent și e complex – nu e la fel de comercial precum Star Wars sau Game of Thrones. Nu există sânge, nici violență, nici scene dezgustătoare. În filmul lui Lynch, Harkonenilor le apar furuncule pe față când se înfurie.
Dune și neocolonialismul
Filmul lui Villeneuve e mult mai serios ca scop. Fremenii sunt oameni ai deșertului, de culoare, care se apără de invadatorii albi din lumi străine care își instalează pe planeta lor baze militare și rafinării ca să le poată exploata mirodenia. La începutul filmului, o voce se întreabă cine va fi următorul exploatator al planetei.
Elicopterele din film amintesc de cele Black hawk. Fortărețele decadente ale noilor conducători au sere cu plante și copaci, deși acestea consumă mai multă apă decât orice ființă umană. Și îi consideră pe fremeni periculoși și spun că nu sunt de încredere.
Pe scurt, Villeneuve pare să vrea să arate cum imperialismul vestic exploatează țările din Orientul Mijlociu. Paralelele cu Afganistanul sunt foarte clare. Faptul că Dune apare în cinematografe acum și n-a apărut iarna trecută, cum era vorba inițial, face și mai clară această analogie. Arrakis e Orientul Mijlociu, iar fremenii sunt cei pe care invadatorii îi numesc teroriști, când ei de fapt doar se apără de invadatori. Și în Afganistan, super puterile și-au predat controlul unii altora. Mai întâi, țara a fost controlată de Uniunea Sovietică, apoi de Alianța Vestică. În Dune, puterile astea sunt Harkonnen și Atreides.
Cu riscul de a fi acuzat că le ține partea teroriștilor, Villeneuve pune întrebarea: Tu ce ai face dacă ar apărea din senin niște oameni care vor să te oprime, să îți elimine cultura, să îți fure comorile? Occidentul nu e prezentat prea frumos în Dune.
Matur și lent
Filmul funcționează pentru că își oferă suficient timp să explice treaba cu magia și, în același timp, dezvoltă povestea în mod realist și construiește personaje credibile. Bineînțeles, asta are un preț mare: jumătate din povestea gândită de Frank Herbert lipsește.
Dar lui Villeneuve i se iartă treaba asta, pentru că imaginea e prea mișto. Fiecare scenă e o operă de artă. Poate sună a clișeu, dar chiar așa e. Orice scenă poate funcționa ca trailer pentru film.
Dune e un film pentru oameni maturi. Un film care are pretenții de la public. Dune nu vrea să fie pop. Dacă te aștepți la acțiune și bătăi, o să fii dezamăgit. Dar dacă ai chef de un film care se petrece într-o lume în care poți uita de tine timp de două ore și jumătate și care îți dă de gândit, o să fii fericit.
Dacă Dune va avea succesul pe care îl preconizează primele recenzii, lumea aceasta va intra în mainstream. Și atunci Dune va deveni pop. Se pregătește și un serial. La urma urmei, și Frank Herbert a scris șase cărți despre lumea Dune. Fiul lui și alții au scris și mai multe. Dune va deveni noul Game of Thrones. Dar dacă Villeneuve va rămâne implicat în asta, va fi mult mai mișto decât Game of Thrones.
Articolul a apărut inițial în VICE Germania.
