De ce tot mai mulți tineri își bagă picioarele-n job și practică Quiet Quitting

Muncă fără stres. Asta promite Quiet Quitting. Asta înseamnă că angajații fac doar ce au de făcut. Fără ore peste program, fără muncă neplătită. Le place jobul lor, dar nu sunt dispuși să își sacrifice pentru el viața personală.

Nu sună foarte nou, palpitant sau inovator. Multora li se pare ceva de bun simț. Și atunci de ce e atât de popular fenomenul de Quiet Quitting? E adevărat că tinerii se pișă pe șefii lor când le dau sarcini care nu sunt în fișa postului?

Am descoperit că mulți sunt atrași de „demisia tăcută”. Clipul de pe TikTok despre Quiet Quitting a fost vizualizat de peste 150 de mii de ori. Peste o mie de persoane au comentat sau au salvat postarea la preferate.

Dar multe persoane ne-au scris să ne spună că deja practică Quiet Quitting la job. Am vorbit cu câțiva dintre ei – un profesor, un angajat dintr-o agenție și o lucrătoare sexuală – ca să aflăm care e faza.

O persoană de pe TikTok rezumă ideea de bază din spatele filosofiei Quiet Quitting. Scrie așa: „În engleză? Mai bine în latină. Do ut des: Îți dau timpul meu, ca să îmi dai bani = muncă pe contract. Care e problema?”

Nicole Clemens e psiholog specializat în domeniul business și dezvoltare organizațională și a confirmat teoria asta. A zis că pe lângă contractul fizic cu angajatorul mai există unul psihologic. Ți-l poți imagina ca pe fundația unei relații sau prietenii. Un fel de încredere reciprocă în care ambele părți vor ce e mai bine pentru amândouă. Dacă nu se respectă contractul psihologic, acesta trage după el și contractul celălalt.

Pandemia a întărit și mai mult chestia asta. Toată lumea vorbea de cât de periculos e virusul și, totuși, unii șefi chemau angajații la birou. Păi dacă angajatorului nu-i pasă de sănătatea mea, cum să am încredere în el?

Cum arată chestia asta într-un caz specific? Un tânăr profesor din Baden-Württemberg, care vrea să rămână anonim, a zis că mulți dintre colegii lui sunt adepți ai filosofiei Quiet Quitting. Deși el încă nu se simte afectat, e totuși la limită.

„Profesorii ajung în burnout devreme. Inițial sunt dedicați, dar după multe greutăți se simt dărâmați. Și cum sunt bugetari, nu au nimic de pierdut. Așa că se întreabă ce pot face. Au auzit prea des cuvântul nu, au avut prea mulți șefi proști sau care puneau presiune pe ei”, a zis el.

E profesor de sport și a vrut să folosească un perete de cățărat de la școala învecinată, dar n-a primit aprobare. „Mereu ți se pun piedici care îți scad entuziasmul. Iar când mediul de muncă e descurajant și distructiv, profesorii renunță.” De exemplu, prietenul și colegul lui nu face nimic în afara fișei postului. 

Nicole Clemens cunoaște fenomenul. „Oamenii ăștia nu se simt văzuți. Unii șefi nu își fac treaba bine, nu le recunosc meritele, așa că oamenii caută validare în viețile personale. Fac sport sau muzică sau au alte hobby-uri”, a zis ea. Devin Quiet Quitteri.

Dar Clemens a zis că termenul Quiet Quitting e folosit pentru a atrage atenția asupra faptului că oamenii suferă de mult timp. „Și nu e atât de quiet (tăcut), din moment ce clipurile au atâta succes pe TikTok.”

„Suntem în mijlocul unei schimbări culturale fundamentale în domeniul muncii”, a zis Clemens. Lipsa de muncitori calificați, crizele, sfârșitul unei economii bazate pe creștere necontrolată necesită un alt fel de relație. Între timp, s-a dovedit și că oamenii pot avea aceleași performanțe ca într-o săptămână cu patruzeci de ore de muncă și dacă muncesc mai puțin.

Majoritatea angajatorilor nu vor să creadă asta. „Dacă există un conflict, cineva trebuie să lase de la el ca să rezolve situația. Quiet quitting înseamnă, de fapt, renegocierea structurilor de muncă și a relației dintre angajatori și angajați”, a zis Clemens. „Dacă angajatorul vrea mai mult de la tine, trebuie să dea și el mai mult.”

Lisa ne-a contactat pe Instagram tocmai din Grecia. Era asistentă socială în zona Ruhr înainte să renunțe la tot și să intre în industria sexului.

Mi-a explicat că, în timpul pandemiei, mulți angajați și-au scurtat programul sau au lucrat de acasă. Iar Lisa și alți doi colegi au trebuit să facă toată munca pentru 35 de persoane – activități pe care nu le mai făcuseră înainte.

„Îmi depășeau mult competențele. Trebuia să fac contracte, să planific ședințe, să comunic mereu cu angajatorul.” Inițial i-a plăcut, mai ales că era foarte lăudată. Dar după câteva luni, totul s-a schimbat, din cauză că, pe lângă sarcinile noi, trebuia să își facă și vechile îndatoriri, de exemplu, să ajute persoane defavorizate să își găsească un job sau un adăpost. De multe ori lucra cu persoane care fuseseră victime ale traficului de carne vie, cu dependenți de droguri și infractori. A fost prea mult pentru ea. „Nu mai aveam timp pentru viața mea personală. Când mama mă suna seara, nu știam cum să scap de ea, pentru că nu mai aveam puterea să vorbesc cu oameni”, a zis Lisa.

Când s-a plâns, șefii i-au propus să îi mărească salariul, dar au inclus toate noile sarcini în fișa postului. „Inițial am luat-o ca pe un compliment, dar apoi am realizat că era o capcană”, a zis ea.

În scurt timp, a ajuns să își facă doar sarcinile din fișa inițială a postului, munca de asistentă socială. Dacă suna telefonul la birou, nu mai răspundea la el, chiar dacă era încă la muncă. „Deodată am început să am din nou viață socială. Primul lucru pe care l-am făcut a fost o excursie cu cea mai bună prietenă a mea”, povestește Lisa.

Până la urmă, și-a dat demisia de tot și s-a mutat în Grecia.

De curând, a descoperit un job cu totul nou. Vinde fotografii cu tălpile ei pe OnlyFans, le ia banii bărbaților care vor să stea cu ea de vorbă și acum se gândește să se filmeze cum face sex cu colega de cameră. „Deja dormim împreună oricum.” Un lucru e clar: n-o să mai vrea niciodată să lucreze patruzeci de ore pe săptămână.

Nicole Clemens spune: „Ar trebui să ne întrebăm care e valoarea muncii noastre. Pentru că munca creează identitate, vrem să muncim și ne identificăm cu ceea ce facem. Demisia e, de obicei, semnalul unei erori în sistem. Și, de cele mai multe ori, e vina managerilor.”

Când liderii le promit angajaților lucruri mărețe ca să-i motiveze – mai mulți bani, mai mult timp liber- sau încearcă să îi manipuleze, reușesc doar pe termen scurt. „Pe termen lung, asta duce la demisii și Quiet Quitting”, a zis Clemens.

Nu e mereu vina managerilor. „Uneori, când ești prins la mijloc, ai puțin loc pentru manevre și nu se face suficient training în această direcție. Oamenii se poartă la fel cum s-au purtat și alții cu ei. Dar sunt și mulți manageri buni”, a zis Clemens.

Peter lucrează într-o agenție de creație, locul pe care multă lume și-l imaginează ca pe un purgatoriu unde angajații trag cocaină și lucrează până la orele mici ale nopții. Dar Peter spune că astea sunt niște clișee stupide.

„N-am făcut niciodată mai mult decât lucrurile pentru care am fost plătit.” S-a născut Quiet Quitter. Colegele lui stăteau mereu peste program, dar și asta se schimbă. „Șeful e surprins că toată lumea pleacă acasă imediat ce se încheie programul”, a zis Peter.

În timpul pandemiei, oamenii din agenția lui s-au prins ce pot face cu timpul lor pe lângă muncă. Dar au primit multe sarcini în plus și acum toți se gândesc să își dea demisia în masă.

„Ni se spune mereu că suntem o familie, dar angajatorii nu sunt prietenii noștri. Ei fac bani din munca mea”, a zis Peter.

Se pare că tinerii de azi nu se mai mulțumesc cu vechile condiții de muncă. Nici măcar dacă au șefi cool care îi roagă să le spună pe nume. „Azi, majoritatea angajaților nu mai acceptă scaune de birou de proastă calitate. Nu vor să-și rupă spatele pentru job”, a zis Nicole Clemens.

Clemens spune că suntem într-o fază de tranziție, iar companiile trebuie să ia măsuri și să le facă angajaților oferte mai bune. Poate că acești Quiet Quitteri așteaptă ofertele astea – fie că sunt sau nu conștienți de asta.

Un lucru e sigur: Trăim într-o eră cu joburi suficiente. Bineînțeles, opțiunea de demisie discretă e valabilă doar pentru angajații de la birou. Muncitorii de pe șantier nu-și permit să lase ciocanul din mână atunci când sună ora cinci.

Dar, în privința joburilor de birou, angajatorii trebuie să vină cu soluții ca să-și ajute angajații să se poată identifica din nou cu joburile lor. Sau poate că nu – mulți dintre demisionarii tăcuți par foarte mulțumiți cu situația actuală, în care fac un efort minim pentru salariile lor.

Articolul a apărut inițial în VICE DACH.