Ielele în universul păgân românesc, de la dansuri nebune la inspirație pentru Irina Rimes

La o înfruntare cât de cât organizată în mai 2022 dintre Spike și Irina Rimes au urcat pe scenă diverși invitați ai celor doi. Despre Adrian Minune știai deja, dar acel moment a dus și la lansarea unei piese noi a Irinei Rimes cu surorile Osoianu și Damian Drăghici.

Acum nu e vorba despre muzică, ci despre titlul acelei melodii – „Ielele” – și care-i istoria acestor ființe magice în mitologia românească de care a fost fascinat și Mircea Eliade, dar care a inspirat și-o piesă a anului 2022. Ce-i drept, chiar și în importul muzical sunt invocate diverse fragmente din folclorul tradițiilor și credințelor păgâne. Iată o mostră: „Voi, ielelor, maiestrelor / Dușmane oamenilor / Stăpânele vântului / Doamnele pământului.”

Cred că sunt destui ca mine, cei crescuți direct la oraș și fără bunici la țară, care să-i învețe din moși-strămoși fel și fel de povețe, descântece, ritualuri aproape păgâne păstrate și până azi sau cum să te ferești de spirite rele. Lucru care probabil n-o să-ți fie de folos prea curând, dar e mai bine să știi ce-i de făcut decât să n-ai habar. Să nu te duci, de exemplu, spre niște fetele cunoscute sub numele iele, dacă le vezi că dansează și cântă prin pădure. S-ar putea s-o mierlești, să intri într-un hău temporal, să amuțești sau să ajungi un ciung.

Recomandarea specialistului: fugi. Și acesta-i doar un fragment din lumea deosebită generată de tradiții străvechi. Iata o partea din originea mitului.

Ielele, cum sunt denumite în genere în folclorul nostru, sau samodivele (cu referire la mitologia bulgărească îndeosebi) ori samovilele – mai simplu, vilele (slovenă sau sârbocroată) – sunt duhuri ale nopții care au tot „bântuit” meleagurile noastre și în genere ținuturile slavone. Au luat înfățișarea unor fete incredibil de frumoase, care te fermecau cu jocurile sau cântecele lor, bașca mai aveau și puteri magice deosebite, ceea ce le făcea foarte periculoase.

Sunt foarte asemănătoare cu nimfele grecilor (și mai ales cu driadele, care erau spirite ale pădurilor), tündérekele ungurilor sau boghinkiile polonezilor (dacă ești fanul lui Andrzej Sapkowski pentru „Witcher”), deși acestea din urmă, apropiate de iele ca puteri, sunt nițel pe dos: adică urâte, extrem de slabe, păroase și cu gheare de pasăre la picioare, mai degrabă aduc a Muma Pădurii.

Ca orice duhuri, ielele apar noaptea. Pentru că, vezi tu, în trecut, în universul nostru păgân, lumea viilor era ziua, iar cea a morților noaptea, foarte bine delimitate, luna fiind soarele morților, care îi reînvia. Ielele astea frumoase dansau și cântau goale, cu părul despletit și de obicei purtau cununi de flori. Apăreau în număr de minimum trei, sau cinci, șapte, nouă ori douăsprezece. Și dacă erau, totuși, îmbrăcate, tot mai mult goale apăreau, pentru că vorbim de maximum niște văluri foarte subțiri, alb-transparente. Semănau cu un fel de mirese moarte – chiar există referința asta, n-am inventat-o eu.

În funcție de zonă, aceste ființe supranaturale feminine aveau și alte denumiri: frumoasele / sfintele / măiestrele / milostivele (Oltenia); nemaipomenitele / dânsele (Moldova), șoimanele (Muntenia) – denumire care venea de la șoim, fiind iuți ca șoimii. Ar mai fi și rusaliile sau rusalcele (via rusalki, în genere duhuri de apă, la ruși și ucraineni; alteori confundate cu sufletele copiilor morți și nebotezați, adică moroii; ori la bulgari, cu sufletele sinucigașelor), dar asta e deja altă zonă.

Cu „iz” de zâne bune cu precădere, ielele mai sunt cunoscute în mitologia românească și ca sânziene ori drăgaice. Iar ce e și mai interesant este că la tot atâtea nume li se atribuie în funcție de zona geografică și o diversitate de puteri. 

Se zice că sfintele sau șoimanele schilodesc oamenii, luându-le mâinile, picioarele sau chiar gura. Mândrele nu pocesc atât de tare, ci mai mult amorțesc mușchii și provoacă frisoane, trimițând friguri. În alte părți, șoimanele par a fi duhuri de aer (asemănătoare vântoaselor), care răpesc pe sus orice trecător. 

Să revin însă la baza acestor făpturi: la dans și la cântec. Că d-aia mai sunt numite și „patroanele muzicii”.

Când joacă, mai mereu în cercuri perfecte, lasă în urma lor iarba „arsă”, care-i periculoasă pentru oameni. În cazul în care calci pe ea, te poți îmbolnăvi de reumatism, epilepsie sau chiar poți paraliza.

Altă credință e că, pe unde dansau fetele, vegetația era mai verde decât cea obișnuită și devenea atât de toxică, încât nici animalele nu se atingeau de ea. Trebuia să treacă o perioadă bună de timp până să se regenereze cu totul. Atunci când dansează pornesc în jurul lor vârtejuri. Se pornesc, se spune, în diferite jocuri și hore și măresc treptat viteza, încât ai senzația, de la distanță, că vezi un cerc luminos de foc. 

Deși la noi apar în cete distrându-se, în mitologiile popoarelor vecine le mai place să și călărească. Cu precădere cerbi în loc de cai.

Atunci când cântă, farmecă. Glasul lor duios era caracterizat ca fiind de pe alt pământ. Dacă le auzi poți surzi, dacă le răspunzi poți amuți, iar dacă te uiți prea mult la ele poți orbi sau rămâne olog. Dacă te prind că dormi noaptea afară, te pot lua pe sus să te învețe fel și fel de cântece, fără ca tu să-ți amintești decât frânturi.

Așa se nasc, se spune, cele mai frumoase cântece, din acele „rămășițe” mentale. Dar dacă te trezești în timpul horei lor, îți iau vlaga până aproape că mori, te pocesc prin mutilarea feței, ori te fac să aiurezi zile întregi (ăsta e cazul bun, în care-ți revii). Și se zice în popor că ai fost șoimănit.

Întâlnirea cu ființele feminine mitice ar echivala cu întoarcerea acasă rupt în gură, după vreo sută de Electric Castle derulate continuu.

Cei care beau apă de unde au băut ele, se pot alege cu arsuri pe piept sau, cum se zicea înainte, sfârșeală, sinonimul de azi pentru un burnout cu episoade ulterioare de depresii crâncene. 

Cum poți scăpa de unele dintre efectele astea? Atât timp cât nu te omoară, se zice că orice simț îți iau îți poate fi „returnat” dacă te duci în același loc în care le-ai întâlnit fix după un an – și nu doar în iunie, când e Noaptea de Sânziene – și le rogi să inverseze „magia”.

Se spune că bătrânele cu darul de a lecui (vraci sau descântătoare) își trag puterea de la iele, care fie le-au purtat sufletul prin văzduh și le-au învățat tainele vindecărilor, fie li s-au arătat în vise. Iar la cum arată spitalele din România, m-aș baza mai degrabă pe „darurile” tămăduitoare ale ielelor, că oricum pentru unii e mai ușor de crezut în existența lor decât în vaccin.

Te pot învăța de altfel să cânți dumnezeiește. Există din moși strămoși o tradiție bizară: dacă vrei să înveți un instrument, trebuie să te dezbraci noaptea și să mergi până la o răscruce de drumuri cu mâinile la spate, unde să îngropi scula ta muzicală. După câteva zile (ideal, desigur, trei), mergi tot gol până acolo s-o dezgropi și s-o iei înapoi. Dar să nu te uiți îndărăt, că amuțești. Ei bine, se zice că în timpul ăsta ielele coboară pe pământ și farmecă instrumentul tău, astfel că vei putea să cânți la el orice.

Te poți chiar duce direct la ele (musai să fii tot gol) și să le ceri talentul de a cânta, doar că așa îți vor cere de obicei, la schimb, un membru. E la alegerea ta. Dar mitologia garantează că vei cânta apoi „de parcă ai fi luat de iele”, poate chiar ca Jimi Hendrix la Woodstock. Asta, bineînțeles, dacă și dai de ele în vreo poiană și nu hoinărești în curul gol prin dumbravă, de nebun, până răsare soarele. Arta doar cere sacrificii și perseverență. 

Dacă n-ai planuri să fii și tu vreun rockstar veritabil, șăzi cuminte și nu umbla noaptea high hui prin păduri dubioase, că s-ar putea să te trezești cu oasele sucite, nasul întors pe dos, gura dezmembrată și creierii praștie.

Mai multe despre universul nostru păgân (și originea diverselor spirite necurate) am spus într-un episod la Zaiafet aici. Dacă vrei să citești un fantasy pur românesc, îți recomand romanul meu, „Cartea Blestemelor” (disponibil aici). E primul din trilogia „Ultimul împărat nemuritor”, inspirată din basmul „Tinerețe fără Bătrânețe și viață fără de moarte”, pentru care m-am documentat intens vreo doi ani în tot ce ține de mitologia și folclorul românești. A doua parte se va numi chiar „Cartea Ielelor”.