M-am întors în orașul copilăriei mele, unde Hagi a jucat ultimul meci înainte să plece din țară

Ultima dată când am scris despre copilăria mea am scris câteva zile în șir, fără să mă mai pot opri, deși am scris o singură frază. E adevărat că era o frază ceva mai lungă, care a ajuns un fel de poem-roman: „Aleea Zorilor”. În cartea asta e destul de puțină ficțiune: așa a fost și, dacă nu a fost chiar așa, oricum așa ar fi putut fi.

Până la 12 ani am trăit în orașul monoindustrial Plopeni, în județul Prahova, pe Aleea Zorilor. Apoi, după ce într-o zi de iarnă am fost alungat din paradis, am continuat să mai trăiesc pentru o vreme în același oraș, pe o altă stradă, dar acolo am fost mereu străin, așa că asta nu mai contează. Doar primii doisprezece ani contează. Aleea Zorilor contează.

Mama preda matematică la singura școală generală din oraș. Și tata preda tot matematică la singura școală generală din oraș. Orașul era mic – zece mii de locuitori, pe acolo. Era destul de greu să nu mă cunoască toți.

Acum, poate o să vină ca o surpriză, dar nu mulți copii își iubesc profesorii de matematică. Plecam în viață cu o etichetă în cârcă și instinctul mi-a spus că trebuie s-o rup. Mă cunoștea, așadar, tot orașul, dar nu pentru ce eram eu, ci pentru că eram fiul profesorilor de matematică. Și cine eram eu? Asta trebuia să aflu și trebuia să aflu repede.

Am aflat într-o zi când în drumul meu spre școală am trecut pe lângă un chioșc de ziare. Era anul 1991, aveam opt ani, am oprit, am cumpărat un ziar anume, parțial color, l-am citit și lumea mi s-a părut deodată foarte mare și frumoasă, plină de întâmplări nemaipomenite.

Știam ce trebuia să devin: trebuia să umblu tot pământul și, după aceea, să scriu în ziare ceea ce aveam să văd. Așa am și făcut. E anul 2020 și încă ascult de copilul acela de opt ani. Dar să ajung să umblu tot pământul și să scriu după aceea în ziare ceea ce aveam să văd trebuia să învăț să povestesc.

Așa că am început să învăț să povestesc. Am început să citesc în fiecare zi și am început să ascult cum vorbeau oamenii, pe atunci oamenii vorbeau mult și copiii încă puteau să îi asculte în voie.

Îi ascultam în parc, îi ascultam pe stradă, îi ascultam când mergeau prin pădure, fiindcă am uitat să vă spun că orașul nostru era într-o pădure. Îi ascultam când ieșeau de la cârciuma Căprioara, unde nu aveam voie să intru.

Eram atent la ce râdeau, la ce se întristau, la ce nu voiau să spună, dar spuneau. Am aflat repede că toți oamenii sunt personaje, că toți joacă un rol și cel mai mult mi-au plăcut cei care nu se potriveau nicăieri.

Apoi, cu mult înainte să scriu, am început să povestesc pur și simplu: povesteam filme de cinema și meciuri de fotbal și aventuri din cărți. Așa am trăit și, de fapt, tot așa trăiesc și acum.

La noi în oraș n-a fost nicio revoluție, Ceaușescu a murit altundeva, dar au ieșit și la noi oamenii să chiuie un pic pe străzi, hău-hău-hău!, de bucurie că scăpasem de dictatură și de acum vom avea de toate, mai ales mașini de spălat, televizoare color și portocale.

Visele au fost destul de repede înlocuite cu realitatea. Iar în realitate, fabrica de armament murea câte puțin în fiecare an, oamenii rămâneau pe drumuri și atunci se agățau tot mai mult de trecut sau se refugiau în băutură sau plecau unde vedeau cu ochii. Vechea lume dispărea și dispărea sub ochii mei. Asta nu știam de atunci, dar asta era chiar ceea ce trebuia să povestesc.

Dar chiar și o dispariție poate fi nouă. Totul era nou pe atunci și totul era fascinant, deși doar pentru copii. Au trecut 25 de ani de când am plecat de pe Aleea Zorilor. Sunt un bărbat matur care merge spre următoarea vârstă, chiar dacă nu-mi las copilăria să treacă și de multe ori la mine în cap e încă 1992 sau 1993 sau 1994.

Mă întorc în oraș doar să-l mai văd o dată, fiindcă îmi e foarte dor de el, mă întorc în oraș să-l mai văd o dată și să scriu acest text. Nu toți au iubit cartea pe care am scris-o, chiar dacă am lăsat nostalgia să lucreze și am îmblânzit răul și n-am spus numele cele adevărate, așa că nu mă aștept să fiu așteptat de cineva anume – și nici nu sunt. Mă întorc după 25 de ani și sunt un străin.

Merg prin oraș și văd: fabrica de armament e o umbră a ce era odinioară, acum se fac aici pompe hidraulice sau cam așa ceva, ceva lipsit de orice importanță oricum.

Tot ce ținea de fabrica de armament s-a prăbușit. Toate urmele culturii și civilizației comuniste, căci da, aceea era o cultură, aceea era o civilizație, chiar dacă s-a dovedit una greșită și chiar criminală, toate s-au prăbușit, spuneam, toate s-au acoperit de ruina anilor în care pur și simplu n-a mai fost nevoie de ele.

Îmbâtrânesc: îmi vine să mângâi clădiri muribunde și să le iau în brațe și să le spun că n-a fost vina lor. Mama s-a pensionat, tata încă predă matematică la un colegiu național din orașul Ploiești, unde ei locuiesc de ani buni. Eu stau în București de două decenii, asta când nu sunt în vreun avion, pe un vapor sau pentru o lună în China sau în Orientul Mijlociu.

Nu avem niciun mort îngropat în orașul Plopeni și nicio rudă de sânge. Totuși, niciodată, nicăieri, n-a mai fost acasă.

Orașul nostru a fost făcut de nemți în al doilea război mondial, nemții au ridicat o fabrică de armament la marginea asta de pădure și niște vile care pesemne că arătau ca în Bavaria. Erau foarte frumoase și încă mai sunt – cele care au supraviețuit fără să fie târâte cu forța în secolul 21, mutilate de termopane și tablă zincată.

Apoi, după nemți, a venit comunismul și comuniștii au ridicat bloc lângă bloc lângă bloc, să trăim toți aici, zeci de copii pe o scară. Iar noi, copiii, noi nu eram doar prieteni, noi eram o familie.

Asta e ce ne-a luat tranziția aruncându-ne care încotro: ne-a luat inocența că o prietenie poate să țină o viață, că ne vom întoarce întotdeauna acolo, pe Aleea Zorilor, că acolo va fi mereu acasă.

Acolo nu mai e acasă. Prietenii mei de atunci trăiesc astăzi în Italia sau în Spania sau în Anglia, au la rândul lor copii mari, și copilăria prietenilor mei n-a fost ca a noastră – și toată frumusețea aceea e acum pierdută și lumea aceea nu mai există decât în amintirile noastre, și asta doar uneori.

Noi am avut pădurea, veri blânde și ierni lungi, am avut o apă în care puteam pescui și în care puteam înota ca într-un ocean: Recea. Noi am fost liberi, am crescut cu cheile de gât și n-am ținut cont de clasele sociale. Iar acum nu mai e nimeni acasă. Încă îmi port cheia de gât. Nu vreau să uit cine sunt.

Drumul acesta nu era asfaltat acum patru ani, când am fost ultima dată pe aici. Acum e. Și nici acest supermarket nu exista, și nici nu erau atâtea mașini și… Pentru prima dată înțeleg ceva îngrozitor: lumea din care veneam va dispărea în curând, cu totul va dispărea.

Credeam, atât am fost de naiv, că și ruinele vor fi pentru totdeauna aici: stadionul care stă să cadă, dar nu cade, căminele de nefamiliști, care arată ca ghetourile din Bronx… Peste ruinele acelei lumi a apărut, însă, o civilizație nouă, de care de asemenea sunt străin.

După 31 de ani, în orașul nostru s-a întâmplat în sfârșit o revoluție: nu mai e un oraș monoindustrial, nu mai depinde de uzină, nu mai depinde de prăbușirea industriei grele din țara noastră. Orașul nostru e al altora.

Pădurea – pădurea copilăriei mele! – a fost și ea masacrată, cum au fost toate pădurile copilăriilor noastre, dar Plopeniul încă e cochet, Ploieștiul e la doi pași, Valea Prahovei e la o oră, Bucureștiul la o oră și un pic. E un loc liniștit, cu multe bănci pe care se pot odihni pensionarii.

Poate că asta va și deveni: un refugiu pentru pensionari de pripas. Merg pe stradă și uite că nu mai cunosc pe nimeni și nimeni nu mă mai cunoaște. După 25 de ani e normal.

Nu știu și nici nu au de unde să știe (de ce i-ar interesa?) că aici, într-o zi din vara anului 1991, în fața unui prăpădit chioșc de ziare, m-am întâlnit cu destinul meu.

Merg în fața chioșcului. Încă există, deși ziarele sunt pe moarte și ele. Încă e prăpădit. E închis la ora asta. E duminică seara și mă reculeg la chioșcul meu de ziare, ca pelerinii la Santiago de Compostela.

Nu e bine să te întorci unde ai fost fericit. Totul mă doare, toate întrebările: unde e pădurea mea, unde sunt prietenii mei, unde sunt baricadele noastre și unde sunt meciurile noastre de fotbal care au scris istorie între blocuri, unde e fabrica de armament, unde e cinematograful Luceafărul, unde sunt umerii proletarilor care ieșeau din schimbul al doilea lovindu-se de umerii proletarilor care intrau în schimbul al treilea, unde e drumul pe care am învățat să merg cu bicicleta, unde e copacul de care m-am sprijinit când am sărutat prima fată, unde e fata aceea de atunci? Unde suntem și unde am ajuns?

Eu m-am ținut de cuvânt: am umblat tot pământul și am scris în ziare tot ce am văzut, dar când m-am întors, exact ca în basme, acasă nu mai exista. Aș vrea să urc în cer, să îi spun ceva lui Dumnezeu.

Trupul orașului nostru e astăzi plin de cicatricile tranziției, răni vindecate și răni care se vor vindeca. Dar pentru prima dată văd, văd clar, că lumea veche e atât de îndepărtată încât dacă i-aș povesti despre ea unui copil ar crede că îi inventez toate astea.

E duminică, cade noaptea, sunt tot mai străin și mi se pare că aud o voce cunoscută care mă strigă, dar mi se pare numai.

Era vântul.