Îmi fac rău ca să nu mănânc: realitatea dureroasă a vieții cu sadorexie

Articolul a fost creat în parteneriat cu Doctoranytime

Atenție, textul conține descrieri grafice cu impact emoțional.

„Anorexia a devenit singurul meu prieten de la vârsta de 15 ani. Nu am vrut niciodată să cer ajutorul și foarte puțini oameni știau că am această așa-numită tulburare. Cu toate astea, situația s-a înrăutățit în urmă cu șase luni când mama a realizat că simțeam o frustrare enormă de fiecare dată când mi-era foame sau mâncam puțin, și mă răneam.” Așa mi-a descris María situația ei în ședințele de terapie pe care le-am făcut câteva luni.

„Ai simțit vreodată că vrei să mănânci, dar n-ar trebui? Atunci, acea nevoie de a mânca orice devine mai mare. În momentul ăla decid să mă pedepsesc, este singurul mod în care îmi pot face stomacul să nu mă mai râcâie. Cu puțină durere, foamea dispare și eu rămân calmă”, îmi spune Diana, una dintre primele paciente care a venit la mine la cabinet cu sadorexie. 

Și María și Diana suferă de o tulburare despre care nu se știe prea multe și nu este îndeajuns investigată, numită sadorexie. Este o tulburare de alimentație de generație secundă, fiindcă oamenii care suferă de ea au și anorexie și/sau bulimie și prezintă comportamente de auto-vătămare ca să evite sau ca să se pedepsească pentru mâncatul „în exces”. 

În calitate de profesionist în domeniul sănătății, axat pe pacienții cu tulburări de alimentație, nu am fost conștientă de tulburarea sadorexie până acum câteva luni. Nu este la fel de comună ca anorexia și bulimia, dar este la fel de periculoasă. 

Tulburările de alimentație apar din diferite motive, printre care noțiunea  de „perfecțiune prin slăbit”, adică să poți avea un corp „frumos” și „estetic” în acord cu standardele culturale de frumusețe. Se pot manifesta și ca simptome ale unei tulburări de sănătate mintală, cum ar fi anxietatea. 

A trecut un an de când a început pandemia, iar carantina a adus cu sine numeroase tulburări psihologice, de la atacuri de panică, anxietate și depresie, până la exacerbări ale problemelor de alimentație, cum ar fi sadorexia. Sadorexia implică îndreptarea a și mai multă agresivitate și violență împotriva propriei persoane pentru a evita mâncarea, chiar și în porții minime. 

„Când mă rănesc, o fac ca să înlocuiesc foamea cu durerea fizică, iar asta mă ajută să evit pofta de mâncare”, îmi spune Diana. „În felul ăsta am descoperit că automutilarea a servit drept pedeapsă pentru faptul că n-am rezistat foamei, pe lângă rănirea părților din corp care nu-mi plac, cum ar fi picioarele și abdomenul”, continuă ea. Nu există o singură cauză care determină o persoană să dezvolte sadorexie la un moment dat în viață. Depinde de fiecare caz, dar cele mai comune motive includ să nu fii satisfăcut/ă de propriul corp, să experimentezi discriminare sau să nu te simți satisfăcut/ă în general de viață. 

„Am început să mă tai când iubitul mi-a spus că nu-i plac femeile grase”, mi-a spus María despre cum a început să se automutileze. „După ce am ținut diete extreme și am folosit laxative aproape zilnic, m-am simțit vinovată când mâncam, chiar dacă era vorba de un baton de cereale. Am început să mănânc din ce în ce mai puțin, iar când voiam să mă forțez să nu-mi fie foame, mă tăiam pe picioare. M-a ajutat să mă distragă de la vinovăția că nu am corpul pe care-l voiam. Toată lumea îmi spunea că arătam bine fără acele kilograme, dar nimeni nu știa ce a trebuit să fac pentru asta.”

Diana mi-a spus că pierderea în greutate i-a alarmat familia. „La început nu și-au dat seama, dar când am început să arăt subnutrită au observat că nu mâncam aproape nimic în timpul zilei. Le-am spus că țin o dietă nouă sau că mâncam foarte devreme dimineață. Încetul cu încetul și-au dat seama că mint, iar pierderea în greutate nu mi-a mai fost lăudată, ci a produs îngrijorare.”

Așa cum spun María și Diana, pacienții care suferă de sadorexie au tipare foarte similare, iar principalele au legătură cu o relație defectuoasă cu mâncarea. Adică văd mâncarea ca fiind principalul factor pentru îngrășare, în loc să o vadă ca pe o modalitate de a-și hrăni corpul. Prin urmare, o persoană cu o tulburare de alimentație vede mâncarea ca pe un inamic, indiferent dacă este sănătoasă sau nu. 

Ca la orice tulburare de alimentație, riscurile care apar influențează sănătatea, atât fizică cât și cea mentală. Riscurile cresc exponențial odată cu automutilarea. Unele dintre ele includ anemie și malnutriție, slăbiciune musculară, tensiune arterială scăzută, amenoree (lipsa menstruației), probleme gastrointestinale, amețeli, cefalee, alterarea dorinței sexuale, infecții grave și vindecare lentă, printre altele. 

Împreună cu automutilarea, alte semne care indică prezența unei tulburări sau care pot fi declanșatoare din punct de vedere psihologic sunt: pierderea stimei de sine, dificultăți de socializare, instabilitate emoțională, minciuni cu privire la cantitățile de alimente consumate. Din punct de vedere fizic, sadorexia relevă o scădere excesivă și rapidă în greutate, precum și prezența edemului și inflamației. 

Recuperarea dintr-o tulburare de alimentație nu este o sarcină ușoară. Este nevoie ca persoana care suferă de ea să urmeze pași diferiți și să fie susținută de membrii familiei. „Când am început să merg la terapie, nu acceptam că ce făceam era greșit. Eu o vedeam ca pe o modalitate care să mă ajute să arăt așa cum îmi doream. Dar când am acceptat că aveam o problemă, recuperarea a devenit mai ușoară”, spune Diana, o femeie a cărei percepție despre corpul ei și comentariile nefericite ale altora despre asta au făcut-o să sufere de o tulburare de alimentație severă. 

Ca să te poți recupera de pe urma acestor tulburări, nu este nevoie numai de terapie și de voință personală, ci de transformări consistente și extinse în modul cum ne percepem propriile corpuri și pe ale altora. Fiecare corp este diferit și frumos în felul lui și este esențial să te abții pur și simplu de a face judecăți și comentarii, indiferent cât de bine intenționate sau prietenoase ar părea, fiindcă în tăcere și în intimitate sunt alte rigori pe care le exercităm asupra corpului. Ulterior, cheia este să cauți ajutor. 

Numele femeilor prezentate în acest articol au fost schimbate. 

Acest articol a fost creat în parteneriat cu Doctoranytime, o rețea de conținut medical, în cadrul căreia lucrează Mariela Arenas González, psihologă care a absolvit în 2015 Claustrul Sor Juana în CDMX. Are de asemenea un master în teorie psihanalitică finalizat în 2019 și cinci ani de experiență în consiliere. Este specializată în terapie psihanalitică și psihoterapie de scurtă durată. 

Articolul a apărut inițial în VICE în spaniolă.