Ăsta e motivul pentru care nu mai ai liniște când cineva bate din picior

I-a explicat că el avea un tic nervos, care i se părea stresant de privit și avut în preajmă. „Bineînțeles că m-am îngrijorat ca partener”, a spus Handy, profesor de psihologie la Universitatea British Columbia. „Dar ca expert în neurologie vizuală care studiază atenția vizuală, mi-a strânit interesul. M-am gândit: Hei, ce se întâmplă aici? E un fenomen foarte interesant.”

Lui Handy i s-a părut o versiune vizuală a misofoniei - „ura față de sunete” sau „furia cauzată de sunete”, o tulburare în care oamenii au reacții emoționale și fizice intense la auzul zgomotelor declanșatoare, cum ar fi mestecatul sau mișcarea buzelor. Când a consultat cercetările despre misofonie, a descoperit că o lucrare din 2013 a numit reacția la declanșatori vizuali misokinezie sau „ura față de mișcare”. A început să întrebe la clasele unde preda dacă erau oameni pe care-i deranja agitația altor persoane.

„Mai mult de o treime din clasă a ridicat mâinile și puteai să-ți dai seama după fețele lor că se gândeau: O, Doamne. Vorbește despre ceva de care sufăr eu.”

În ultima săptămână din august, Handy și colegii lui au publicat primul studiu despre misokinezie în Nature Scientific Reports, avându-l ca autor principal pe doctorandul Sumeet Jaswal. Lucrarea se axează mai mult pe cât de comună ar putea fi misokinezia - iar descoperirile lor seamănă foarte mult cu sondajele improvizate de Handy la cursuri. Dintr-un total de patru mii de oameni, o treime a spus că o deranja să se uite la alții cu ticuri nervoase, iar asta le cauza emoții negative, precum furie, anxietate și frustrare. 

Arjan Schröder, un cercetător postdoctoral la Amsterdam UMC și primul autor al lucrării din 2013 care a inventat misokinezia, a spus că a văzut aceeași prevalență ca la pacienții cu misofonie. Cu toate astea, după cum arată lucrarea lui Handy, misokinezia ar putea fi destul de frecventă și în rândul populației generale. Handy și colegii au întrebat întâi un grup de studenți dacă au avut vreodată „sentimente, gânduri sau reacții fizice negative când au văzut alte persoane cu ticuri nervoase sau cu mișcări repetitive”, cum ar fi cineva care dă din picior, bate cu degetele în masă sau mestecă gumă. 38 la sută dintre studenți au răspuns afirmativ, iar 31 la sută au spus că au sensibilitate atât la misokinezie (vizuală), cât și la misofonie (auditivă). 

Apoi au întrebat un eșantion mai în vârstă, mai divers din punct de vedere demografic (nu studenți), și au descoperit o prevalență similară: 36 la sută dintre participanți au declarat că au sensibilitate la misokinezie și 25,5 la sută că au și misokinezie și misofonie.

E interesantă descoperirea că misokinezia și misofonia par să existe și împreună și separat. Pe subreddit-ul pentru misofonie, o persoană a spus că zgomotele nu o deranjează prea tare, dar ticurile nervoase da.

„Dacă cineva începe să dea din picior sau să bată cu mâna, chiar dacă nu scoate niciun sunet, trebuie să-mi blochez imaginea, de obicei cu mâna”, au scris ei. „TOATĂ LUMEA dă din picior. Nu mai pot trăi cu chestia asta. Zilnic mă văd cu MAI MULȚI OAMENI ÎN ACELAȘI TIMP care dau din picioare și eu n-am decât două mâini.” Altcineva și-a amintit că și-a pierdut cumpătul în copilărie când un om dintr-un lift bătea cu piciorul în podea. Atât de rău  încât l-a călcat pe picior când a ieșit din lift.

Oamenii pot avea câteodată ambii factori declanșatori, dar unul e mai enervant ca celălalt. „Declanșatori vizuali sunt la fel de greu de gestionat ca cei auditivi”, a împărtășit o persoană pe Misophonia Education. „Câteodată e mai rău. Mi-e aproape imposibil să nu văd asta într-o cameră. Chiar dacă-mi închid ochii, amintirea este încă acolo ore sau zile mai târziu. Îmi vine să plâng când mă gândesc la declanșatorii ăștia. Datul din picioare, legănatul, bătutul din degetele de la mâini și de la picioare.”

Să ai și declanșatoare auditive și vizuale poate face interacțiunea cu lumea cu atât mai dificilă. În timp ce oamenii cu misofonie pot purta căști pentru blocarea zgomotului, „Eu nu pot purta dopuri de urechi pentru ochi”, a spus altă persoană pe Misophonia Education. „Cred că aș putea purta o eșarfă la ochi, dar nu e deloc practic. Cel mai probabil o să-mi amintesc declanșatorii vizuali și n-o să-mi mai doresc să mă întorc în locul ăla. Dacă am fost afectat vizual într-un anumit loc în trecut, nu mai vreau să mă întorc acolo.”

Handy crede că următoarele întrebări puse de studiul lor sunt cum anume este legată misokinezia de misofonie, dacă poate ajuta la explicarea mecanismelor misofoniei, și dacă poate duce la strategii de adaptare și tratamente. 

Schröder crede că sunt mecanisme similare, din moment ce și misokinezia și misofonia implică iritabilitate declanșată de semnale umane: mișcări și sunete. „Ambele au o natură repetitivă și o formă de imprevizibilitate: Când se va opri, când va începe din nou?” a spus el. „În plus, cred că există un fel de evaluare morală în joc. Persoana care are parte de acea emoție crede ceva despre factorul declanșator: De ce face asta sursa sunetului/a ticului nervos? Pare inutil! De ce continuă?”

Au mai fost câteva încercări de a înțelege biologia misofoniei. Un studiu a arătat prin RMN-uri că la persoanele cu misofonie a existat o activitate crescută într-o parte a creierului numită cortexul insular anterior. Partea asta a creierului este importantă pentru simțirea propriului corp și procesarea emoțiilor, printre altele. 

Lucrările recente ale lui Mercede Erfanian, o neuroloagă la University College London, au descoperit că creierul celor cu misofonie funcționează diferit în cortexul premotor: cortexul premotor și cortexul auditiv erau hiperconectate și comunicau mai mult decât este considerat normal. „Asta înseamnă că atunci când cei care suferă de misofonie ascultă sunetele, se activează și cortexul premotor, iar asta nu se întâmplă în creierul oamenilor care nu sunt misofonici”, a explicat Erfanian. Un tipar similar a fost descoperit între cortexul premotor și cel vizual.

Erfanian crede că asta ar putea fi o bază neurologică pentru aceste reacții și că poate implica neuronii oglindă care se activează atunci când îi vezi pe alții în mișcare, la fel când te vezi și pe tine însuți/însăți când te miști. Asta ar putea explica de ce unii oameni cu misofonie spun că imită sunetele ca strategie de adaptare. Ca să acopere zgomotele declanșatoare cu propriile lor sunete, a spus ea. 

Neurologul și autorul V.S. Ramachandran și colegii lui au speculat că s-ar putea să existe similarități cu sinestezia, când stimulii senzoriali declanșează alte senzații și emoții. Tipic pentru sinestezie, literele evocă sunete sau sunetele evocă culori, dar la anumite subtipuri poate fi mai variat. Într-un caz de sinestezie tactilo-emoțională, sentimentul pe care l-a declanșat șmirghelul a fost de gelozie, iar denimul a provocat dezgust și depresie.

Handy, ca om de știință care studiază atenția, încă mai are întrebări dacă misofonia sau factorii declanșatori ai misokineziei ne afectează atenția într-un mod exagerat - dacă spun cumva creierului că acele declanșatoare sunt importante și trebuie luate în considerare. Până acum, a spus Handy, nu au descoperit nicio legătură definitivă cu atenția. Sensibilitatea din misokinezie nu a fost legată nici de capacitatea de a ignora distragerile din vederea periferică și nici de a acorda atenție evenimentelor subite din periferie. 

În timp ce toate astea sunt necesare pentru cercetările viitoare, Handy speră ca lucrarea lor să ajute oamenii cu misokinezie să se simtă validați dacă suferă și să le ofere un cuvânt care să le descrie reacțiile și instrumentele pentru a cere ajutor sau a dezvolta strategii de adaptare. Deși în prezent nu există dovezi despre ce tratament ar funcționa cel mai bine pentru misokinezie, evitarea nu funcționează pe termen lung, a spus Schröder. Tratamentele care ajută la misofonie, cum ar fi terapia cognitiv comportamentală, ar putea fi utile și pentru misokinezie, dar va trebui să fie testate în viitor.

Schröder a spus că atunci când a început cercetarea despre misofonie în 2009, cei care sufereau de asta s-au simțit eliberați că au în sfârșit pe cineva care să-i asculte și să le ia în serios simptomele. Același lucru s-ar putea aplica și pentru misokinezie.

E tentant să auzi despre misofonie și misokinezie și să te gândești: „Nu enervează pe toată lumea ticurile nervoase și mestecatul gălăgios?”. Și deși există cu siguranță un spectru al disconfortului, la capătul extrem al acestuia oamenii pot experimenta perturbări imense. Oamenii cu care lucrează Schröder nu pot mânca adesea cu membrii familei sau nu pot lucra în birouri cu colegii lor.

„Să te deranjeze comportamentul altor oameni este ceva comun”, a spus Schröder. „Cu toții putem experimenta asta. Cu toate astea, in misofonie (probabil și în misokinezie) e mai mult decât atât.”

Pe Allergic to Sound, un site cu povești personale despre misofonie, o persoană a scris cum misokinezia ar putea întrerupe ceva simplu, cum ar fi mersul cu un prieten la cinema - când așa-zisul prieten și-a scos inelul de pe deget și a început să se joace cu el.

„Apoi l-a ridicat la nivelul gurii și pe parcursul filmului l-a tot băgat și scos din gură. A făcut asta în liniște și fără nicio mișcare zgomotoasă, dar pentru mine a fost ca și cum toată lumea era în alertă. Nu mai puteam fi atent decât la mișcarea aia enervantă pe care o vedeam cu colțul ochiului. A fost atât de rău încât nu-mi mai amintesc nimic din film - nici măcar cum se numea. Tot ce-mi amintesc, în detalii chinuitoare, este fiecare minut din mișcările pe care le făcea cu mâinile.”