Proiectele care-ți arată că arhitectura și natura pot face casă bună

Clădirile în care locuim ne îmbolnăvesc, la fel fac și materialele din care le construim. Industria construcțiilor e responsabilă de 40 la sută din emisiile globale de carbon. În plus, emisiile de CO2 generate astfel au crescut cu cinci la sută față de 2020 și cu doi la sută față de vârful de dinaintea pandemiei din 2019, conform programului de mediu al Națiunilor Unite. 

Betonul e în continuarea cel mai folosit material de construcții, iar asta ne afectează sănătatea, cu atât mai mult a celor care chiar lucrează în construcții. Știe asta și AI-ul care atunci când a fost programat de un arhitect să genereze imagini cu modul în care vor arăta clădirile în viitor a arătat niște zgârie-nori acoperiți de copaci și plante.

Lucrurile astea sunt binecunoscute în industrie, dar cuvântul „sustenabil“ e deja golit de conținut, iar practica insuficientă. De ce? Pentru că nu propune o paradigmă nouă, revoluționară, ci doar un bandaj pentru un mod limitativ și distructiv de a construi și proiecta case și orașe.

Cum zice și articolul ăsta de pe Archdaily, „o gamă largă de practici de sustenabilitate nu urmărește decât să facă clădirile «mai puțin rele», constituind măsuri inadecvate pentru arhitectura actuală și viitoare. Problema cu arhitectura durabilă este că se oprește la «a susține»“. Limitarea acestei abordări e că proiectele sustenabile privesc clădirile ca pe niște entități individuale, izolate, nu ca niște părți integrate ecosistemului lor. Având în vedere tot ceea ce știm despre clima în care trăim, asta nu mai e de mult suficient, așa că avem nevoie de arhitectură regenerativă, care nu doar susține mediul natural, dar e o partea activă a sa. 

De dimineață am dat pe Instagram pestea acest citat, care mi se pare extrem de valabil: „Nu înțeleg de ce atunci când distrugem ceva creat de om îl numim vandalism, dar când distrugem ceva creat de natură îl numim progres”. Înainte să-ți dai ochii peste cap și să zici hippies, ascult-o pe Neri Oxman, care combină descoperirile din domeniul științei materialelor, cum e imprimarea 3D, cu principiile de design descoperite în natură. 

Oxman e profesoară la MIT, unde a inventat termenul de ecologie materială, provine dintr-o familie de arhitecți, a făcut armata și a studiat doi ani medicina, apoi s-a îndreptat spre arhitectură. Mereu și-a găsit locul în natură, încă din grădina bunicii ei din Israel, iar multidisciplinaritatea căutărilor ei au determinat-o să fie unul dintre oamenii vizionari în arhitectura viitorului: cea inspirată de natură. 

Viziunea ei nu e singulară, în ultimele decenii au fost destule voci care să susțină constant că e necesar să regândim modul limitativ în care construim. Cum a făcut de exemplu Oxman și echipa ei cu cei 17 000 de viermi de mătase expuși la MoMA prin care prezentau lumii o abordare nouă a construcțiilor în care oameni interacționează direct cu sistemele naturii. 

Pe lângă viermi, Oxman lucrează cu biologi, chimiști, informaticieni și oricine poate să-i îmbunătățească viziunea, de la a crește materiale, la a construi noi structuri. În ochii ei, noi suntem consumatorii, iar natural e inginerul suprem.

Nu e nici prima, nici ultima persoană care să aducă în discuții idei care țin de sferele biofiliei sau biomimetismului, însă ce e aparte la viziunea ei e că implică în același timp atât materialele din care construim, cât și structurile pe care le facem. De exemplu, cu ajutorul imprimantelor 3D, poate fabrica structuri osoase din celuloză. Iar asta are legătură cu viermii de mai sus. 

„Cum pot oamenii să colaboreze cu alte specii pentru a crea noi materiale și structuri fără a epuiza resursele naturale?” e întrebarea care a ghidat-o și-n expoziția generată de mii de viermi. Munca ei începe la explorarea materialelor, iar o mare parte a lumii naturale e construită din celuloză și chitină. Prima oferă suport structural copacilor, în timp ce a doua înarmează multe insecte și crustacee.

Acești biopolimeri au avantaje semnificative față de materialele plastice folosite de oameni, mai ales biodegradabilitatea. Doar că nu prea ne-am folosit de ele. Munca lui Oxman și a echipelor sale a însemnat dezvoltarea unor procese de modelare a acestor materiale, un prim pas pentru a le aduce mai aproape de industrializare și implicit, imprimantelor 3D de care ziceam mai sus. 

O altă lucrare consacrată a ei chestionează modul limitat în care folosim plasticul. Aguahoja III e un un pavilion fabricat robotic din materie organică, realizat împreună cu foștii colegi de la Mediated Matter Group de la MIT pentru a examina modul în care materialele considerate deșeuri pot influența designul. Prima variantă a proiectului, Aguahoja I, a fost desemnată designul durabil al anului la Dezeen Awards 2019. 

Oxman a oferit o perspectivă asupra unui viitor în care vom construi structuri capabile să se descompună. E importantă paralela pe care a făcut-o cu plasticul, pentru că la nivel mondial sunt produse anual peste 300 de milioane de tone, din care mai puțin de zece la sută sunt reciclate, iar asta lasă o urmă dureroasă în ecosistemele noastre.

Tocmai de aceea, Oxman propune să ne uităm către structurile organice care întruchipează proprietăți materiale mai eficiente și mai adaptabile în comparație cu cele create de om și nu lasă urme în mediul înconjurător. Pornind de la o paletă limitată de componente moleculare, inclusiv celuloză, chitină și pectină – aceleași materiale care se găsesc în copaci, crustacee și în coaja merelor. 

„Chitina, de exemplu, se manifestă sub forma aripilor subțiri și transparente ale libelulelor, precum și în țesutul moale al ciupercilor. Celuloza reprezintă mai mult de jumătate din materia vegetală de pe întreaga planetă. Aceste materiale, precum și sistemele vii în care acestea locuiesc, depășesc ingineria umană nu numai prin diversitatea funcțiilor lor, ci și prin rezistența, durabilitatea și adaptabilitatea lor“, subliniază în descrierea proiectului. 

Albinele sunt un motiv de grijă pentru noi toți, având în vedere că alimentația noastră, așa cum o experimentăm azi, depinde de supraviețuirea lor. Cel mai probabil, fără albine n-am mai avea migdale și cafeaua ar fi un lux. Îți dai seama că aceste vietăți esențiale vieții noastre nu aveau cum să nu fie un subiect de interes și pentru Oxman și colaboratorii săi care au construit un laborator pentru a le studia, atât sănătatea lor, însă și posibilitatea fabricării lor.

Proiectul explorează posibilitatea unui spațiu controlat în care albinele sezoniere pot prospera pe tot parcursul anului. Lumina, umiditatea și temperatura sunt proiectate pentru a simula un mediu de primăvară perpetuă.

Ei bine, așa sună viitorul.