Mi-a luat peste 10 ani de sport să învăț că doar munca îți aduce succesul, nu talentul

Nu am făcut prea mult sport în viața mea: puțin înot la șapte ani, puțin tenis pe la nouă și baschet prin liceu, la care eram foarte slab, deși eram înalt. Părinții nu m-au încurajat să fiu sportiv, iar eu eram destul de timid și visător. Ba chiar priveam cu dispreț activitățile care necesită efort fizic. 

Cu perspectiva asta am mers până la 27 de ani. Viața mea consta atunci în mare parte în a merge la muncă, apoi la băut. Singura mea activitate sportivă era înotul, câteva zile pe an, când mergeam la mare și sufeream crunt de febră musculară în tot corpul din cauza lipsei de antrenament.

Începusem să-mi pun întrebări despre sănătatea mea. Îmi făcusem analizele, iar colesterolul și trigliceridele erau la gară, deși eu eram o radiografie ambulantă: lung de doi metri și slab mort, cu 78 de kilograme. 

Până într-un weekend, când într-un teambuilding la o pensiune cu pistă de bowling, am dat toată seara în popice, pentru că-mi plăcea și era gratis. În timp ce beam și fumam, evident. A doua zi am făcut febră musculară la picioare, situație care s-a agravat treptat zilele următoare, până în punctul în care nu mai puteam să merg. Mă țineam de balustrade ca să urc scările, iar odată aproape am căzut de pe scaun când încercam să mă ridic. A fost show pentru colegii de muncă și horror pentru mine. 

Ăsta a fost the tipping point. Nu se mai poate așa, mi-am spus, dar ce să fac? Aveam prieteni care mergeau la sală, stil de viață pe care-l mai încercasem, dar cu care nu mă identificam. Consideram că e doar pentru oameni nesiguri, care vor sa pară duri, iar eu eram, vezi doamne, un intelectual. 

Mi-am adus însă aminte de o pasiune de-a mea din copilărie, pe care nu am urmat-o: artele marțiale. 

Ca toți copiii anilor ‘90, am crescut cu filme cu Schwarzenegger, van Damme, Chuck Norris și restul viitorilor Expendables. Fiind un tocilar sfios nevoit să navigheze complexitatea vieții de cartier din Pantelimonul acelor ani, admiram acest ideal de putere bărbătească. Erau duri, nu acceptau căcaturi de la nimeni, puteau să bată mai mulți oameni deodată, iar simpla lor prezență impunea frică și respect. Adică toate calitățile care mie îmi lipseau. 

Cum ai mei nu erau foarte pro-sport, iar eu n-aveam suficientă vână în mine să mă impun, „antrenamentele” mele s-au rezumat la reproducerea „schemei de karate” din film, la mine în cameră. Acum însă, adult fiind, nu mă mai oprea nimic. 

Un prieten voia să încerce un stil numit Brazilian Jiu Jitsu (BJJ), bazat pe lupta la sol. Dar eu nu știam atunci toate astea. Mi-a fost de ajuns că implică „bătaie”, ca să mă duc cu el, într-o zi friguroasă din ianuarie 2011, pe Calea Plevnei, la o sală de lupte comunistă și neîntreținută deținută de Steaua, pe care clubul de BJJ o închiriase pentru câteva antrenamente pe săptămână.

Am intrat pe ușă ușor surescitat, iar ceea ce-am văzut nu m-a ajutat: zece băieți se tavaleau doi câte doi pe saltele, ținându-se în brațe. Mi se părea dubios. Am stat câteva minute, încercând să înțeleg ce se întâmplă. Nu am reușit. M-am gândit că poate așa e încălzirea la ăștia. Dar când am început eu însumi încălzirea, am făcut ceva obișnuit și necomplicat: ture de sală, jumping jacks, coreene (burpees), bricege, rotiri de brațe. În cinci minute îmi pierdusem suflul și transpiram șiroaie. Dar am mers mai departe.

Cip, antrenorul jovial și prietenos, m-a pus să mă întind pe spate, pe jos. Foarte bizar, m-am gândit, dar n-am comentat. Apoi a venit din lateral și și-a pus pieptul pe pieptul meu. Mie mi-a picat fața. Venisem acolo să învăț să mă bat, nu să îmbrățișez oameni. Fiecare fibră îmi spunea că nu e okay să te atingi atât de intim cu antrenorul tău. 

„Acum încearcă să ieși de sub mine”, mi-a spus, ca să recuperez ceea ce în BJJ se cheamă „garda”. „Aliniază-ți șoldurile cu ale mele și cuprinde-mi mijlocul între picioarele tale”, a continuat el explicațiile. Mi se părea că e din ce mai rău, în timp ce Cip îmi explica că asta e o situație bună pentru mine, că dețin controlul.

M-am concentrat pe a-mi ține mintea departe de prejudecăți și m-am executat cu reținere. În BJJ nu există lovituri. Se folosesc tehnici de control, strangulări și submisii în loc de pumni sau picioare. Nu mi se părea cool. Van Damme dădea picioare în cap, nu se încovriga cu oponenții. 

La sfârșitul antrenamentului făceam sparring, adică testarea în luptă a tehnicilor învățate. Nu poți face asta în orice stil de arte marțiale. De exemplu, stilul Krav Maga te învață să decapitezi rotula oponentului, dar nu poți să faci asta pe bune la antrenament. Cel mai probabil, n-ai să afli niciodată dacă tehnica chiar o să funcționeze într-o situație reală. 

Repriza mea de sparring a fost o tăvăleală haotică, în care m-am epuizat complet de la efort. Unul dintre parteneri m-a strangulat în primul minut. De obicei, schema se face cu gulerul de la gi (kimono), pe care eu nu-l aveam la acel moment. Dar el a fost creativ și a reușit sa mă stranguleze cu gulerul de la bluza mea de trening. 

La final abia m-am târât la mașină. Încercam cu greu să nu vomit. Mi-a luat 15 minute să pot să plec. A doua zi nu am fost om. Am continuat însă sesiunile de flagelare de trei ori pe săptămână. Cu fiecare antrenament, epuizarea era mai mică.

Pentru că eram foarte slab fizic, am hotărât să mă antrenez și acasă. Inițial puteam să fac doar cinci flotări, poate șapte într-o zi bună. Am progresat la opt, apoi la 13 și tot așa. Completam cu genuflexiuni, abdomene. 

Deja nu mai făceam febră musculară și nu mă mai sufocam alergând după tramvai. Iar datorită schimbării stilului de viață, nu mai fumam și nu mai beam așa de mult.   

După șase luni, mi-am pierdut interesul. Simțeam că nu mai evoluez, fusesem ajuns din urmă de alții care se apucaseră după mine. Poate nu e pentru mine, am gândit. Așa m-am apucat de Judo. 

Se practica la sală, ca să învățăm să facem proiectări – actul de a arunca pe cineva și a-l proiecta pe podea. Judo e părintele BJJ, dar sunt diferențe între ele, pentru că au scopuri diferite. În timp ce la prima o proiectare curată îți câștigă meciul, scopul celei de-a doua este să finalizezi adversarul printr-o tehnică articulară sau strangulare.

Inițial m-am antrenat în paralel, apoi am rămas doar cu Judo, până nu s-au mai făcut cursuri din lipsă de participanți și m-am întors la BJJ. La scurt timp, experiența a devenit din nou frustrantă. Satisfacțiile erau mici și puține. 

Voci din anturaj îmi șopteau: „Tu ai picioare lungi, frate, trebuie să le folosești.” Așa că m-am apucat de kickboxing. 

Am continuat câteva luni în paralel cu BJJ. Făceam cinci antrenamente pe săptămână, lucram de noapte, dormeam foarte puțin și eram mereu obosit. Psihic eram dărâmat. Așa că am renunțat, după aproape trei ani, la doar câteva antrenamente distanță de a obține centura albastră.

În BJJ, centurile (albă, albastră, mov, maro și neagră) sunt puține și se iau greu. Cea albastră se ia în doi–trei ani, dacă nu ești vreun talent. Între centuri, pe măsură ce evoluezi, unele școli dau patru grade intermediare, numite „trese”. Te poți gândi la centura neagră doar undeva după 15 ani.

La kickbox satisfacția e directă, explicită. Dacă BJJ are sute de tehnici și mii de variații, kickboxul are doar câteva, pe care în mare parte le înveți în prima oră. Apoi petreci o viață învățând să le combini și să le perfecționezi. Tot un lifetime commitment e și ăsta, dar altfel. 

Lucrurile mergeau bine. Mă antrenam cu celebrități, ceea ce-mi pompa ego-ul și mă făcea să cred că sunt și eu o parte din povestea lor glorioasă, chiar dacă infimă. 

Luptătorul de K1 Tolea Ciumac și prima româncă în UFC (Ultimate Fighting Championship), Cristina Stanciu se antrenau și ei acolo. 

Antrenamentele erau împărțite în palmare, sac și sparring. Ultimele îmi dădeau cele mai mari emoții, pentru că acolo era un pic de risc să ți-o iei în freză. Aveam o atitudine reținută față de ele, deși cel mai rău lucru care mi s-a întâmplat a fost să-mi ciobesc un dinte, pentru că n-am purtat protecția dentară. 

Dar era ceva în ego-ul meu care mă făcea să evit confruntarea. Din copilărie mi se împământenise ideea că dacă riști să pierzi jocul, mai bine nu participi. Nu știam să pierd. Nu puteam să gestionez emoțiile care veneau din asta, darămite să mai plec acasă bătut.

Și așa mi-am pierdut interesul și pentru kickboxing, într-un an. A apărut din nou lipsa de satisfacție. Iar mă ajungeau din urmă oameni mai buni ca mine. 

Între timp, în clădirea unde practicasem kick și BJJ, s-a instalat o școală de Eskrima. Numită și Kali sau Arnis, e o arta marțială filipineză orientată pe folosirea mai multor feluri de arme, în principal baston și cutit, dar și tehnici de lovituri și ceva grappling. Eskrima este un termen umbrelă sub care intră multe școli de arte marțiale filipineze, fiecare cu particularitățile ei. 

Eu nu știam nimic din toate astea atunci, dar mă fascina că se băteau cu bastoane. Văzusem un documentar cu doi luptători de MMA care umblau prin lume și încercau diferite arte marțiale. Îmi rămăseseră în minte meciurile demonstrative pe care le-au ținut în Filipine cu niște maeștri locali. M-a fascinat în special sinawale, o tehnică de dublu baston spectaculoasă, când e făcută în viteză. Trebuia să învăț și eu să fac asta.  

Am început antrenamentele cu baston și cuțit. Îmi plăceau primele, cuțitul nu m-a atras. Stilul te învață să decupezi foarte creativ – nu ca-n în filme –, vena jugulară, artera femurală sau tendoanele. Dar, ca-n orice artă marțială în care nu poți să faci sparring full, nu o să afli probabil niciodată cum e să tai un tendon într-o luptă reală. 

Mulți practicanți erau din forțele de ordine: poliție, jandarmerie, trupe speciale. Ultimii te puteau imobiliza și împacheta dintr-o suflare. Dar erau și civili, unii chiar elevi de liceu, oameni fără experiență, care deveniseră evangheliști ai stilului uitându-se la astfel de demonstrații. 

Eu făceam asta de amorul artei, nu-mi imaginam că voi folosi vreodată aceste tehnici. Pentru mulți însă, cunoștințele acumulate le dădeau un sentiment fals de încredere. 

Antrenamentul era mult mai light și nu mă provoca fizic. Singurul risc era să-mi iau un baston peste degete, lucru foarte dureros, dar fără impact real asupra stimei de sine. Mi-a plăcut asta la început. Nu simțeam nevoia să demonstrez nimic nimănui.

Am continuat să fac asta cinci ani, on and off. Pentru că nu mă obosea foarte tare, mă duceam și la sală. Gândeam că, dacă o să mai fac vreodată BJJ, trebuie să fiu forță, ca să nu mă accidentez. După atâția ani, în sinea mea încă speram să revin. Renunțarea în pragul promovării era un regret peste care nu reușisem să trec niciodată. 

Prin 2018 școala a intrat sub îndrumarea unui maestru filipinez și a școlii sale, Abaniko Tres Puntas. Așa a apărut oportunitatea de a-mi lua un grad din cele trei care existau. Am mers la toate antrenamentele și mi-am însușit tehnicile. În martie 2020 am luat examenul. La scurt timp după, am intrat în lockdown, din cauza pandemiei. Am continuat să mă antrenez acasă.  

Peste pandemie s-au adăugat probleme personale și un mediu toxic la muncă. Așa am ajuns la terapie. Psihologul, și el pasionat de BJJ, m-a întrebat: „De ce te-ai lăsat?”. M-am bâlbâit: ba că m-am accidentat, ba că nu-mi plăceau oamenii de la sală, ba că am vrut altceva. M-am și enervat că pe timpul și banii vorbim de BJJ și nu elucidăm alte traume. 

L-am întrebat de ce insistă. Mi-a zis că eu de fapt vreau să practic BJJ. I-am răspuns că se înșeală în timp ce realizam pentru prima dată că problema mea nu avea legătură cu BJJ, ci cu modul în care vedeam și abordam lucrurile. 

Am discutat motivele pentru care am renunțat la toate locurile de muncă de până atunci. Se contura un pattern: în viața profesională schimbam joburile când mă simțeam prea bun, dar neapreciat, iar în cea personală renunțam când simțeam că nu sunt suficient de bun pentru a fi apreciat. Adică fix momentul în care talentul nu te mai face competitiv și trebuie să depui muncă. 

Conceptul „munca bate talentul” era străin pentru mine. Credeam că fiecare om e talentat la ceva, așa că eram într-un quest continuu de a găsi la ce sunt eu înzestrat. Tot ce-am făcut în viață s-a oprit când am dat de greu. Gândeam inconștient că, dacă trebuie să depui efort, nu are valoare reală. De asta erau toate frumoase la început, aveam o scuză: eram începător. Când treceam de stadiul ăsta, nu puteam să-mi asum că nu am talent și că trebuie pur și simplu doar să mă antrenez. 

În 2021 am făcut schimbări majore în viața mea. Am scăpat de un loc de muncă toxic și am obținut jobul la care visam. Se zice că în orice proiect, cel mai greu este începutul, iar cei care renunță constant sunt condamnați să repete cea mai grea parte la nesfârșit. Am simțit asta pe pielea mea, când, după șapte ani de pauză, am luat-o de la început cu BJJ.

Am luat centura albastră după doi ani. Nu pentru că mi-am descoperit vreun talent, ci pentru că m-am antrenat chiar și când n-am avut motivație sau satisfacție.