Cum arată iubirea queer în diverse regiuni ale globului

Deși locuiesc în părți opuse ale globului, J. Davies, din Australia, și Florian Hetz, din Berlin, împărtășesc pasiunea pentru fotografie. Deși diferiți ca abordare și tehnică, ambii explorează intimitățile corpului uman și formele și emoțiile pe care le creează acesta.

În ultimele luni, Hetz a fost mentorul lui Davies - deși ezită să folosească acest termen – în cadrul organizării Festivalului Internațional de Fotografie PHOTO 2022 care a durat între aprilie și mai și a avut loc în mai multe locații din Melbourne. Prin intermediul mai multor apeluri Zoom, cât și al câtorva întâlniri față în față, cei doi și-au împărtășit procesele de creație, viețile, interesele și obiectivele ca artiști.

În timp ce Florian e destul de specific și construiește scene după propria viziune, într-o lume confortabilă cu noțiunea de nuditate, abordarea lui Davies e mai organică și le permite subiecților să reproducă momente intime în spații în care se simt confortabil, într-o țară (Australia) unde multă lume încă nu e obișnuită cu conceptul de nuditate.

Ca să aflăm cum s-au îmbinat viețile și proiectele lor, VICE a stat de vorbă cu cei doi artiști despre activism în fotografie, diferențe culturale și fotografierea oamenilor în spații intime.

VICE: Fotografiile voastre pun accentul pe intimitate, corpul uman și aceste momente senzuale. Cum credeți că diferă conținutul vostru având în vedere că sunteți din părți diferite ale lumii?
J. Davies: Am mai vorbit despre asta la un moment dat: perspectiva asupra sexualității și a celei queer e diferită în Australia față de Europa. Pentru că vin din Australia, eu unul am simțit că trebuie să lupt mult cu rușinea și stigmatul legate de sexualitate, corp și relații queer. Deci asta ar fi una dintre primele diferențe dintre noi.

Florian Hetz: Eu am o altă abordare. Ideea de intimitate e foarte normală. Nu mă gândesc deloc la stigmat. Provin din Berlin, un loc foarte liber și deschis. Nu doar cu privire la sexualitate, ci și la corp și nuditate. Pentru mine e o normalitate, doar reproduc ce văd în jur fără să trebuiască să lupt cu prejudecățile oamenilor.

De ce credeți că există aceste diferențe mari între culturi și cum v-au afectat felul în care abordați identitatea și sexualitatea?
Hetz: La începutul anilor 1900 a existat o mișcare puternică de body positivity, cultura corpului, nuditate și muncitului în pielea goală. A făcut parte din cultura noastră, pe când în Australia, cultura e influențată de religie, ca în Marea Britanie sau Statele Unite. Pentru noi e normal să ne vedem părinții în pielea goală. În Australia, mi s-a părut ciudat că oamenii merg îmbrăcați până și la saună.

Davies: Cred că diferența se datorează și faptului că între orașele europene se întâmplă multe lucruri. Oamenii se mișcă dintr-un loc în altul, văd lucruri noi, sunt obligați să gândească diferit, să se deschidă. Iar aici nu se întâmplă asta.

Ca artist care a lucrat în Melbourne – unul dintre cele mai progresiste orașe din țară – nu cred că oamenii de aici apreciază lucrurile care îi fac să se simtă inconfortabil.

Imediat ce un lucru le cauzează disconfort, îl ridiculizează. Nu vor să își deschidă perspectiva, să gândească diferit. Nu vor să înțeleagă persoanele queer, persoanele marginalizate, persoanele de culoare. Încerc să spun poveștile lor, dar aici nu sunt la fel de apreciate ca în alte părți ale lumii.

Hetz: Crezi că tot așa de nasoală e situația? Nu au devenit mai vizibile persoanele marginalizate?

Davies: Cred că discuțiile sunt în schimbare și cred că există mai multe platforme pentru persoanele queer, indigene sau cu dizabilități. Acum oamenii sunt nevoiți să ne asculte și să ne vadă.

Hetz: Ai zice că fotografia ta e activistă?

Davies: Nu neapărat, dar, așa cum să fii trans e un gest politic, probabil că și lucrările mele sunt cumva politice, pentru că sunt împotriva curentului. Dar nu am speranța să dea startul unei revoluții.

Hetz: Eu aș zice că sunt politice, pentru că obligă oamenii să se gândească la lucruri la care nu se gândeau până acum. Iar asta e important și e activism.

Florian, ai simțit vreodată că lucrările tale sunt activiste?
Florian: Cred că simt ce simte și J. N-aș zice neapărat că sunt activiste, dar de multe ori primesc pe Instagram mesaje de la persoane din Iran sau Pakistan care îmi mulțumesc că îi reprezint și îmi spun că fotografiile mele le dau speranță. Deci se poate spune că e oarecum activism.

Ambii lucrați cu contexte foarte intime. Discutați scenele cu subiecții înainte? Cum abordați persoanele pe care le vreți în lucrările voastre?
Hetz: Eu sunt norocos că lucrez doar cu persoane care vin la mine, și nu invers. Mă interesează ca persoanele cu care lucrez să știe ce fac. Următorul pas e să mă întâlnesc cu ele într-un loc neutru. Nu fotografiez modele, ci persoane reale. Majoritatea n-au fost niciodată în fața unui aparat foto, deci sunt stresate. Le dau spațiu să îmi pună întrebări.

Se râde mult, nu ne luăm foarte în serios. La urma urmei, facem fotografii, nu căutăm un leac pentru cancer. 

Davies: Eu lucrez foarte diferit de Florian. Procesul meu se bazează pe încercare și eroare. Încerc să aflu ce mă face să mă simt confortabil și ce face persoana cu care lucrez să se simtă confortabil, pentru că sunt relativ anxios social. Așa că de obicei le spun subiecților că și eu sunt timid și stresat. Le sugerez să găsească ținute care îi ajută să se simtă sexy. E un început bun să ai încredere în tine.

Deci ești destul de diferit. J, ai zice că tu surprinzi personalitatea, iar Florian e ceva mai specific?
Davies: Da, am început să fotografiez nuduri și corpuri cam acum zece ani. Apoi m-am oprit pentru mult timp. Lucrez în stilul actual de trei ani. Mi s-a schimbat toată perspectiva. Înainte nu fotografiam oameni în casă. Acum îi fotografiez în dormitoarele lor, în spațiile lor safe, în băi.

Cu cât lucrez, cu atât aflu mai multe despre intimitate și despre cum se simt oamenii când sunt confortabili. Fotografiez doar persoane pe care le știu de ceva vreme, prieteni buni sau iubiți, prieteni de-ai prietenilor. Oameni cu care am deja o conexiune.

În retrospectivă, cum sperați să reacționeze publicul la fotografiile voastre? Sau vă interesează doar ce înseamnă ele pentru voi, nu și pentru alții?
Florian: Cred că lucrările mele vorbesc de la sine. Eu sunt publicul principal. Tot ce fac, fac pentru mine și nu mă interesează reacțiile altora. Mă bucură dacă îi bucură și pe alții, dar nu mă dărâmă dacă nu-i plac cuiva.

Sper ca lucrările mele să mai fie relevante și în cincizeci de ani.

J. Davies: Anul trecut, am avut un accident la locul de muncă și era să mor, dar am trecut prin câteva operații și m-am recuperat. A fost prima oară când m-am gândit ce s-ar întâmpla cu arhiva mea foto dacă aș muri, pentru că m-a întrebat mama. A fost un apel la trezire.

Arhiva e imensă și mi-ar părea rău să nu poată fi accesată și să n-o vadă lumea.

Mi se pare important că lucrările mele conectează oameni de pe tot globul, pentru că sunt despre conexiune și comunitate.