Filmul ăsta îți arată cum era iubirea pe vremea lui Ceaușescu, când Securitatea îți sufla în ceafă

Ce filme de dragoste te pasionează? Sau când ai văzut ultima dată un film de dragoste românesc? Dar dragoste adevărată, asumată profund, nu superficială sau senzațională de telenovele. Printre titlurile care să aparțină cât de cât acestui gen aș putea cita Declarație de dragoste (1985), Liceenii (1987), Bună! Ce faci? (2010), Loverboy (2011), #Selfie 69 (2016), Câteva conversaţii despre o fată foarte înaltă (2018), Monștri. (2019). Dar dacă ar fi să vorbesc despre cele mai cunoscute și mai bune filme românești din ultimii zece ani, ele nu prea bat spre subiectul ăsta.

De aceea, surpriza a fost mare când la festivalul de film de la Cannes, în competiția Un Certain Regard, am descoperit noul film al regizorului Alexandru Belc: Metronom. Exact despre asta vorbește. A și luat un premiu: cel mai bun regizor.

Subiectul filmului Metronom, pe scurt, e că în România lui 1972 o găsești pe Ana, o adolescentă de 17 ani care află că iubitul ei va fugi din țară peste câteva zile. Disperată să îl țină lângă ea, Ana plănuiește să-și declare iubirea la un ceai dansant organizat de prietena ei Roxana. Totul ia o altă întorsătură când la petrecere apar niște musafiri nepoftiți. Filmul se sparge într-o poveste de dragoste cu o construcție în două tablouri: unul ideal al vieții adolescentine și altul axat pe confruntarea realității și cruzimea sistemului.

Alexandru Belc a plecat de la ideea unui film biografic despre Cornel Chiriac, jurnalist, DJ, critic de muzică. A apărut la Radio România în anii ‘60 și, ulterior, din motive de cenzură a părăsit țara. A ajuns la Europa Liberă, unde a creat emisiunea muzicală extrem de populară Metronom, de unde și numele filmului. A urmat o amplă de documentare despre ce a însemnat ideea de Europa Liberă și emisiunea lui Chiriac în România. După care Belc a ajuns la un film de generație, cea din anii ‘70, și din cercetarea de aproape patru ani a păstrat doar backgroundul istoric și tema libertății și a compromisului.

Metronom spune, totodată, o poveste foarte dură, latura întunecată a anilor de liceu din România anilor ‘70. Ana e arhetipul unui caracter romantic radical, niciun obstacol nu e prea mare pentru ea în înverșunarea cu care își urmărește obiectivul romantic. Există un paralelism între virginitatea ei, pe de o parte, și puritatea ei morală, inocența și idealismul de care dă dovadă. Însă dacă pierderea virginității marchează trecerea către vârsta adultă, se poate spune același lucru și despre spulberarea idealurilor și acceptarea compromisurilor?

Am stat de vorbă cu regizorul Alexandru Belc despre istorie, muzică, iubire și obsesia lui pentru un personaj de fată în care a investit totul, un puzzle de emoții și chiar experiențe personale.

VICE: E dificil să recreezi anii ‘70 în mod autentic. Cum ai făcut-o?
Alexandru Belc: A fost de la greu la imposibil, mai ales pentru exterioare. Eu am vrut să fac un film care nu ar fi putut fi făcut atunci. I-am spus operatorului: „Hai să ne imaginăm că suntem în anii ‘70 și facem un documentar, suntem la un ceai dansant, avem o cameră de filmat și filmăm”. Dar facem un film care nu se putea face atunci din cauza cenzurii. Aproape un documentar, ca și cum am fi găsit arhive de la petreceri de atunci, arhive de la securitate cu interogatorii, arhive cu părinții și copii acasă, ca și cum aș fi asamblat aceste arhive și aș fi făcut filmul – doar că a trebuit să inventez toate astea în lipsa acestor imagini suport care evident nu există.

Ne-am asumat că niciunul din echipă – operatorul, scenograful, pictorul de costume – nu a trăit perioada respectivă și am zis să facem cum ne imaginăm noi că arătau anii ‘70. București de acum e plin de mașini și a trebuit să golim străzi, să golim Piața Spaniei și să punem mașinile noastre. Sunt multe aparate de aer condiționat, mult graffiti pe care am reușit să le mai scoatem în post-producție. Dar Capitala s-a schimbat și arhitectural, de aceea am decis să filmăm în Bucureștiul vechi. Oricum personajele mele trăiau în familii și într-un mediu puțin altfel decât cel încărcat de istoria comunismului, nu sunt familii tipice comuniste din blocuri socialiste.

Povestea în sine e dură, a fost chiar puțin brutală trecerea de la povestea de iubire la realitatea perioadei și totul a plecat de la figura lui Cornel Chiriac.
Pe mine m-a fascinat personalitatea lui. Înainte de a ajunge la Europa Liberă, a lucrat la Radio România și în ‘68 a difuzat o melodie, o piesă compusă de Mircea Florian, pe care o am și eu în film: „Vocea oilor”. Acea melodie era o parodie la invazia rușilor din Cehoslovacia.

Chiriac a avut un curaj foarte mare și ăsta a fost un prim lucru care i-a supărat pe oamenii sistemului. Apoi treptat a fost marginalizat până a reușit să fugă din țară. După ce a ajuns la München s-a regăsit total și a început să difuzeze muzică și să traducă versurile melodiilor. Și le adapta, și le citea pe radio înainte de a difuza melodia fiindcă era important și ca mesajul muzicii să ajungă la ascultătorii din România. El era un profesionist și un tip al timpului lui, cu un statement declarat, avea clar un scop: să transmită o muzică și ideea de libertate prin intermediul microfonului. M-a interesat personalitatea lui mai mult decât mitul și folclorul care s-au format în jurul lui.

Referitor la moartea lui, sunt foarte multe lovituri de cuțit pentru un jaf, fiindcă așa a fost închis cazul. Mario Gropp, cel care a făcut câțiva ani de închisoare pentru acest asasinat, a fost eliberat și nu avem niciun fel de dovadă dacă mai trăiește fiindcă numai așa putem cere redeschiderea dosarului. Jurnalistul Liviu Tofan e foarte determinat să afle ce s-a întâmplat, de fapt, cu Cornel Chiriac. A angajat și un detectiv particular, măcar pentru a găsi o piatră funerară cu mormântul lui Mario Gropp ca să poată accesa dosarul pe care statul german l-a făcut și l-a închis.

În România s-a creat un mit că el a fost asasinat de Securitate. Nu există nicio dovadă însă, e o moarte suspectă. El era un tip bon viveur, stătea toată ziua în baruri, angrena oameni în jurul lui, îi plăcea să vorbească, să petreacă. Îi invita la restaurant pe toți românii care se duceau acolo. Își făcuse foarte mulți prieteni, dar și foarte mulți dușmani.

Am citit foarte multe rapoarte făcute de oameni care vorbiseră cu el și raportau în țară tot ce au discutat, cu punct și cu virgulă. Era clar că Securitatea îl avea în vizor și îl considera un dușman. Erau multe editoriale despre ce însemna pericolul Europei Libere și cum se poate combate în rândul celor tineri. Se dădeau directive în școli și inspectorate ca educatorii și diriginții și profesorii să urmărească dacă, cumva, elevii ascultă emisiunea Metronom. Un efort oarecum disproporționat cu pericolul pe care îl reprezenta fiindcă dintr-un punct el nici nu mai făcea politică deloc. Dădea muzica și traducea versurile.

Ai făcut cercetare și pe dosarele de la Securitate din acea perioadă?
El a avut trei dosare. Le-am citit. Apoi am citit dosarele părinților lui, apoi dosarele oamenilor care i-au scris, am vorbit cu Mircea Udrescu care a fost coleg cu el de bancă și a scris două cărți despre el, am ajuns la clubul unde se întâlneau fani de-ai lui care îl celebrau sau comemorau și povesteau despre experiențele lor și m-au integrat și pe mine în grupul lor.

Legat de film, ai ales să spui povestea prin prisma Anei, o adolescentă idealistă care e interesată mai mult de relația ei romantică decât de sfera politică. De ce?
Am avut tot timpul o obsesie pentru coming of age, pentru filmele de adolescență și romanele de adolescență. Și cumva mi s-a fixat în cap un personaj feminin, o fată idealistă care e în căutarea iubirii absolute. Am tot scris de-a lungul anilor și când am venit și cu cercetarea asta pe anii ‘70, Cornel Chiriac, cu scrisorile și cu trădarea, am zis că asta e momentul când pot scoate personajul la lumină. Am investit foarte mult în personajul ăsta, un puzzle de emoții și chiar experiențe personale.

În plus mi-a plăcut foarte mult și filmul lui Roy Anderson, A Swedish Love Story, care chiar e din ‘72, unde personajul lui are 14 ani, dar m-a obsedat fata aia, imaginea ei, și mi-am dorit să fac și eu un film cu o fată care iubește foarte tare. Ana are în spate istoria mare și ea are o problemă universală.

Filmul vorbește și despre cât de vitale sunt arta, cultura, muzica. Acesta e lucru de care îți dai seama mai bine când trăiești într-un regim opresiv. E astfel povestea de iubire mai degrabă un hook pentru publicul larg?
Absolut. Cu cât ai acces mai limitat la ceva, cu atât mai mult îți dorești să obții lucrul acela. Dar există și extrema în care ai acces la tot și nu te mai bucuri de nimic. E așa o invazie încât e destul de greu să triezi sau să te bucuri de tot. Extrema asta funcționează astăzi când ascultăm playlists, melodii, dar nu mai ascultăm albume. Muzica e mai mult de fundal și nu mai e chestie să te așezi pe un fotoliu, să-i dai drumul și să asculți. Aici am avut o nostalgie și m-am folosit de ea.

În trecut, oamenii când puteau mâna pe un disc, sau eu la sfârșitul anilor ‘80 pe o casetă, știu că o ascultam de o înnebuneam. De la Liviu Tofan știu o poveste. Avea el un coleg al cărui tată lucra în vamă și când primea discuri le aducea întâi acasă, fi-su le înregistra pe bandă, apoi el le punea din nou în pachet și le trimitea destinatarului. Era așa o sete de a asculta, de a descoperi muzica, de a asculta albume. Era și o formă de libertate.

În România, Metronom va avea premiera la TIFF pe 23 iunie. La ce reacții te aștepți?
Cu siguranță vor fi două percepții diferite. Filmul a fost văzut de oameni care au avut atunci vârsta personajelor din film și mi l-au validat, dar la ei funcționează nostalgia foarte tare și filmul îi scutură și îi zdruncină foarte puternic fiindcă le aduc aminte de o perioadă de care ei poate nu vor să-și aducă aminte. Majoritatea îmi spun că au nevoie de timp să îl lase să se așeze, nu pot vorbi imediat după.

Eu îmi doresc însă ca filmul să fie pentru tinerii de azi, mai mult decât pentru cei nostalgici care au trăit vremurile respective. Mai degrabă sunt curios ce feedback și cum e primit filmul de tinerii care s-au născut după anul 2000. De această a doua percepție sunt cu adevărat interesat.