Când un copil are o tulburare alimentară, toată familia suferă împreună cu el. La fel s-a întâmplat și în cazul meu, când am dezvoltat bulimie. Și ca și cum nu era de ajuns, sora mea Myrthe, care e cu doi ani și jumătate mai mică, a dezvoltat anorexie în aceeași perioadă.
Deși am încercat să îmi ascund tulburarea, care a început să se manifeste la vârsta de 12 ani, mama a realizat imediat că era ceva în neregulă cu mine. În clasa a șaptea, a vorbit cu mine de mai multe ori despre voma pe care o găsise în scurgerea de la duș. În ciuda acestor semne alarmante, ai mei s-au simțit total neputincioși. Din cauză că nu arătam bolnavă la exterior, nimeni nu mă putea obliga să cer ajutor. Cât timp am negat că am o problemă, nu m-au internat.
Videos by VICE
Dar am fost la mulți psihologi și consilieri școlari, pentru că se vedea că nu eram bine. Când mă uit la fotografiile din perioada aceea, văd un copil total pierdut și nefericit. În retrospectivă, aceea a fost vârsta la care am intrat în depresie, chiar dacă nu știam pe atunci că eram în depresie. Zilele mele treceau la fel: zăceam și mestecam gumă pentru că avea efect laxativ (iar mie mi se părea jenant să cumpăr laxative de la farmacie) și mă luptam cu gândurile suicidare. După școală, luam cina acasă cu familia, apoi mergeam la baie să vomit, doar ca să mă trezesc noaptea să mănânc compulsiv. După care iar vomitam.
Teama de eșec: asta a fost observația tuturor doctorilor în perioada respectivă. Recunosc că aveam teamă de eșec, cât și o imagine proastă despre sine. Dar medicii nu m-au întrebat niciodată ce obiceiuri alimentare am și ce emoții și nevoi sunt în spatele lor. Așa că bulimia mea a continuat fără probleme, deși în interiorul meu se dădea o luptă. Eram suficient de deșteaptă să știu că nu era normal comportamentul meu. În fiecare zi, partea sănătoasă din creierul meu spera ca cineva să observe că sunt prinsă într-o capcană și să intervină. De mai multe ori, am scris pentru școală niște eseuri despre tulburări alimentare, în speranța că cineva o să mă ia la întrebări pe subiect.
Degeaba. După câțiva ani, partea sănătoasă din creierul meu s-a dat bătută. Dacă nimeni nu-mi ia problema în serios, atunci înseamnă că e neglijabilă. În timp, mama mi-a pus tot mai puține întrebări despre tulburarea mea, pentru că discuțiile se terminau mereu cu certuri și trântit de uși. Era oribil pentru ai mei să stea cu mine în casă. Se pare că impulsivitatea și furia sunt caracteristice bulimiei, dar eu am înțeles asta abia mai târziu. Persoanele cu anorexie experimentează adesea furie, dar o varsă tot în interiorul lor. În ambele cazuri, e vorba de persoane care nu reușesc să-și regleze emoțiile, iar asta se reflectă în obiceiurile lor alimentare. Așa că ani de zile am fost varză, fără să fac nimic ca să mă repar.
Apoi, sora mea mai mică, Myrthe, s-a îmbolnăvit. Avea 13 ani, eu 15. Cum deja eram bolnavă de mult timp, am observat imediat că are o problemă. Și ea a simțit problema mea. Tulburările alimentare sunt foarte competitive, așa că am simțit imediat că bulimia mea era în competiție cu anorexia soră-mii. „Ai văzut? Ea o să obțină ce ai vrut tu în tot timpul ăsta. Dar tu ai arătat deja că ești mult prea slabă ca să te îmbolnăvești cu adevărat. Tu faci lucrurile cu jumătate de măsură. Ești grasă, hidoasă și ești cea mai slabă verigă. Asta ești.” Asta mi-a zis bulimia. Așa că am început să sar mai des peste mese și să vomit mai des.
În lunile care au urmat, starea lui Myrthe s-a înrăutățit. A slăbit mult. Așa că a primit rapid ajutor specializat, iar bulimia mea s-a supărat și mai tare că nu era observată nici când mergeam cu sora mea la spital. Medicii de acolo au tras concluzia că sunt o adolescentă recalcitrantă și furioasă că toată atenția lor era concentrată asupra surorii mele. M-am simțit groaznic să aud asta, să mă simt subestimată în ultimul hal. Plus că a fost o confirmare că nu eram, de fapt, bolnavă, altfel ar fi observat cineva.
Toată lumea îmi punea întrebări despre sora mea în perioada aceea. Am fost bucuroasă că boala ei a fost luată în serios, doar că mă simțeam total invizibilă. Toți adulții din jurul meu aveau ochi doar pentru boala ei. Sora mea, în schimb, era geloasă că eu reușisem atâția ani să evit ajutorul medical și puteam să-mi continui obiceiurile nocive, în timp ce ea era supravegheată cu strictețe. Atmosfera în casă era oribilă în perioada aia. Ambele aveam probleme cu gestionarea emoțiilor și urlam non stop una la alta și la părinții noștri. În casa noastră locuiau patru persoane și două entități: noi două, părinții noștri, anorexia și bulimia. Dar chiar și în acest context dificil, sora mea a reușit să scape destul de repede de anorexie.
Faptul că tulburarea mea alimentară nu a fost detectată de medici ani de zile, iar cea a surorii mele a fost diagnosticată după câteva luni arată cât de puține știm, de fapt, despre aceste tulburări. Am discutat despre asta cu pediatra Annemarie van Bellegem, care e specializată în tulburări alimentare și are un grup de ajutor pentru ele numit K-EET.
K-EET, un mic grup de psihiatri, psihologi și pediatri, a fost înființat de ministrul Hugo de Jonge în primăvara lui 2019, ca să investigheze cum s-ar putea îmbunătăți tratamentele oferite persoanelor cu tulburări alimentare combinate cu alte probleme psihologice. I-am zis că mulți pacienți cu tulburări alimentare din zona mea s-au plâns inițial la medicul de familie și n-au fost luați în serios, mai ales dacă era vorba de o tulburare fără manifestări vizibile la exterior.
„Mai avem multe de învățat, atât medicii de familie, cât și pediatrii și consilierii școlari. E o problemă foarte spinoasă pentru că, de multe ori, persoanele cu astfel de tulburări își ascund tulburarea și nu vor să accepte ajutor”, a zis ea.
A continuat: „Încercăm să facem educație pe subiect și să introducem tulburările alimentare în programul consilierilor școlari. Vulnerabilitățile legate de alimentație ar trebui detectate mult mai devreme, nu doar când sunt în stare critică.”
Între timp, K-EET a dezvoltat un ghid pentru prevenirea tulburărilor alimentare. Annemarie a zis că „există multe bariere care îngreunează comunicarea dintre pacienți și doctori în aceste situații. În plus, mulți doctori simt că aceste tulburări nu sunt responsabilitatea lor. De aceea, cred că ar trebui să renunțăm la ideea de dualitate între corp și psihic.”
Din păcate, nici nu există un tratament universal pentru aceste tulburări. Ce funcționează pentru un pacient nu funcționează pentru altul. De aceea e important ca doctorul să caute soluții împreună cu pacientul. Din fericire, tot mai mulți doctori încep să realizeze chestia asta și iau tulburările alimentare în serios.
În România, din păcate, nu avem nicio clinică specializată pentru tratarea persoanelor care suferă de bulimie, anorexie și alte tulburări de alimentație, deși datele arată că fenomenul e în creștere.
În caz de episoade depresive, anxietate și atacuri de panică, poți apela gratuit 24/7 helpline-ul depreHub la numărul de telefon 0374 456 420. Pentru consiliere în situaţii de criză suicidară poți contacta Alianța Română Antisuicid între 19:00 – 07:00 la numărul de telefon 0800 801 200 (apelabil gratuit la nivel naţional din orice reţea) sau prin email la sos@antisuicid.ro.
Articolul a apărut inițial în VICE Țările de Jos.
