Cele două decese care mi-au arătat că ura românilor îți distruge demnitatea și dincolo de moarte

25 decembrie, prima zi de Crăciun, ora 8.50 dimineața. Mă sună o prietenă: „Mona a murit. A adormit aseară pe live cu candela aprinsă și a luat foc patul”. Mi se taie respirația. Nu puteam să zic nimic, așa că rămân cu telefonul la ureche timp de câteva minute, în timp ce ea continuă să plângă în hohote. „Promite-mi că nu ai să-i lași să o terfelească în presă, așa cum au făcut cu Vasilica. Promite-mi că nu ai să-i lași să-și bată joc de ea”!

Cum să promit eu așa ceva? Nu știu eu cum e în presa din România? Deja vedeam valul de ură total gratuit care urma să se declanșeze la adresa Monalisei. Nu pentru că ar fi făcut ceva greșit în viața asta, ci că făcea parte din, probabil, una dintre cele mai stigmatizate și discriminate categorii sociale din România – comunitatea trans.

Monalisa era superbă. O femeie frumoasă, delicată, elegantă, bună la suflet și caldă. Era credincioasă. Mergea la biserică, se ruga, iar după moartea prietenei ei cele mai bune, Vasilica Narcisa, a simțit nevoia să se apropie și mai tare de Dumnezeu. 

Ajunul Crăciunului a prins-o acasă, în live pe Facebook. A adormit pe pat, cu mâna pe icoană și candela lângă ea. Pisica s-a urcat în pat și a dat peste candelă, care a aprins o bucată din salteaua pe care dormea. Echipajele de pompieri, chemate de oamenii care au văzut-o pe live, au găsit-o fără suflare. Focul s-a stins de la sine, iar ea a murit din cauza intoxicației de monoxid de carbon, conform celor declarate de ISU.

O moarte aproape stupidă, o tragedie pentru toți cei care au cunoscut-o și pentru comunitatea trans din România și o știre de cancan pentru presa care a căutat senzaționalul acolo unde nu erau decât durere și lacrimi.

Societatea e cea care se încăpățânează să îți zică ce înseamnă să fii femeie sau bărbat. E cea care îmbracă fetițele în roz, băieții în albastru, le dă o păpușă, respectiv o mașinuță în mână, iar când mai cresc, ea primește produse de make-up, iar el un pistol cu bile.

Societatea e cea care dictatorial spune cum trebuie să arate și să se comporte o femeie sau un bărbat, pe baza unor reguli care se numesc norme de gen. Altfel spus, sexul e cel cu care te naști (femeiesc, bărbătesc, intersex), în timp ce genul (feminin, masculin, non-binar etc.) e ansamblul de caracteristici sociale, comportamentale și psihologice pe care societatea le consideră despre tine.

Acum, imaginează-ți că treci pe lângă oglindă și vezi un corp care nu te reprezintă. Deși arăți ca un bărbat, tu știi că nu ești altceva decât femeie. Acest disconfort nu e o alegere. Te naști cu el și te apasă de fiecare dată când societatea îți cere să te comporți în conformitate cu sexul cu care te-ai născut. Sentimentul acesta poate să aibă urmări psihologice grave, să simți angoase, anxietăți sau depresie. Atunci poate să apară o dorință perfect firească de a vrea să te comporți și să arăți în conformitate cu genul cu care te identifici. Vrei ca și societatea să te vadă așa cum te simți tu pe interior.

O persoană care are identitate de gen diferită de sexul de la naștere se numește transgender. Dacă o persoană s-a născut cu sexul bărbătesc, dar se simte de gen feminin, atunci spunem că este o femeie transgender, în timp ce o persoană născută cu sexul femeiesc, se identifică cu genul masculin, spunem că este un bărbat transgender. Dacă nu știm aceste detalii sau vrem să fim cât mai neutri în limbaj, putem să folosim termenul de „persoană trans”.

Termenul „transgender” nu este același cu „travestit”, cel din urmă fiind folosit când ne referim la o persoană care se îmbracă în conformitate ca alt gen, chiar dacă nu se identifică neapărat cu acesta. E un termen folosit adesea în zona de entertaining, cu persoane în travesti în drag show-uri, piese de teatru, Vacanța Mare și emisiuni rasiste ca Te cunosc de undeva.

În afară de câteva publicații, majoritatea au numit-o pe Mona oricum le-a venit: „un bărbat travestit”, „bărbat care se transformase în femeie”, „unul din cei mai cunoscut travestiți din Iași” și așa mai departe, arătând cât de multă indiferență și neștiință există în această breaslă. 

Pentru a verifica informațiile primite am contactat Inspectoratul de Poliție al Județului Iași, care a anunțat toată presa locală, printr-un comunicat care zice: „În urma verificărilor efectuate polițiștii au identificat apartamentul în care locuia persoana în cauză, în care s-a pătruns cu ajutorul unui echipaj ISU Iași, în interior fiind găsit cadavrul unui bărbat”.

În țara în care este un calvar pentru o persoană trans să își schimbe buletinul, înțeleg de ce ar putea autoritățile să o numească conform cu sexul care apare pe actul de identitate. Problema cu siguranță e una birocratică. În schimb, am fost surprinsă de informațiile pe care le-au furnizat pompierii.

Într-o discuție telefonică avută cu purtătorul de cuvânt al Inspectoratului pentru Situații de Urgență Iași, în care am vrut să aflu informații despre stadiul anchetei, acesta a ținut să menționeze că vorbim despre „un bărbat travestit care a fost găsit intoxicat cu monoxid de carbon”. Practic, a ținut să îmi menționeze că, potrivit definiției, vorbim de un bărbat îmbrăcat în haine de femeie.

Nu doar că este o informație total irelevantă pentru cauza decesului, dar sunt absolut sigură că în nicio altă situație de deces autoritățile nu au anunțat și cum era îmbrăcată persoana respectivă.

Așa se face că mai toată presa a numit-o prostește „un bărbat travestit”, lucru care a fost suficient cât să stârnească o furtună de hate online, de la niște scursuri ale societății care s-au bucurat la moartea unui om.

Senzaționalul nu s-a oprit de aici. Și din dorința de a atrage niște audiență, presa a plusat cu fel de fel de informații, care de care mai speculative. S-a vorbit despre crimă, s-au arătat imagini din live cu patul care arde, s-au prezentat cât se poate de detaliat scene care nu s-au întâmplat niciodată și s-a făcut analiza psihologică a pisicii, ca într-un teatru absurd.

Mona nu a fost arsă de vie, nu i-a fost găsit trupul carbonizat, ba din contră, focul a fost atât de mic încât s-a stins de la sine, fără ca niciun vecin să știe ce s-a întâmplat între acei patru pereți. Și nu îți trebuia cine știe ce informații să afli aceste lucruri. Ți-o spuneau pompierii care au fost acolo și au spus-o și vecinii în interviuri.

Cu toate acestea, presa, mai ales cea locală, a scris orice i-a trecut prin cap. Am citit un articol care spunea că Diana Iovanovici-Șoșoacă era la câteva etaje distanță de Mona, asta doar pentru că la parterul blocului se află biroul senatoarei, care btw, sigur nu era la serviciu la ora 3 dimineața, în Ajunul Crăciunului, într-un oraș în care nu locuiește.

În același articol se expune un întreg scenariu psihedelic cum că de fapt a fost o crimă, că un terț a aruncat pisica în pat, a împins trupul, a stins live-ul și i-a mâncat mâncarea din frigider. No joke, chiar asta e una din teoriile expuse. 

Nu mai are sens să zic că pompierii au spus că trupul nu a ars pentru că Mona a căzut din pat, că intoxicarea cu monoxid de carbon se întâmplă așa de ușor de nici nu îți dai seama, că saltele au fibra de sticlă fix ca să nu ardă ca un chibrit aprins, că în live se vede că nu vorbea cu nimeni altcineva și că nu e prima dată când Mona adoarme într-un live cu candela aprinsă lângă ea. Până și lipsa mâncării are o explicație, având în vedere că în urmă cu câteva zile mă rugase să-i împrumut 50 de lei. E clar că, orice ai spune, știu mai bine toți cei care nu au fost acolo, nu au solicitat informații de la autorități și nu au nicio dovadă pentru a susține vreo teorie.

Am dat mesaje colegilor din presă și unii precum cei de la Observator și HotNews au corectat măcar titlurile articolelor, în timp ce presa locală, de la care a pornit totul, precum BZI și Ziarul de Iași, a refuzat să modifice informațiile eronate. Ăștia suntem.

Mona avea 24 de ani, deși părea mult mai matură. Asta din cauza încercărilor pe care i le-a dat viața. De origine era din Vatra Dornei, dintr-o familie cu șapte copii și un tată absent. S-a născut băiat, botezat Tudor, dar a crescut alături de surorile mai mari și și-a descoperit partea feminină. Mona a avut norocul să primească acceptare și susținere din partea mamei și surorilor ei, dar nu a primit același lucru și din partea societății.

Mona nu-și găsea ușor loc de muncă și asta pentru că, deși trecea interviurile de angajare, nu mai lua postul după ce angajatorul vedea că buletinul ei era unul de bărbat. A lucrat cameristă, pe puțini bani, dar îi plăcea mult să aibă un program fix. Dificultățile financiare și lipsa de alte oportunități au făcut-o într-un final să practice munca sexuală. Nu i-a plăcut niciodată. Avusese parte și de un incident traumatizant în care vreo patru bărbați au intrat peste ea în casă să o filmeze și să-și bată joc de ea.

După un timp a renunțat să mai practice meseria asta. Când m-am întâlnit ultima dată cu ea, de Sfântul Nicolae, m-a rugat să o ajut să își găsească un job și să-i împrumut niște bani.

Mi-a zis că are nevoie și de un psiholog, pentru că moartea Vasilicăi, prietena ei cea mai bună, o devastase. Am îmbrățișat-o strâns în brațe și i-am zis că rezolvăm imediat după sărbători. Nu am știut că acela va fi ultimul moment în care am să o văd.

Vasilica avea 36 de ani și de 20 de ani și-a îmbrățișat identitatea de femeie. Provenea dintr-o familie numeroasă, dar era mai mult singură. Deși era de meserie brutăriță, i-a fost imposibil să își găsească un loc constant de muncă. Până la urmă a ajuns și ea să practice munca sexuală. La fel ca Mona, Vasilica a trecut prin multe abuzuri, ba chiar a ajuns să fie bătută chiar de cei care apelau la serviciile ei.

La un moment dat a crezut că și-a găsit iubirea, dar în scurt timp s-a trezit că era de fapt într-o relație abuzivă și violentă. Mona mi-a povestit că Vasilica intrase în depresie, începuse să-i cadă părul, să nu se mai îngrijească și să-și înece amarul în alcool, concubinul ei având același viciu.

Trăiau în sărăcie lucie. Stăteau în gazdă într-un apartament unde le-a fost tăiat curentul pentru că nu au avut bani să-și plătească facturile.

În dimineața zilei de 15 noiembrie, în jurul orei 3 dimineața, poliția a ajuns în zona Tudor Vladimirescu unde a găsit-o pe Vasilica fără suflare în apartamentul în care stătea cu iubitul ei.

Presa s-a grăbit atunci să publice că în cartierul ieșean a avut loc o crimă. După autopsie, autoritățile au concluzionat că Vasilica avea alcoolemia 5 la mie și că a murit din cauza unui edem pulmonar. Nimeni nu s-a obosit să corecteze informația inițială.

Ce-i drept, moartea Vasilicăi a fost suspectă, iar din pozele pe care le-am primit, din păcate, de la înmormântare se vedeau clar urmele vizibile de lovituri pe care le avea pe corp. Vasilica a fost o victimă a violenței domestice, cu siguranță. Și mai mult ca sigur a fost o victimă a discriminării și transfobiei din România.

A căzut și victimă a presei. 

„Bărbatul găsit mort în cartierul Tudor Vladimirescu umbla îmbrăcat în femeie și era infectat cu HIV” a fost un titlul dat de Știrea de Iași. Chiar și dacă prin absurd ar fi fost o informație adevărată, presa nu avea voie să publice acest lucru, pentru că, în conformitate cu legea din România, Codul Penal pedepsește divulgarea informațiilor secrete sau nepublice, cum ar fi un diagnostic medical pe care l-ai aflat datorită atribuțiilor de serviciu.

Dacă informația ar veni „pe surse” din partea autorităților e și mai grav pentru că niciun cadru medical, polițist sau funcționar nu au dreptul să dezvăluie diagnosticul unei persoane, cu atât mai mult să îl dea spre presă. 

Doar că Știrea de Iași, tabloidul care a dat acea informație falsă, s-a protejat. A numit-o pe Vasilica oricum, numai nu pe nume, deși era imposibil să nu îți dai seama despre cine vorbește în articol, nefiind altă persoană care să fi decedat pe 15 noiembrie în cartierul Tudor Vladimirescu din Iași, în afară de ea, despre care scrisese deja toată presa din România. Cam așa reușești și să fentezi legea, dar și să faci rău în urma ta.

Mona și Vasilica erau două femei cu dificultăți financiare, care trăiau undeva marginal în societatea. Într-un oraș conservator că Iași, nu au reușit să găsească nici loc de muncă, nici sprijin. Au primit ce era mai rău: discriminare, violență și abuz. Iar după moartea lor, presa a profitat de cele două tragedii pentru click-uri. 

Deși s-au luptat toată viața lor să fie recunoscute pentru ceea ce erau de fapt, odată cu moartea lor li s-a luat acest drept. Când a murit Vasilica, Mona plângea cu inima frântă că prietena ei va fi înmormântată în haine bărbătești. „Mi-aș dori să dau de pomană o rochie și un ruj roșu, așa cum îi plăcea ei să poarte”, mi-a spus Mona atunci.

Nu a mai apucat să facă acest lucru. Mona, la rândul ei, a fost înmormântată tot în haine bărbătești.

România este o țară transfobă. În momentul în care cineva dă asemenea articole, în care folosește termeni precum „travestit” care au o conotație peiorativă, știe că va stârni reacții. Reacțiile înseamnă engagement, trafic și implicit, bani. Iar când e vorba de bani nu mai contează că dai informații false, că rănești persoane și că îi iei demnitatea unui om.

Eu nu cred că există poveste fără vinovați, iar în asta suntem eu, tu și noi toți care închidem ochii în fața abuzurilor și tolerăm să trăim într-o societate care nu respectă drepturile esențiale ale omului. Vinovate sunt și autoritățile care refuză să facă legea mai incluzivă. Vinovată e și presa care distribuie informații false, trunchiate sau contribuie la discriminarea unei categorii sociale și așa greu încercate.