Scenele de sex din Grecia Antică îți arată de ce înșelatul era ceva normal pe vremuri

În Mars and Venus Surprised by Vulcan (1601, de pictorul olandez Joachim Wtewael) suntem martori la un act de încornorare. Zeița Afrodita (al cărei nume roman este Venus) se află în brațele iubitului ei Ares (Marte). O draperie verde este dată la o parte ca să descopere trupurile goale și întortocheate ale iubiților; Hefaistos, soțul Afroditei, o prinde asupra faptului împlinit, în timp ce ceilalți zei se uită și râd. Această scenă faimoasă de sex este înfățișată în multe opere de artă clasice și fiecare versiune oferă poveștii o putere durabilă, creând o odă pe mai multe voci pentru Afrodita ca fiind „nevasta sexy” originară.

Afrodita este zeița mixis (amestecare în greacă), mai multe „amestecuri” de trupuri în fuziune sexuală care trezea pasiunea printre zei și muritori deopotrivă. Conform a ceea ce este cunoscut ca ipoteză a Orientului Apropiat, ea a fost adoptată în pantheonul grecesc în jurul secolelor 8 și 7 î.e., migrând fie din Persia sau Fenicia. După spusele unor istorici, chiar și numele de Afrodita era o pronunție greșită a zeiței războinice babiloniene Astarte.

La cererea tatălui ei, Zeus, Afrodita a fot căsătorită cu singurul zeu care arăta urât, Hefaistos, care i-a câștigat mâna cu promisiunea de a-și oferi darul de maestru fierar ca să creeze arme pentru zei. Hefaistos a fost de asemenea singurul zeu descris ca având dizabilități; când era copil, a fost aruncat de pe muntele Olimp de mama sa, Hera, supărată că a dat naștere unui fiu urât. Incapabil să-și arate valoarea în bătălii, Hefaisos a devenit simbolul pentru o clasă de mijloc grecească de muncitori talentați care și-au găsit locul printre războinicii artistocrați. De fapt, Hefaistos a fost singurul zeu care făcea naveta între munca sa de fierar pe muntele Etna și Olimp, lăsând-o pe Afrodita, soția sa frumoasă – care era adorată pentru abilitățile sale de persuasiune și căreia îi plăcea să râdă și să socializeze – singură acasă cu destule ocazii să dea curs oricărei invitații de la cei care o curtau și-i stârneau fanteziile.

Încornorarea lui Hefaistos este amintită în Metamorfozele lui Ovidiu: Afrodita își invită iubitul favorit, pe frumos Ares, Zeul Războiului, în dormitoarele ei aurii și pline de mătase. Hefaistos primește un pont despre infidelitatea soției de la Soare, care vede totul și aparent este polițist. El făurește o plasă de bronz ca să-și prindă nevasta și amantul în plin act; odată capturați îi cheamă pe ceilalți zei să fie martori ai scenei și să umilească cuplul infidel. Dar când au ajuns zeii, reacția lor nu a fost una de dezaprobare scandaloasă, ci râsete – Ovidiu scrie că unul dintre zei chiar a remarcat că și el și-ar fi dorit să fie umilit în așa manieră!

Afrodita este patroana tuturor „nevestelor sexy”, a oricui găsește plăcere în fantezia încornorării, în aluzia asta la dorința partenerului amestecată cu un sentiment de competivitate sau umilire, chiar și o bucurie comună în plăcerea și mândria partenerului când vine vorba de bravura sexuală. Jocul umilinței în BDSM își trage puterea din depășirea identităților sociale: merge cel mai bine fără atacarea unui aspect de bază al imaginii partenerului, ci prin a face mișto de o identitate socială impusă, una care este prescrisă și ar putea fi o povară. În fantezia încornorării, distrugerea noțiunii toxice masculine de „a aparține” unui partener e cea care îi dă kink-ului puterea și ludicul.

Diferită la origine și-n substanță este frica de a fi încornorat, care e legată într-un mod superficial cu fetișul sexual. Această paranoia nu este o fantezie a libidoului, ci o fixație economică, un răspuns la riscul de a investi resurse într-un proiect ale cărui fructe vor fi savurate de altcineva. Hefaistos muncește mult și-n timp ce e plecat, Ares se bucură de soția lui. Virgil ne spune că Eros, zeul heruvim al dorinței, a fost copilul lui Hefaistos și-al Afroditei, dar comentatorii ulteriori au corectat rapid că paternitatea zeului îi revine lui Ares; Hefaistos doar l-a adoptat.

Termenul de „bărbat încornorat” a reieșit la iveală în ultimii ani ca o insultă la adresa discuției politicii de dreapta, prima oară fiind folosit împotriva politicienilor care nu erau „îndeajuns de conservatori”, și mai târziu împotriva oricărui apărător al „multiculturalismului”, un termen care terifiază dreapta pentru implicarea sa în ideea că nu este nici acceptabil și nici posibil să menții o societate a privilegiilor albilor. Frica este în continuare despre „a se profita de”, dar lentilele conservatoare o distorsionează când vine vorba de străini, nomazi și „boschetari” – pe scurt, outsiderii – cei care aparent beneficiază de asta, totul cu ajutorul femeilor „infidele”. În opinia lor, singura modalitate ca să dobândești controlul asupra granițelor imaginare ale națiunii și asupra adevăratelor trupuri de femei este să-și pună credința într-un lider autoritar.

Dar mitul Afroditei și al lui Ares a fost de asemenea o expresie a anxietăților reale ale unei clase muncitoare din Grecia Antică, ale cărei profituri erau sifonate de o elită privilegiată: În vremurile pașnice, clasele puternice, apreciate pentru latura războinică, au început să trăiască generos de pe urma muncii celorlalți din societate. Tabloul economic de astăzi este similar: Opt oameni dețin jumătate din averea omenirii și revenirea economică a SUA a beneficiat de 1%. Fricile de a nu se trage foloase de pe urma ta sunt agresive – și, într-o oarecare măsură, bine fondate.

Cu sciziuni sociale între cei bogați și cei săraci din ce în ce mai mari, aceste probleme par vaste și intangibile. Când e greu să identifici cine este vinovatul, aceia care simt că au fost înșelați de către societate ar putea găsi ca fiind facil să meargă pe ideea dreptei care privește nașțiunea ca pe o nevastă care înșală. (E ușor pentru că este o povestire familiară lașă care nu-i va pune în conflict cu puterea.)

Dar Afrodita, o nomadă în sine, sugerează o altă poveste, una în care cei care au format societatea prin putere și bani sunt trași la răspundere, una unde găsim solidaritate în amestecuri, una care scapă de granițe și proprietate.

Afrodita, în formele sale variate, a fost venerată în toate orașele port și în toate centrele cosmopolitane antice; în Grecia Antică era numită ca fiind „pandemos”, „cea care aparține oamenilor” sau „cea care aparține oricărui corp” – un fel de dublu rol. În special venerată de către lucrătorii sexuali și marinari, Afrodita este protectoarea celor strămutați și departe de casă.

Ea este zeița socializării, a dorinței care unește noi trupuri și experiențe, a naturii care intervine să creeze forme unice. Datorită acestor lucruri întâlnim străini și începem călătorii. Viziunea ei stă în contradicție cu fantezia de dreapta de a limita dorința și a-i controla pe cei care se bucură de ea; este o viziune exprimată perfect de acel zeu neidentificat care a spus: „Mi-aș dori să fiu și eu umilit așa!” Nu a specificat cum i-ar plăcea să fie umilit – să fie prins cu Afrodita sau să fie „încornorat” precum Hefaistos. Lasă povestea deschisă pentru o sexualitate mai incluzivă, unde toată lumea este binevenită să se bucure de amestecul extatic a mai multor trupuri.

Articolul a apărut inițial pe VICE US.