M-am uitat la 7 ore de Armin van Buuren de la Untold ca să văd de ce-l iubesc românii

M-am trezit și eu ca tot omul, luni dimineața, și am intrat pe Facebook să văd ce s-a mai întâmplat în lume. Am dat de un live cu Armin van Buuren la Untold. Știam că va pune muzică în ultima seară a festivalului, așa că nu i-am dat prea multă importanță. Apoi am aflat că DJ-ul olandez a mixat timp de peste șapte ore, când au apărut și meme-urile cu el. Asta înseamnă că și-a depășit recordul de anul trecut, de vreo cinci ore.

Mi se pare excesiv să stai la un show timp de șapte ore, dar pentru mine orice se apropie de opt ore îmi amintește de muncă. Și se pare că-s în minoritate. Mulți au stat până la final. Nu a fost arena plină, dar tot erau mai mulți ca la un meci de la Universitatea Cluj. Nu înțeleg de ce. Pe lângă faptul că după patru zile de festival publicul ar trebui să fie mort, îi mai și ții în picioare șapte ore în fața unui om care, pe bune, a mixat în fiecare an la Untold. Am văzut cum i-a evoluat progresiv chelia de la an la an. Îl știu atât de bine și m-am săturat de el. Dar se pare că românii nu.

Încă de la bun început, Armin van Buuren a fost unul dintre cei mai cunoscuți producători și DJ. Emisiunea lui, A State of Trance, a fost, și probabil încă e, o biblie pentru fanii muzicii trance, și clipul ăsta de la Sensation White îl găseai peste tot pe DC++. Dar a trecut o tonă de vreme de atunci și am crezut că trance-ul, sau mai bine zis vocal trance-ul, a fost înghițit de EDM. Nu e o mare diferență între cele două genuri, oricât ai încerca să mă convingi.

Armin van Buuren a rămas la fel de iubit de români. O fi nostalgie sau omul chiar bagă bine? Poate știe să facă show și muzica e doar un pretext. Niciodată nu am văzut un set complet de la el. Am mai prins câteva piese în timp ce mergeam de la o scenă la alta, dar nu am stat să văd pachetul complet.

Așa că am zis să mă uit la tot stream-ul de pe pagina Untold. Șapte ore de Armin van Buuren. Are tot timpul din lume să mă convingă de ce e încă bazat. De ce românii încă îl iubesc, cu toate că nu mai e 2005 și l-au văzut deja patru ani la rând. Uite cum au trecut șapte ore în compania regelui trance:

Prima oră a fost cea mai ușoară, dar și cea mai grea. Cea mai ușoară pentru că a fost o perioadă de acomodare. M-am uitat mai mult la butaforia de pe scenă decât la Armin. Still, am observat că au trecut cam șase minte de când a început show-ul și DJ-ul olandez deja era cu picioarele pe masă. Ca să știm clar cine pune muzică la petrecerea asta, pentru că ecranele gigantice din spatele lui pe care scrie „ARMIN VAN BUUREN” nu-s suficiente.

A încercat să zică ceva pe română, despre cum vrea să ajungă la inima noastră, dar eu sunt din ce în ce mai atent la chat-ul din dreapta paginii de Facebook. Au trecut 30 de minute și cineva a început să strige „să intre salaaaaam”. Mă așteptam la mesajul ăsta mult mai devreme. Altul cică: „Armin aduce armonie de fiecare dată când vine”. Și mai zice lumea că poetry is dead.

A fost și cea mai grea pentru că e doar începutul. Înainte de a intra în ora a doua a setului, văd un extraterestru în public și încep să-mi fac griji.

Phew, extraterestrul e gonflabil, e ok, nu-mi pierd mințile de la trance, încă. Armin nu reușește nici acum să mă impresioneze. În schimb, publicul e fascinant. Întotdeauna mi-a plăcut să văd cum un artist face gestul ăla cu datul din mâini de la stânga la dreapta și jumătate îl fac în direcția opusă. Există două feluri de oameni în lumea asta: ăia care știu să dea din mâini și ceilalți.

Deja încep să mă satur de muzică, cu toate că nu au trecut nici două ore. Lumea zice că techno e plictisitor. Toți fac gluma aia cu „nu știu când schimbă piesa”, dar pe bune că toate piesele trance sună exact la fel. Dacă nu e un hit, gen ceva de la radio, ca Alan Walker - Faded, pe care îl mai recunoști, sau un remix de la o piesă din alt gen muzical, cu greu îmi dau seama când începe și când se termină o piesă.

Pe la o oră și 30 de minute pune mâna pe microfon și zice că urmează o piesă sută la sută românească. Românii din public nu par impresionați.

Armin Van Buuren îmi amintește de un muncitor la bandă. Face exact aceleași lucruri în mod repetat. Ridică mâinile în sus, mai vorbește un pic la microfon, dă din palme, mixează, face gestul ăla cu inimioara din degete la cameră, mai sare în sus și-n jos, ia un gât de Red Bull. Diferența e că după tură, el pleacă acasă cu sute de mii de euroi.

Suntem la două ore și 22 de minute când zice că „this is the warm-up set”. La vreo zece minute după, nu glumesc, începe o ploaie torențială. Până și Dumnezeu s-a săturat de trance, can you blame him!? Ploaia a dat un energy boost la public. Când ești în public și începe ploaia te transformi direct într-un animal. Zici că viața ta e o scenă dintr-un film.

Apoi realizezi că nu se oprește și animalul se transformă într-un copil care încearcă disperat să-și găsească adăpost. Eu mă uit la treaba asta din dormitor și zâmbesc. Mai dansează oamenii să se încălzească, dar ploaia nu ține foarte mult.

Yep, încerc să mă uit la monitor, dar văd prin el. Am văzut tot universul într-un webcam, înainte să-mi revin când am auzit „In and Out Of Love”, hit-ul lui Armin împreună cu Sharon den Adel, gagica de la Within Temptation. Și am observat un pattern la Armin. Omul întotdeauna pune un hit la începutul fiecărei ore. Ar trebui să-și facă set-ul doar cu piesele pe care le pune la fix. Așa ar fi șapte piese și cred că ar fi mult mai suportabilă experiența.

Mi-am făcut un sandviș și am recunoscut pe fundal piesa „Mr. Brightside” de la The Killers, remixată cum numai Armin știe. However, originala e atât de oribilă și mult prea difuzată, încât versiunea asta chiar nu m-a deranjat. A mai pus și o piesă din tinerețea mea, „Ayla”, acum un ceas, deci nu a fost în totalitate o experiență nasoală. Dar îmi amintesc că mai am trei ore și îmi vine să plâng.

A ieșit soarele, se vede oboseala pe fața untoldiștilor, și eu mă uit din nou în webcam.

Aici am schimbat înregistrarea, pentru că s-a tăiat stream-ul. COINCIDENȚĂ? Armin nu a mai scos un cuvânt de mai bine de o oră, ceea ce mă face să cred că ori a intrat pe pilot automat, ori îl imită pe Iohannis, într-o încercare de a prinde la publicul tânăr și frumos de pe Cluj Arena. Deja totul e atât de plictisitor încât mă simt ca pe o cursă CFR.

Din fericire, secțiunea de comentarii e lit, frate. Deja e dimineață în România și primii oameni care se trezesc sunt creștinii. Au apărut primele comentarii de genul „pocăiți-vă” sau „acolo e regatul satanei”. Nu toți sunt de acord cu ei, evident. Sar și fanii lui Armin, care se exprimă cu un patos poetic, cum numai românul poate: „Untold e salvat de această expresie a geniului universal”.

La finalul orei bagă un remix de la „In The End”, piesa de la Linkin Park, un tribut pentru solistul Chester Bennington. Eu mă gândesc că mai avem mult până la final.

Aici îl vedem pe Armin cu lacrimi în ochi, pentru prima oară. A mai plâns de câteva ori până la final, dar a început când a băgat un remix de la „Use Somebody”, laba aia de la Kings of Leon. Nu-mi dau seama dacă plânge pentru că îl atinge piesa la suflet sau nu-l mai țin picioarele și moare de oboseală. Sau poate că a plâns din ambele motive. Până și eu sunt obosit și am senzația că lupii ăia de pe scenă o să sară din monitor direct la gâtul meu.

Am tot văzut pe parcursul serii oameni care plângeau în public. Apreciez asta la Armin. La orice artist, de fapt. Îți amintești când ai plâns ultima oară la un concert? Chestia asta se întâmplă foarte rar. Îți dai seama ce emoții transmiți oamenilor ca să-i duci până la lacrimi? Nu oricine poate face asta. Mai ales când bagi trance.

Oboseala a lovit pe toată lumea. Stream-ul arată acum un singur cadru deja de peste zece minute. Oamenii de la producție s-au săturat. În secțiunea de comentarii citesc asta:

După un „Adagio For Strings” remixat sănătos și un tribute pentru Avicii, evident, ne apropiem de final. Nu pot să cred că oamenii chiar au stat atât de mult la Armin Van Buuren. Nu pot să cred că EU am stat atât de mult. Simt că am ajuns pe culmile disperării și tot verific obsesiv să văd câte minute mai sunt. Îmi fac calcule în cap. Mai un discurs, mai îmbrățișează niște oameni, nu o să meargă muzica asta oribilă chiar până la final.

Am avut dreptate. Armin a pus mâna pe microfon și a zis că e super fericit că a stat lumea până la ora aia, că se va întoarce anul viitor și că nu poate da spoilere, dar în 2019 o să fie ediția cu numărul cinci și să ne pregătim din timp. În traducere: „Fraților, e cam răcoare la voi dimineața, mi-e cam friguț numai cu tricoul ăsta pe mine și vreau să plec. Unde e baia? A doua pe colț? Mersi.”

Cel mai probabil, la anul va avea propria lui zi. Ediția cu numărul cinci, vor fi cinci zile și în ziua zero va pune numai el la mainstage. Nu am înțeles, nici după șapte ore, de ce românii îl iubesc, dar mi-am dat seama de o altă chestie. Problema cu set-urile astea maraton e că și-a săpat singur mormântul. Orice mixează de acum încolo la Untold, TREBUIE să fie peste șapte ore. Asta e tot ce contează acum. Dacă o să-și bată recordul sau nu. În 2019 o să pună 8 ore, apoi 9 ore și tot așa, pentru că românul va fi dezamăgit dacă bagă mai puțin. Pentru mine șapte ore au fost mult prea multe.

Singura statistică finală cu adevărat importantă:
Pauză de baie Armin: 0
Pauză de baie Marius: 3