De zeci de ani, oamenii de știință caută markerii genetici ai orientării sexuale. Până la ora actuală, așa-zisa „genă gay” n-a putut fi depistată, dar un nou studiu care a fost publicat săptămâna trecută în Scientific Reports e posibil să schimbe regulile jocului: pentru prima dată, cercetătorii au ochit două gene anume care ar putea să joace un rol în dezvoltarea orientării sexuale.
O echipă de cercetători, condusă de Alan Sanders de la Universitatea NorthShore, a comparat mostre de ADN colectate de la 1 077 de bărbați homosexuali și 1 231 bărbați heterosexuali de origini europene. Bărbații au fost clasificați pe grupe, atât în baza identității lor sexuale, cât și a scorurilor obținute pe scara Kinsey.
Videos by VICE
Oamenii de știință au scanat genomul fiecărei persoane și au găsit două gene, care păreau să difere în funcție de orientarea sexuală: una pe cromozomul 13, iar cealaltă pe cromozomul 14. Gena descoperită pe cromozomul 13 e deosebit de importantă, pentru că gena aia se exprimă într-o parte a creierului cunoscută ca diencefalon – o regiune despre care oamenii de știință au descoprit anterior că diferă ca dimensiuni la bărbații cu diferite orientări sexuale.
Citește și Ce am învățat din clipul vloggerului român bătut și ras în cap pentru că e gay
Gena de pe cromozomul al 14-lea este exprimată în principal în tiroidă. Unele studii au conchis că bărbații gay au un nivel mai ridicat al bolilor de tiroidă (în mod special sindromul Grave, care implică supraproducția de hormoni tiroidali), deci e cu-atât mai interesant că a fost identificată și această asociere genetică.
Deși aceste rezultate sunt fascinante, autorii studiului spun că „aceste potențiale legături pot fi cel mai bine caracterizate drept speculative.” Acest studiu a avut o serie de limitări, printre care una importantă – faptul că au fost studiați doar bărbați de origine europeană. De asemenea, mărimea eșantionului – deși poate să pară mare – e considerată modestă pentru o analiză genetică complexă. Ca atare, trebuie să reproducem aceste rezultate pe eșantioane mai mari și mai diverse înainte de a trage concluzii ferme. Dacă ne-a învățat ceva actuala „criză a reproducerii” din științe, e că n-ar trebui să ne concentrăm prea mult pe un singur studiu, pentru că rezultatele pozitive false pot să apară o dată sau din când în când.
De asemenea, studiul ăsta nu spune nimic despre femei. Realitatea e că sexualitatea feminină n-a primit nici pe departe atâta atenție științifică precum cea masculină. Asta se datorează, probabil, parțial, faptului că femeile sunt mai fluide sexual. Concluzia asta a dus la caracterizarea frecventă – și problematică – a sexualității feminine drept inerent „complexă”. Însă studiile sugerează, într-adevăr, că și orientarea sexuală a femeilor are un fundament genetic.
Explorarea originilor orientării sexuale e controversată. Nu trebuie decât să te uiți la reacțiile cu care a fost întâmpinat un studiu recent care a folosit rețelele neuronale profunde pentru a determina orientarea sexuală a oamenilor după fotografii cu fețele lor. Recțiile negative au apărut rapid, iar unul dintre autori a primit amenințări cu moartea.
Această controversă a apărut, parțial, din cauză că unii nici nu consideră că genul ăsta de studii sunt necesare –și, de fapt, unii văd căutarea unei cauze pentru homosexualitate drept inerent patologică și alienantă. Cercetătorii în domeniul sexualității, însă, sunt de cu totul altă părere. Conform lui Qazi Rahman, un om de știință care studiază orientarea sexuală la King’s College din Londra, „e util să afli mai multe pe tema asta pentru studiul biologiei”.
Rahman spune că astfel de studii sunt importante pentru că au potențialul de a ne ajuta să înțelegem evoluția orientării sexuale: „Oare genele acestea au legătură cu alte trăsături benefice pentru reproducere și, astfel, poartă cumva și genele pentru atracția între persoanele de același sex?”
Unele studii au conchis că rudele de sex feminin pe linia maternă a familiilor bărbaților gay au, în general, mai mulți copii decât rudele pe linie maternă a bărbaților hetero. Asta sugerează varianta în care homosexualitatea masculină ar putea fi un produs conex al fertilității feminine. Cu alte cuvinte, indiferent care-ar fi caracteristicile genetice care conțin informația pentru homosexualitatea masculină, s-ar putea ca acestea să aibă beneficii reproductive pentru femeile purtătoare.
Citește și Da, mamă, sunt gay
Astfel de revelații ne pot ajuta să apreciem și să înțelegem mai bine diversitatea sexuală, dar nu numai – e posibil să aibă și implicații politice importante: dacă nu ne alegem orientarea sexuală, nu putem nici s-o modificăm prin așa-zisa „terapie de conversie”. Terapia de conversie aplicată minorilor e interzisă la ora actuală în doar nouă state americane. Poate că dacă am avea mai multe dovezi că orientarea sexuală are o bază genetică, am putea să declanșăm o mișcare la nivel național, pentru a scoate în afara legii această practică dăunătoare.
Deși studiile în acest domeniu pot avea beneficii atât științific cât și politic, unii se întreabă dacă nu cumva ele sunt depășite de potențialele riscuri. În mod special, unii își fac griji că identificarea acestor gene asociate cu homosexualitatea va duce în cele din urmă la niște eforturi pentru a le modifica, într-o tentativă de eradicare a homosexualității. Însă, conform spuselor lui Rahman, n-avem de ce să ne facem griji în privința asta – cel puțin nu în viitorul apropiat. „Știința genetică a sexualității e departe de a genera ceva ce să poată fi folosit în vreun fel dăunător, mai ales pentru că genele sexualității sunt, cel mai probabil, multe și complexe.”
Cercetătorii cred din ce în ce mai mult că s-ar putea să existe mai multe „tipuri” de homosexualitate și că fiecare tip s-ar putea să aibă un drum biologic diferit. Asta înseamnă că s-ar putea să fie mai multe gene implicate.
Și doar pentru că studiile indică o legătură între gene și o anumită orientare sexuală, nu înseamnă neapărat că gena provoacă respectiva orientare. Mai important, chiar dacă descoperim o genă care joacă un rol cauzal, realitatea e că doi oameni ar putea fi purtători ai aceleiași gene, dar gena s-ar putea exprima în feluri diferite în fiecare dintre ei.
Studiile epigenetice dezvăluie că există o interacțiune importantă între genele noastre și mediu. Factorii de mediu au potențialul de a activa și dezactiva anumite gene, la propriu. Asta înseamnă că nu toți cei care poartă „genele gay” o să fie neapărat gay. Cu alte cuvinte, probabil n-o să avem cum să prezicem orientarea sexuală a unei persoane din profilul său genetic.
Asta complică și mai tare situația, zice Rahman, pentru că caracteristicile pentru sexualitate și reproducere „ar putea foarte bine să fie asociate, caracteristici biologice foarte importante, necesare pentru supraviețuire”, însă „s-ar putea să nu fie o idee foarte bună” să ne facem de cap cu ele. Pe românește: s-ar putea să existe consecințe grave, involuntare, dac-ar fi să încerce cineva să modifice aceste gene.
Pe scurt, înțelegerea noastră asupra geneticii umane e mult prea la început pentru ca studiile în domeniu să fie un pericol clar și actual. Și chiar dac-ar fi să ajungem acolo în viitor, Rahman spune că, la urma urmei, societatea e cea care „determină limitele tehnologiei care decurg din știința de bază”.
Deci, deși beneficiile științifice și politice ale acestor studii par să depășească potențialele riscuri la ora actuală, s-ar putea să nu ne strice, ca societate, să începem să discutăm despre limitele pe care am vrea să le impunem asupra viitoarelor aplicații ale cercetării genetice în domeniul sexualității umane.
