Am scăpat de stresul orașului și jobului după ce am plecat cu barca pe ocean

Articolul a apărut inițial pe Tonic

Toată viața mea am fost bântuită de stres, anxietate și câteodată depresie. Din adolescență până în prezent, am încercat o varietate de strategii de a mă elibera de impacturile opresive ale stărilor astea meditative. Chiar poți să te „vindeci” de anxietate și depresie? Din experiența mea personală, aș spune că nu. Totuși, am avut momente mai liniștite, care sunt sublime și merită împărtășite.

Unul dintre locurile unde am simțit o astfel de eliberare a fost la ceva kilometri distanță de uscat, în Atlanticul de Nord, pe o barcă mică de plastic, pe care o consider casa mea.

În 2013, după ce am locuit în New York mai bine de un deceniu, m-am mutat pe o barcă cu pânze, de opt metri lungime, pe care eu și soțul meu am restaurat-o. Într-un sfârșit, am renunțat la joburi, ne-am vândut lucrurile și ne-am mutat în străinătate. Am părăsit regiunea nord-estică și am petrecut cinci ani explorând Coasta de Est a Americii. În toiul experienței, am descoperit o practică care a funcționat într-un fel în care nicio meditație, medicamentație sau program nu a reușit: navigația.

Pe uscat, eu dezvoltasem o reacție exagerată la stres. E un sentiment care mi-a dominat perioada de 20 de ani, iar, când am ajuns la 30, s-a potolit pe măsură ce eu mi-am format o perspectivă mai amplă asupra vieții mele. Cu timpul, sistemul meu a început să trateze fiecare risc de eșec, oricât de mic, ca o situație pe viață sau moarte. Eu cred că mulți oameni suferă de asta la un anumit nivel, acea experiență viscerală ca reacție la ceva minor.

Dacă ai fi lucrat cu mine, probabil că ai fi observat, sau poate nu (spun asta cu gândul la colegii mei, care clar m-au mirosit și deseori m-au ajutat sau au fost prinși în vortexul meu. P.S.: mulțumesc și scuze.) Înainte de orice deadline important, ședință, prezentare sau oricare alt moment cumulativ din viața profesională, indiferent de cât de pregătită eram, corpul meu trecea fizic prin același proces: insomnie, anxietate și previziuni negative asupra momentului.

Apoi, după eveniment, în timpul căruia păream cât de cât calmă și capabilă, urma o a doua avalanșă emoțională: eram obsedată să-mi evaluez rolul, aveam valuri de îndoieli și sentimente negative de rușine, vinovăție și regret. Asta s-ar fi întâmplat chiar și într-o discuție de jumătate de oră despre monitorizarea calității apei, într-o cameră plină de tocilari ca mine.

Când plec cu barca, toată paradigma asta este demontată. Când sunt în larg pentru câteva zile, după ce disconfortul tranziției se disipează, am următoarea experiență: simt frigul, valurile și vântul. Văd stelele, soarele, păsările și planctonul bio-luminescent. Navighez barca și verific instrumentele, în timp ce-mi mențin siguranța personală și o sprijin pe cea a soțului meu și a pisicii (echipajul). Noi lucrăm ca o echipă și trebuie să comunicăm clar și eficient, deoarece timpul e limitat, la fel și energia.

Când ești departe de uscat, nevoia de a fi complet sustenabil este cheia succesului, iar fiecare mică realizare e o afirmare a supraviețuirii în sine. Când mă expun condițiilor periculoase, cum ar fi o furtună sau curenți intenși, sau temperaturi scăzute sau prea ridicate, atunci intru în modul de supraviețuire, practic un context potrivit în care să mă simt așa (spre deosebire de anticiparea unei prezentări). Criza trece (deoarece reacțiile sunt bune!), ne terminăm voiajul și ne întoarcem pe uscat. Când ajungem teferi în port, simt cum răspunsul meu la stres revine la parametrii „normali”.

Odată, pe lângă Norfolk, Virginia, vremea s-a întețit când ne apropiam de golful Chesapeake și portul Hampton Roads. Era noapte și țin minte luminile de la tunelul-pod din golful Chesapeake, canalul lung care urmărește marginea golfului, valurile accentuându-se aproape de zona de revărsare. Vântul s-a intensificat, iar barca se hâțâna profund cu cât înaintam în golf, înconjurați de flota navală rezidentă. În comparație cu navele militare, barca noastră părea o jucărie. Responsabilitatea mea a fost să țin cârma, în timp ce restul echipajului se chinuia să tragă velele în condițiile schimbătoare și haotice.

Vizibilitatea mea s-a rezumat pe semnele de navigație din față și am ținut cârma la piept, în timp ce mă clătinam și repetam mantra mea: „stai la bord, stai la bord.”

În scurt timp, am ajuns la nivelul superficial de apă, printre navele masive, râzând pe seama intrării extreme și așezând la loc echipamentul de pe punte, în timp ce ne făceam planuri pentru cină.

Astea au fost momentele din viața mea în care am reușit să blochez stresul și anxietatea. Singurul mod prin care aș putea să le descriu ar fi ca niște sesiuni de terapie inversă: în loc să încerc să aliniez mintea cu corpul, navigația face legătura contextuală dintre corp și minte.