Am stat o zi de campanie cu John Ion, americanul care vrea să salveze România

Undeva pe la Piața Dorobanți, John Ion stă singur la masă, soarbe dintr-un cappuccino și privește prin geamul aburit spre furnicarul Capitaliei. E puțin trecut de ora zece dimineața și prima întâlnire de campanie, din ziua asta, o doamnă cu care are „ceva important de discutat” se lasă așteptată.

Mi-am propus să fiu, pentru o zi, umbra unuia dintre cei mai exotici candidați din cei 14 de anul acesta în cursa pentru Cotroceni: John Ion Banu, de la Partidul Naţiunea Română. Un român născut la Câmpulung Muscel, emigrat în America undeva pe la jumătatea anilor '80, întors acasă să facă „ordine și disciplină”.

Însă nimic din ce citisem înainte despre bărbatul grizonant din fața mea, cu accent american și aer relaxat, nu m-a pregătit pentru ce avea să se întâmple în următoarele 13 ore cât am petrecut împreună bănănind din oraș în oraș prin sudul României, în ceea ce omul a numit idealist „campanie electorală”.

În cafenea sunt cinci-șase mese, dintre care jumătate ocupate de oameni care pun la cale soarta partidului înființat de american și strategia de campanie. Deși insistă că Partidul Națiunea Română are un sediu (ulterior avea să-mi mărturisească că e de fapt casa sa), întâlnirile și ședințele viitorului posibil președinte al României au loc pe fundal de tejghea trântită și sunet de lapte opărit la espressor.

„Am o energie fantastică. Asta se numește campaign fever. Așa se spune parcă, nu?” mă întreabă retoric John Ion, în timp ce iese grăbit din cafenea. Suntem în întârziere. La două după-amiaza trebuie să fie la o emisiune a postului local de televiziune din Câmpulung Muscel, orașul unde s-a născut acum 59 de ani.

De după colț, o mașină albastră de teren își face apariția și din ea coboară doi tipi la costum, ca scoși din cutie. Sunt SPP-iștii care-l însoțesc astăzi pe John Ion. Dacă nu știai, fiecare candidat la președinție primește pe perioada campaniei electorale o mașină cu pază și protecție. Ne facem comozi pe bancheta din spate și lăsăm Bucureștiul aglomerat în spate. Cu fiecare kilometru parcurs, John Ion se arată mai optimist.

John Ion vorbește mult, dar spune puțin. „Dom'le, mie-mi place ordinea și disciplina, înțelegeți? Legea să fie lege și respectată de toți”, îmi spune domnul Banu, în timp ce eu nu pot să mă abțin și să nu observ că dintre cei patru ocupanți ai mașinii, el e singurul care nu poartă centura de siguranță.

Primul lucru pe care John Ion Banu l-ar face ca președinte ar fi să dea drumul la o serie de referendumuri consultative pe care să le pună-n practică. „Domnu' reporter, printre primele lucruri pe care le-aș face – și asta ar fi bine să scrieți – ar fi să întăresc puterea referendumului. Mi-ar plăcea să iau micul dejun în fiecare dimineață cu premierul, cu consilieri, cu preoți, cu oameni simpli, și să-i întreb ce vor. După care aș face un referendum.”

Și uite așa ar conduce John Ion România.

Îi spun că și-așa românii ies cu greu din casă la cele câteva tururi de scrutin pe care le avem și că la ultimul referendum, pentru familia tradițională, oamenii au fost prea puțin interesați să-și dea cu părerea. Americanul se repliază într-un răspuns interogativ. „Păi, de ce n-au fost interesați? Ia să vedem, știi dumneata?”, mă chestionează cu un zâmbet satisfăcut. „Păi, probabil că a fost politizat excesiv și oamenilor le-a fost cam scârbă de asta”, încropesc eu un răspuns, nesigur dacă așa a fost sau nu. „Vezi? Ți-ai răspuns singur la întrebare!”

Nu sunt sigur dacă am făcut-o. N-apuc să aflu, că-i sună telefonul. „Domnișoară, sunt în campanie. Sunați-mă după. Și nu uitați să votați. Sunt la numărul 9 pe buletin.” Închide, se uită lung spre telefon, după care se întoarce către mine: „De la Vodafone. Despre ce vorbeam?”

Mai insist un pic să aflu mai multe despre cum va conduce țara prin referendum. Îi expun o ipoteză despre romi și maghiari, subiecte sensibile pentru poporul român. John Ion se gândește o secundă și revine cu un răspuns halucinant. „Dom’le… cum să vă explic eu ca să înțelegeți, că văd cu nu aveți cunoștințe elementare de politică. În democrație, majoritatea dictează. Ori vreți democrație, ori nu mai vreți?”

„Păi și dacă, prin absurd, poporul spune la referendum că trebuie să împușcăm toți magharii din România? Ce facem?”, insist eu.

„Da, dacă poporul asta vrea, împușcăm toți maghiarii din România.”

În mașină se așterne o liniște apăsătoare. Privim fiecare pe geamul său, eu, John Ion, chiar și SPP-iștii, care asistă mai mult sau mai puțin interesați la discuția noastră. Nu cred neapărat că John Ion e rasist sau xenofob. Pare un om de care valorile americane s-au lipit cumva și l-au făcut să fie un John ceva mai bun și mai deschis la minte decât Ion, bărbatul de 32 de ani plecat din București în 1985, cu o soție și o fetiță de numai patru ani.

Doar că amalgamul de idei și păreri nu sunt susținute neapărat de o experiență politică, ci mai degrabă de una economică, unde argeșeanul a reușit performanțe notabile. Ajuns în 1985 în Florida, Ion Banu și-a luat imediat și numele de John. O ghidușie cu valoare simbolică. A vrut să fie și român, și american în același timp. Dar mai concret, John Ion a reușit să devină un antreprenor de succes, liderul comunității românești din Florida, iar astăzi are mai mult firme în domeniul echipamentelor oceanografice, un business care-i permite să investească în acest vis nebun numit campanie electorală.

Căci atunci când vine vorba de costuri, John Ion Banu susține că toate cheltuielile cu campania electorală le-a plătit din propriul buzunar. Nu vrea să spună cât. „Atât de puțin cât să nu-mi fac griji, dar suficient de mult cât să-mi permit s-o fac”, concluzionează acesta discuția despre bani.

Îmi amintește de un Trump la un nivel mai mic. Modul în care vorbește, afirmațiile scandaloase, contradicțiile aruncate cu dezinvoltură. În mașină susține că n-a avut nicio tangență cu Securitatea. Mai târziu, la televiziunea locală din Muscel, spune că de fapt s-a luptat cu securiștii.

Ajungem la Câmpulung Muscel, unde John Ion e pus în fața reflectoarelor și întrebat la postul local de televiziune despre programul său politic, despre teme grele de politică externă și economie. La toate, John Ion răspunde cu aceeași naturalețe. „Situația din Moldova aș rezolva-o simplu. Nimeni nu s-a dus la Putin să-i spună că da, am greșit în trecut, când am mers împotriva rușilor, dar acum vrem Moldova înapoi.” (Mai târziu avea să se contrazică din nou și să spună că vrea o Moldovă independentă.)

Nici în relația cu Uniunea Europeană Banu nu e mulțumit de cum stau lucrurile și n-ar mai vrea ca România să fie „condusă de la Bruxelles”. Pentru toate are o soluție, totul pare rezolvabil. Totul e să vrem.

„Voi, aici, aveți un pesimism grav. Uită-te la drumul ăsta pe care mergem”, îmi spune, în timp ce șerpuim spre un cartier din orașul său natal, unde John Ion a decis să vină într-o scurtă vizită la rude. „Asfaltul e bun. Nicio groapă? Care e problema?” Mă gândesc că suntem țara din UE cu cei mai mulți morți pe șosele. Nu zic nimic. Ajungem la destinație, un cartier muncitoresc din Câmpulung, unde locuiește unul dintre verișorii săi, un bărbat rotofei care ne întâmpină îmbujorat și cu masa pusă.

Îl cheamă Iancu Paul și e văr primar cu prezidențiabilul. Au crescut împreună, „ca frații”. Poate și d-asta e printre puținii care nu-l menajează când vine vorba de șansele reale de a ciocni următoarea cană de must la Cotroceni. De cum intră, John Ion observă teancul de afișe electorale pe care vărul nu le-a lipit prin oraș, așa cum l-a rugat. „Păi, ce-i cu astea? De nu le-ai lipit?”, întreabă John Ion. „Du-te, bă, cu astea ale tale d-aici! M-am făcut tot cu lipici pe mine cât ți-am lipit câteva prin oraș. Mă cac în afișele tale! Hai, luați loc și mâncați, lasă politica!”

John Ion se conformează și se așază cuminte la masă. Înfulecă pe repede înainte o ceafă de porc cu cartofi prăjiți, după care își ia la revedere de la rude și sare înapoi în mașină, pe „campaign trail”.

În curând se lasă seara, însă John Ion nu dă semne de oboseală. America l-a învățat să zâmbească mereu și să-și păstreze optimismul. Ma rog, parțial, că marți are cumpărat deja bilet de avion înapoi spre State.

Dacă n-ar vota pentru el, John Ion n-ar vota pentru nimeni. Nu are o părere bună despre niciunul dintre adversarii săi. Însă cel mai supărat e pe Theodor Paleologu. „Ăsta, Paleologu, a avut tupeul să vină în fața românilor și să ne spună că el vrea să ne învețe cum să ne iubim? Cum vine asta? Ce, noi nu știm să ne iubim?”, se întreabă nervos prezidențiabilul.

Mașina șerpuiește mai departe în noapte spre Pitești, unde John Ion are „întâlniri programate cu alegătorii”, ceea ce s-a dovedit în realitate a fi o serie de discuții unu la unu cu câțiva consilieri locali și politicieni din alte partide, în holul unui hotel de fițe din oraș. Oamenii l-au mirosit pe american că are bani. E rost de ciuguleală. John Ion îi privește somnoros, mai cască din când în când, dă aprobator din cap și îi lasă să turuie vrute și nevrute. Cu ultime eforturi, pornim spre următoarea destinație.

La VTV nu e nici țipenie de om. Subsolul unde se află televiziunea locală din Râmnicu Vâlcea e ca un sat fără câini. Prezidențiabilul intră ca la el acasă – înțeleg ulterior din interacțiunea cu prezentatoarea că a mai fost la o emisiune cu o săptămână înainte -, merge într-o cameră și se schimbă. Își pune cămașa albastră, cravată și pășește în studioul unde e singurul candidat prezent la dezbatere.

Toți ceilalți și-au trimis aghiotanții din teritoriu. Asta dacă au răspuns invitației. Cei mai mulți au ignorat complet televiziunile locale și, în general, aparițiile în dezbateri electorale.

Îl las pe John Ion în studioul din beci și plec să dau o raită prin Râmnicu Vâlcea. Nu e nimic de făcut aici, într-o miercuri, la opt seara, așa că decid să-l aștept pe candidat în fața sediului. De la cârciuma de vizavi se aud câțiva băieți locali aburiți, puși pe înjurături. La ieșirea din sediu, unul dintre ei îl recunoaște pe Banu. Îl abordează direct, pe englezește.

„Ooo, Mr. President! Welcome to Râmnicu Vâlcea”, îi strigă individul prezidențiabilului, care se apropie să-i strângă mâna. După ce-i mai îndrugă câteva cuvinte, vâlceanul îi dă verdictul: „Mister President, you have zero chance!”.

Eu râd pe înfundate, dar John Ion nu pare la fel de amuzat. Bărbatul insistă să-și continue discuția cu candidatul, însă unul dintre SPP-iști îl ține la distanță de „Mr. President”. Lucrurile se calmează și John Ion decide că e timpul să încheiem campania și să mergem spre casă.

A fost zi lungă, dar prezidențiabilul, deși obosit, pare încă animat de gândul că duminică românii vor pune ștampila pe căsuța numărul 9, iar el își va anula biletul înapoi spre SUA, unde familia și cele două fete îl așteaptă. Înainte să ne despărțim mai aflu câteva lucruri surprinzătoare despre John Ion: a uitat să scrie cu litere mici, de mână, în limba română și și-a mai schimbat încă o dată numele. Acum îl cheamă, legal, John Ion Banu Muscel. „Un om de acțiune.”