50 de momente care au marcat Europa în ultimii zece ani

Odată ce 2009 a trecut în 2010, te-ai gândit că poate toleranța și bunul simț te vor aștepta de partea cealaltă. Până la urmă, anii 2000 au început cu Războiul din Irak și LimeWire și s-au încheiat cu Barack Obama și iPhone. Mesajul ăsta plin de speranță și schimbare s-a răspândit prin Europa și a dat naștere unei generații de tineri activiști porniți să nu lase planeta să fie distrusă de schimbări climatice, lăcomie sau război.

După care totul s-a schimbat. E greu să spui concret unde, dar la un moment dat promisiunea lui 2010 s-a făcut nevăzută. Deodată, conexiunea asta atât de apreciată a folosit la aranjarea alegerilor, a oferit șansa populiștilor de extremă dreaptă să-și recupereze puterea și să controleze cine e european și cine nu. Ar fi o minciună să sugerezi că ultimii zece ani n-au fost altceva decât o provocare. Pe scurt: Prea mulți oameni s-au luptat pentru prea mult timp să-și apere dreptul la viață.

Totuși, e important să vezi cum s-a ajuns aici, și să ții un moment de reculegere pentru cei uciși în atacuri teroriste ca cele de la Bataclan, Utøya și concertul Arianei Grande din Manchester. Dar e important și să ții minte că o generație de tineri care au crescut înconjurați de bigotism și teroare au ajuns să apere știința din spatele climei, umanitatea migranților și dreptul unei persoane de a alege cine e și pe cine iubește. Iată o recapitulare a 50 de momente - alegeri, activiști, parade, Paul, caracatița paranormală - care au definit Europa deceniul ăsta.

Explozia vulcanului islandez Eyjafjallajökull, notată cu patru puncte zdravene, din opt, pe Indicele explozivității vulcanice (VEI), a pompat în aer o cantitate estimată la 250 de milioane de metri cubi de fragmente vulcanice și a scos un nor de fum înalt de nouă kilometri. Cenușa vulcanică a întunecat cerul Europei zile la rând, ducând la cel mai mare blocaj de trafic aerian de la al Doilea Război Mondial încoace.

Între 14 și 20 aprilie, au fost anulate 107 de mii de zboruri și au fost afectați zece milioane de pasageri. Pentru unii, asta a însemnat o prelungire binevenită a vacanței de Paște, deși ne pare rău pentru cei două sute de bengalezi care se îndreptau spre Londra și au fost practic ținuți prizonieri (cam ca Tom Hanks în The Terminal) într-un aeroport belgian, pentru că nu aveau vize bune. - Michael Segalov

Spectrul Marii Recesiuni din 2009 bântuie lumea. Guverne de pe tot cuprinsul Europei se chinuie cu datorii și deficite bugetare din ce în ce mai mari, iar repercusiunile au lovit din greu sărmanul și bătrânul sector bancar.

Intră în scenă Grecia, o țară care, înainte de criza financiară globală, se bucurase de o economie relativ solidă. Dar cheltuielile sporite ale guvernului, care încerca să acopere găuri în venituri, au dus la datorii din ce în ce mai mari. În mai 2010, numele jocului era deja austeritate, iar guvernul a anunțat o serie de măsuri parte dintr-un plan de salvgardare financiară în valoare de 110 miliarde de euro din partea UE și a FMI.

Mișcarea a fost întâmpinată cu revolte, proteste și agitație socială generalizată. Acum e considerat a fi primul episod important din ceea ce avea să devină ulterior cunoscut drept Criza datoriilor în Europa, care a afectat Irlanda, Spania, Portugalia și Cipru în anii care au urmat. - Rose Stokes

Sigur, tehnic vorbind, echipa Spaniei a câștigat Campionatul Mondial FIFA din 2010 în Africa de Sud, dar cine e adevăratul erou al poveștii? E caracatița paranormală, cefalopodul profetic, unicul și irepetabilul: Paul.

Atenția lumii s-a îndreptat asupra creaturii marine cu opt brațe, originară din Weymouth, Anglia, atunci când a prezis corect rezultatele tuturor celor opt meciuri ale Germaniei. De fiecare dată, lui Paul i s-au adus două cutii marcate cu steagurile ambelor echipe, iar cea pe care a ales-o prima avea să câștige.

N-o să știm niciodată dacă vuvuzelele l-au ucis pe sărmanul Paul, dar în octombrie 2010, moartea lui a fost confirmată de angajați de la el de-acasă, Centrul pentru Vietăți Marine din Oberhausen, Germania, unde încă se află un memorial în amintirea lui. RIP. – Michael Segalov

Poți să-ți amintești vreun moment dinainte să existe The Voice? Înainte ca will.i.am și Sir Tom Jones să-și fi ciocnit pumnii pentru prima dată? Înainte ca industria muzicală să se fi gândit să judece talentul în defavoarea aspectului fizic? Înainte de scaunele alea roșii?

Conceptul, lansat pentru prima dată în Olanda în 2010, a fost gândit de John de Mol. Implica patru artiști cunoscuți care jurizau „audiții în orb”, în care puteau doar să audă concurenții, fără să-i vadă. De-atunci, și cu câteva ajustări, a devenit un clasic al programelor de reality TV în 145 de țări. Wikipedia spune că există până acum un număr total de 416 câștigători în întreaga lume. Câștigători printre care se numără… stai așa. Da, îl știi pe ăla? Ăla? Nu, stai… ăla a fost la X Factor?

ÎN ORICE CAZ, valoarea estimată a averii lui John de Mol este acum de 1,5 miliarde de euro, așadar, cum ar spune Jesse J: „Cine râde acum?”. - Rose Stokes

Întoarce-te în timp, dacă poți, la zilele alea idilice dinainte de Brexit. Vremuri mai simple, când cel mai presant motiv de îngrijorare pentru noi erau taxele crescute pentru studenți. După ce promiseseră, la propriu, să taie taxele pentru studenții britanici, liberal-democrații, conduși de Nick Clegg, s-au regăsit în postura incomodă de a împărți un cabinet cu conservatorii. Iar prim-ministrul David Cameron a hotărât că e o idee mai bună să le crească în schimb.

Mișcarea n-a fost bine primită. La Londra s-a pornit un protest uriaș, cu 50 de mii de studenți, iar sute dintre ei au ocupat sediul Partidului Conservator, inspirând evenimente asemănătoare pe tot cuprinsul țării. S-au făcut sute de arestări, am învățat cu toții ce-nseamnă să fii îngrămădit de jandarmi, iar oamenii au fost foarte supărați. A meritat?

Nu prea, exceptând, desigur, situația în care ești galez, unde parlamentul a blocat mărirea. Nasol, însă, pentru restul care încă ne vom plăti împrumuturile de studenți și când o să ne luăm pensia de la stat, la 93 de ani. - Rose Stokes

E greu să-ți imaginezi că până în 2011, în Malta, expresia „până când moartea ne va despărți” era, la propriu, literă de lege, într-o țară profund catolică. O să te las să digeri ideea asta până la capăt. Până în punctul ăla, nu puteai să ieși dintr-o căsnicie decât când mureai.

Decizia de a legaliza divorțul a fost luată cu ajutorul instrumentului democratic preferat: referendumul! Probabil a trecut ca gâsca prin apă, nu?

NU CHIAR. După o dezbatere publică deosebit de nasoală, în care unul dintre episcopi i-a avertizat pe cei care urmau să voteze „da” că s-ar putea să nu se mai poată împărtăși, cei cu „da” au câștigat cu 53% dintre voturi. Deci n-a fost chiar o victorie lejeră. Dar a transformat Malta în ultima țară din Europa care a legalizat divorțul, lăsând în urmă doar Vaticanul și Filipinele în întreaga lume. Maltezii puteau în sfârșit să lase în urmă lucrurile înfricoșătoare precum angajamentele de-o viață, exact ca noi, ceilalți păgâni. - Rose Stokes

În ceea ce va rămâne în istorie drept unul dintre cele mai înfricoșătoare atacuri teroriste din istoria modernă, neonazistul Anders Behring Breivik a ucis 77 de oameni în 48 de ore în Norvegia. Atacurile lui au început cu o mașină cu bombă în Oslo, care a ucis opt persoane, și s-au încheiat pe Utøya, o insulă care adăpostea o tabără de tineret, unde a deschis focul și a mai ucis încă 69, dintre care mulți erau copii.

Motivele sale declarate, date publicității într-un manifest online în ziua atacurilor, au amintit într-un mod terifiant de consecințele insidioase ale islamofobiei și misoginismului în societatea modernă și au forțat mass-media să renunțe la trendul de a nu folosi eticheta de „terorist” pentru extremiștii albi. Opt ani mai târziu, un atacator înarmat din Australia l-a citat pe Breivik drept inspirație pentru uciderea a 51 de persoane într-o moschee din Christchurch, Noua Zeelandă. - Rose Stokes

Cuvântul „anarhie” nu mai fusese folosit atât de liberal în Marea Britanie de la celebra piesă a celor de la Sex Pistols din 1976. Termenul, care a acoperit primele pagini ale publicațiilor de dreapta, înglobează furia civică izbucnită în august 2011, când poliția a împușcat mortal un tânăr de culoare pe nume Mark Duggan, pe care-l acuzau că ar fi planificat un atac. Pe tot cuprinsul țării au izbucnit cele mai intense patru zile de revolte, incendii, tâlhării și haos generalizat, care s-au sfârșit cu alte cinci morți. Situația a fost atât de nasoală, prieteni, încât sărăcuțul de David Cameron a trebuit să-și întrerupă vacanța lui scumpă ca să vină să vadă ce-i cu tot balamucul.

Revoltele au marcat primul dintr-o lungă serie de proteste furioase ale celor defavorizați, care erau striviți sub greutatea austerității conservatorilor, în urma crizei financiare. Au dat tonul unei furii colective care încă arde incandescent, nouă ani mai târziu. - Rose Stokes

Este aproape imposibil să spui cuvintele „Silvio” și „Berlusconi”, fără să fie urmate de „bunga bunga”. Dacă infamul fost premier, care a devenit cel mai longeviv lider al țării de la Mussolini încoace, părea de neatins pentru că așa și era.

Liderul bronzat a fost lovit de scandal după scandal, dar niciunul n-a părut să se lipească. Au fost orgiile și procesul (cunoscut drept Rubygate) în care a fost acuzat că i-a propus unei minore să facă sex. Au fost mai multe comentarii rasiste și „gafe” nepotrivite (după cum erau foarte periculos numite în presă) decât merită numărate. Dar uite una: și-a justificat odată aventurile sexuale spunând: „E mai bine să-ți fie dragi fetele frumoase decât să fii gay”. Și, cu toate astea, a supraviețuit.

De ce? A ajutat și faptul că deținea controlul asupra vastei majorități a mass-media din Italia. Demisia lui din 2011 a fost întâmpinată cu petreceri și sărbători; un rămas-bun potrivit pentru domnul Bunga Bunga. - Rose Stokes

Europa a supraviețuit Sfârșitului Lumii! Și cum a sărbătorit? Destrămându-se! De una! Singură! Tot! Deceniul! Următor! - Rose Stokes

Formată în 2011, trupa feministă și protestatară de punk Pussy Riot a captat atenția lumii în februarie 2012. Membrele Pussy Riot și-au dat jos paltoanele de iarnă și au rămas cu cagule colorate pe cap, au intrat în altarul Catedralei lui Hristos Mântuitorul din Moscova, ca să interpreteze „Punk Prayer”, o piesă care îl atacă pe Președintele Vladimir Putin pentru atitudinea autoritarianistă și legăturile sale cu Biserica Ortodoxă.

Gestul lor rock ‘n’ roll n-a fost apreciat de autoritățile ruse. La mai puțin de două săptămâni, activistele au fost acuzate de huliganism motivat de ură religioasă, reținute și arestate preventiv în așteptarea unui proces. Artiști celebri în toată lumea, precum Sting, Madonna și The Red Hot Chilli Peppers, au făcut apel să fie eliberate.

Trei dintre membre au făcut închisoare și multe altele au fost atacate fizic în mai multe rânduri. Putin trage ponoasele: ținutele lor sunt astăzi un simbol al protestelor recunoscut în lumea întreagă. - Michael Segalov

Categoria este: indivizi care și-au câștigat existența expunând relele comise de oameni celebri, care se dovedesc a fi, la rândul lor, criminali. Să poftească în față Julian Assange, fondatorul WikiLeaks, un site controversat fondat în anii 2000, care expune prostiile comise de guverne din lumea întreagă.

Assange a devenit un nume faimos după ce a publicat documente legate de războaiele din Irak și Afganistan furnizate de Chelsea Manning, ulterior închisă în Statele Unite. Dar vânătorul a devenit pradă în 2010, când Suedia a remis un mandat pentru arestarea lui Assange, acuzat de viol și molestare. Assange și-a susținut nevinovăția și a afirmat că e un șiretlic complex, pus la cale de americani, ca să-l înhațe.

Astfel a început un straniu joc de-a șoarecele și pisica, care a dus la încarcerarea sa voluntară în ambasada Ecuadorului la Londra în 2012, unde a rămas ca refugiat politic preț de șapte ani. - Rose Stokes

În sfârșit! Niște vești bune! Oamenii și-au folosit creierele ca să rezolve ceva complicat, în loc să-și facă rău unii altora. OK, deci, bosonul Higgs, ce-i ăsta? Pe bune? Chiar vrei să știi?

OK, bun. Conform definiției, bosonul Higgs (poreclit „particula lui Dumnezeu”) este „o particulă subatomică a cărei existență a fost prezisă de teoria care unește interacțiunile slabe și electromagnetice”. Ai priceput? Nu, nici eu. Dar descoperirea lui a fost epocală, în principal pentru că e esențială pentru înțelegerea pe care o putem avea asupra structurii materiei, altfel cunoscută și ca… totul. Ceva ce oamenii de știință se străduiesc să demonstreze de o grămadă de timp. Ce-i drept, sună destul de important. - Rose Stokes

E greu de spus cât de mult trebuie să-ți pese de Premiul Nobel pentru Pace. Da, printre câștigătorii săi se numără Malala Yousafzai și Nelson Mandela, dar și Barack „atacuri cu dronă” Obama și Aung San Suu Kyi: care mai are puțin și va deveni Apărătoarea Genocidului.

Cu toate astea, decizia de a acorda premiul Uniunii Europene în 2012 e semnificativă, chiar și doar pentru un moment de reflecție. Preț de secole întregi, relațiile între statele europene au fost definite de războaie și conflict, iar începutul anilor 1900 a fost un moment deosebit de nasol pentru pace. De fapt, astăzi relațiile dintre statele membre UE sunt mai bune ca oricând. Și deși, da, unele membre ale Uniunii Europene au fost responsabile parțial de câteva războaie, pe ici, pe colo, la începutul anilor 2000, cel puțin le… comit un pic mai departe? - Michael Segalov

Când fumul alb din Capela Sixtină de la Roma a anunțat alegerea unui nou Papă pe 13 martie 2013, a vestit o variantă la care puțini se așteptau. Jorge Mario Bergoglio, pe atunci arhiepiscop al Buenos Airesului, a devenit primul în multe feluri. Primul pontif iezuit, primul din Americi, primul din emisfera sudică și primul din afara Europei în 1300 de ani. A fost, poate, un semn, că Biserica Catolică e pregătită să facă lucrurile și altfel.

De-atunci, noul lider spiritual a introdus idei mai progresiste, cerând luarea de măsuri în privința schimbărilor climatice, distrugerea armelor nucleare și modernizarea abordărilor față de contracepție și homosexualitate. Acestea fiind zise, perspectiva bărbatului în vârstă de 82 de ani asupra avortului rămâne aceea că, în toate cazurile, e ca și cum „ai angaja un asasin plătit”. Așa, că, la urma urmei, s-a jucat la scor nul.

Acuzațiile l-au urmărit pe ciclistul doborâtor de recorduri de pe vremea când pedala de-a lungul Europei în 1999, dar, în cele din urmă, într-un interviu frustrant cu Oprah Winfrey din ianuarie 2013, Lance Armstrong a recunoscut că a folosit substanțe interzise pentru îmbunătățirea performanțelor.

Armstrong era un erou omagiat la scară internațională, după ce a supraviețuit cancerului la testicule la doar 25 de ani, înainte ca, în cele din urmă, să ajungă să câștige un număr record de șapte titluri ale Turului Franței. Dar în timpul interviului îndelung mediatizat, Armstrong a răspuns cu „da” la întrebări care urmăreau să afle dacă a folosit substanțe interzise, printre care și steroizi. În ceea ce-a urmat, ciclistului i-au fost retrase toate titlurile pe care le câștigase după august 1998. Așa că, să-i fie învățătură de minte. Sau nu. Câțiva ani mai târziu, într-o demonstrație genială de smerenie, Armstrong a declarat pentru BBC că, dacă ar fi 1995, „probabil ar face-o din nou”.

Nu mai contează, totuși, pentru că, la scurt timp după, o mie de sportivi ruși aveau să fie implicați într-un scandal internațional de dopaj, făcându-i concurență lui Armstrong la titlul binemeritat de „cel mai mare trișor al deceniului”. - Michael Segalov

În ziua de Anul Nou a lui 2014 au expirat restricțiile asupra liberei circulații a românilor și bulgarilor, ceea ce a însemnat că aceștia au devenit liberi să trăiască și să lucreze în țările UE. Previziunile anticipaseră că până la 50 de mii de români și bulgari vor migra în fiecare an. Dar în ceea ce nu poate fi descris inițial altfel decât un moment în care xenofobii din UKIP și-au luat-o zdravăn la orgoliu, de fapt, s-a înregistrat o scădere semnificativă. Ca idiotul de la școală care s-a lăudat prea tare cu o petrecere la care nimeni nu voia să se ducă oricum.

În fine, numărul a crescut, în cele din urmă, și a fost citat de activiștii pro-Brexit și de alarmiști în campania dinaintea votului pentru Brexit. Ăla a fost momentul în care discursul anti-imigrație din Marea Britanie a început să fie Foarte Nasol. Ce ironie, nu-i așa?, că oamenii ăștia au contribuit mult mai mult la economia și cultura Marii Britanii în tot acest timp decât Nigel Farage și tovarășii lui. - Rose Stokes

Islamofobul vocal și liderul partidului olandez de extremă dreapta Partidul pentru Libertate (PPV), Geert Wilders a atins noi culmi ale mârșăviei în timpul campaniei pentru alegerile din 2014. A atacat comunitatea marocană din Olanda - una dintre cele mai mari din diaspora Marocului, cu aproape patru sute de mii de oameni - și a devenit nepopular rapid.

Promisiunea electorală a lui Wilders, de a asigura „mai puțini marocani” în țară dacă e ales, a provocat oprobriu în rândul cetățenilor, politicienilor și al mass-media. A fost întâmpinată cu proteste și a determinat postul olandez de televiziune RTL News să-și asume prima poziție editorială în decurs de 25 de ani, spunându-i lui Wilders că „chiar a întrecut măsura”. Mii de oameni au depus plângeri, iar Habib El Kaddouri, din partea Fundației Grupurilor de Marocani Olandezi, a arătat cât de atacată s-a simțit comunitatea. A mai dus și la un proces în care Wilders a fost găsit vinovat de incitare la discriminare. Din păcate, n-a avut niciun efect vizibil asupra rezultatelor partidului său la următoarele alegeri. - Rose Stokes

Toți mai avem câte un an prost, știi tu, când îți divorțează părinții, ești dat afară și ți se dau papucii - toate odată. Ei bine, așa a fost 2014 pentru Ucraina: o serie lungă de evenimente de căcat.

Totul a început în noiembrie 2013, când președintele pro-rus Victor Ianucovici a încercat să iasă dintr-un acord comercial cu UE. După proteste violente la Kiev, în capitală, acesta a fugit din țară și guvernul i-a fost dat jos.

Apoi, soldații ruși au invadat și au anexat Crimeea - o zonă din sudul Ucrainei, cu populație majoritar rusă. Câteva săptămâni mai târziu, rebeli separatiști pro-ruși au invadat teritorii din regiunea Donbas și au început un război care, tehnic vorbind, încă nu s-a terminat.

Într-un referendum (contestat), locuitorii din Crimeea ar fi votat pentru anexare. Comunitatea internațională a impus sancțiuni asupra Rusiei, refuzând să recunoască legalitatea acestui furt de teritoriu, deși localnicii tot par fericiți cu rezultatul. - Michael Segalov

Pe 17 iulie 2014, zborul MH17 al Malaysia Airlines, care călătorea de la Amsterdam la Kuala Lumpur, a fost doborât de o rachetă rusească, în apropierea graniței cu Ucraina. Toți cei 298 de oameni aflați la bord au murit, inclusiv 193 de olandezi, 43 de malaezieni și 27 de australieni. Rămâne atrocitatea cu cele mai multe victime din războiul în desfășurare dintre Ucraina și separatiștii sprijiniți de Rusia. Investigația care i-a urmat a fost una dintre cele mai mari din istoria Olandei, cu aproape două sute de anchetatori implicați.

Amestecul Rusiei în tragedie a fost confirmat de guvernele Olandei și Australiei printr-o investigație comună din 2018. În iunie 2019, autoritățile olandeze au emis un mandat pentru arestarea a patru suspecți, dintre care cel mai cunoscut e un fost membru al Serviciului Federal Rus de Securitate. Deloc surprinzător, guvernul rus a rămas necooperant până în ziua de astăzi și nu s-a făcut dreptate pentru cei 298 de oameni uciși. - Rose Stokes

Drăguțul de referendum și-a făcut prima apariție a deceniului în Scoția, în septembrie 2014. Întrebarea dacă scoțienii vor independența de Marea Britanie ne-a permis să întrezărim pentru prima oară acum deja celebra incapacitate a politicienilor britanici de a conduce o campanie. Dacă îți plac metaforele, nu există niciuna mai bună decât acest jenant incident în care un steag nu a fluturat cum trebuie. Alte puncte cheie au inclus: momentul când prezentatoarea Sky News Kay Burley a fost surprinsă spunând despre un activist al taberei Da că e „cam tăntălău”, precum și acești Băieți Foarte Cuminți iubitori de independență.

Din numărul record de 97% de votanți care s-au înregistrat pentru turul de scrutin, în ziua alegerilor au participat un număr colosal de 84,6%. Să zicem doar că oamenii au fost destul de implicați și, la final, tabăra Nu a câștigat cu 55,5% din voturi. Entuziasmați de ceea ce au considerat a fi un rezultat de succes, membrii partidului conservator au putut apoi să-și concentreze energia asupra dezbaterii statutului de membru al Marii Britanii în UE. Dar ajungem și la asta mai târziu. - Rose Stokes

N-a fost un final plin de suspans. Când Copenhaga a găzduit Eurovisionul în 2014, Conchita Wurst fusese confirmată drept singura câștigătoare posibilă a inimitabilului concurs muzical, cu mult înainte ca acesta să se termine. Melodia ei „Rise Like a Phoenix”, care te prinde repede, a devenit rapid un imn queer, dar, judecând după expresia șocată, emoționată și ușor suferindă de pe chipul austriecei, ea nu se aștepta la asta.

Sigur, concursul a fost dintotdeauna un kitsch și nu era nici prima dată când un artist LGBTQ participa sau chiar își aroga victoria. Însă succesul Conchitei a marcat un moment de turnură pentru comunitatea queer din Europa, când 195 de milioane de oameni din lumea întreagă au asistat la momentul în care o persoană genderqueer cu barbă, în travesti, a primit toate cele 12 puncte de la țări din toate colțurile continentului, din Slovenia în Italia, Marea Britanie și Portugalia. - Michael Segalov

Pe 7 ianuarie 2015, 12 oameni au fost uciși și alți 11 răniți, când frații Chérif și Saïd Kouachi au deschis focul în redacția revistei Charlie Hebdo, în arondismentul 11 din Paris.

Înarmați cu un arsenal întreg, cei doi teroriști au intrat în sediul publicației, apoi au ucis și un polițist aflat afară, în timp ce fugeau. Franța a impus stare de urgență teroristă, pe măsură ce avea loc o serie de atacuri care le copiau pe primul, iar Europa asista terifiată. Patru zile mai târziu, într-o demonstrație de solidaritate, două milioane de oameni, printre care și 40 de lideri globali, s-au alăturat unui miting în capitala Franței.

IUBIM! REFERNDUMURILE! Mai ales când susțin drepturile egale și nu se încheie cu o situație de mega căcat. Pe 22 mai 2015, alegătorii din Irlanda au scris istorie, votând pentru legalizarea căsătoriei între persoane de același sex. Rezultatele au indicat o susținere copleșitoare (62% au fost voturi pro) și au marcat un uriaș progres într-o țară în care influența Bisericii Catolice e gigantică. „Suntem o țară mică, cu un mesaj măreț”, a declarat pentru presă prim-ministra Enda Kenny. Gestul a fost sărbătorit în lumea întreagă, a fost susținut de celebrități marcante precum Ian McKellan și Liam Neeson și a provocat până și bucuria Trollului Șef de pe Twitter Piers Morgan. Entuziasmul a continuat cu legalizarea avortului în aceeași țară, doi ani mai târziu, printr-un alt referendum, și a transmis un semnal ca o rachetă luminoasă pentru persoanele LGBTQ din întreaga lume, că situația se schimbă în bine. - Rose Stokes

Într-un gest care va fi de-a pururi văzut drept una dintre cele mai mari „M*I” pe care a primit-o vreodată vreun guvern de la niște protestatari, în 2015 guvernul olandez a fost dat în judecată și a pierdut. Astfel i s-a ordonat să reducă emisiile cu 25% în cinci ani. Un tribunal de la Haga a conchis că planurile guvernului olandez de a reduce emisiile cu doar 14-17% sunt ilegale și a dat un verdict în favoarea Urgenda, un grup de activiști de mediu care-și iau numele de la urgența pe care o constituie criza climatică.

Verdictul istoric a fost primul care a stabilit că guvernele nu au doar o responsabilitate morală, ci și una legală de a combate schimbările climatice și a fost menținut în urma unui apel din 2018. Rămâne unul dintre cele mai uluitoare exemple de cum să fuți Sistemul la care a asistat vreodată lumea. Ia-l drept dovadă pentru impactul pozitiv pe care-l pot avea protestele și folosește-l drept combustibil pentru a continua lupta pentru mediul înconjurător. - Rose Stokes

Pentru multă lume, cea mai bântuitoare imagine a deceniului este cea cu cadavrul refugiatului sirian Alan Kurdi, în vârstă de trei ani, cu fața-n jos pe o plajă din Turcia. Alan, împreună cu mama și fratele lui, s-a înecat în timp ce încerca să ajungă pe insula grecească Kos, cu barca. A fost unul dintre cei aproape un milion de refugiați (cei mai mulți din Siria afectată de război) care au ajuns în Europa în 2015 și unul dintre cei aproape patru mii care au murit pe drum. Se presupune că 2015 a fost vârful a ceea ce acum numim Criza europeană a migranților, când refugiații au atins cel mai mare număr de la finalul celui de-al Doilea Război Mondial încoace.

De-atunci, situația s-a îmbunătățit - Comisia Europeană a anunțat mai devreme anul acesta că criza s-a încheiat în mod oficial. Cu toate acestea, mai există încă foarte, foarte mulți oameni care au nevoie stringentă de ajutor. O modalitate excelentă de a-i ajuta este să donezi prin UNHCR sau, dacă nu-ți permiți asta, să faci voluntariat pentru Lighthouse Relief. - Rose Stokes

În același an în care s-a semnat monumentalul Acord pentru Climă la Paris, când liderii lumii au ajuns la un acord istoric asupra limitării creșterii temperaturii globale la 1,5 grade Celsius, producătorul german de mașini Volkswagen ținea primele pagini ale ziarelor din cele mai nasoale motive. Scandalul a izbucnit după ce s-a dovedit că producătorul auto a folosit softuri ilegale ca să trișeze la testele asupra motoarelor sale diesel în Marea Britanie, ca să ascundă nivelul emisiilor.

Cazul a fost acoperit de presa internațională și, până la ora actuală, a costat compania peste 30 de miliarde de euro în amenzi, reechipări și dotări ale mașinilor. A mai dus și la condamnarea fostului CEO al companiei, Martin Winterkorn, care s-ar putea alege cu un deceniu la închisoare pentru fraudă. Cel mai sinistru e costul asupra mediului: la momentul respectiv, The Guardian a estimat că firma s-ar putea face răspunzătoare de aproape un milion de tone de poluare a aerului în plus anual, echivalentul totalului produs de centralele electrice, vehiculele, industrie și agricultura Marii Britanii pe un an. - Rose Stokes

În ianuarie 2013, un rapper grec anti-fascist, de stânga, Pavlos Fyssas (cunoscut drept Killah P), a fost ucis. Giorgos Roupakias, un membru al partidului politic de extremă dreapta Zorii Aurii, a recunoscut ulterior crima și a fost condamnat. Mulți consideră că această crimă a fost catalizatorul care a dus la arestarea tuturor celor 69 de membri Zorii Aurii, precum și a liderului grupării, Nikolaos Michaloliakos. Mulți membri ai grupului au fost judecați în 2015 și s-au confruntat cu capete de acuzare care țineau de o serie de atacuri asupra imigranților, persoanelor LGBTQ și stângiștilor. Procesul este încă în desfășurare și rămâne o demonstrație uriașă de apărare împotriva fascismului în Grecia. A mai acordat și multă forță scenei muzicale anti-fasciste din Grecia, care a fost grav afectată de uciderea unuia dintre membrii săi.

S-au dus acolo să danseze, să bea și să se bucure din plin de propria tinerețe. O grămadă dintre ei n-au mai ieșit niciodată. Un incendiu într-un club de noapte din București a ucis 64 de oameni pe 30 octombrie 2015. A fost incendiul cu cei mai mulți morți din istoria modernă a României. Infernul, provocat de show-ul pirotehnic al trupei Goodbye to Gravity, a mistuit clubul supraaglomerat, în timp ce tinerii s-au călcat în picioare, ca să scape printr-o singură ieșire.

„Zăceam într-o grămadă de oameni”, a declarat pentru VICE un supraviețuitor. „Mi-am spus, Stai așa, am 20 de ani, ce se întâmplă? O să mor.”

Însă n-a fost un accident tragic, ci un dezastru care putea fi evitat. Decesele au scos la lumină nu doar incompetența și corupția autorităților, ci și faptul că astfel de comportamente se regăseau din plin în rândul membrilor guvernului României. După ce mii de oameni au mărșăluit prin București, prim-ministrul Victor Ponta a fost nevoit să demisioneze.

Orice parizian știe exact unde se afla când a izbucnit pe 13 noiembrie 2015 o serie de atacuri teroriste. În total, 130 de oameni au fost uciși într-o singură seară, în unul dintre cele mai șocante atacuri ale Statului Islamic asupra Europei până la ora actuală. Majoritatea celor uciși erau membri ai publicului la un concert al trupei Eagles of Death Metal, în celebra sală de teatru Bataclan din oraș.

Trei persoane înarmate au intrat în sală în timpul concertului și au deschis focul, ucigând 90 de oameni în total și rănind alți două sute, înainte să se sinucidă prin detonarea bombelor din vestele pe care le purtau (unul dintre ei a fost împușcat de polițiști). Parizienii au folosit hashtag-ul #portesouvertes (uși deschise) pentru a le oferi adăpost celor care se temeau să se ducă acasă după atacuri, iar toate școlile și universitățile de stat din Paris au fost închise a doua zi. Atacurile rămân incidentul soldat cu cei mai mulți morți din Franța de după al Doilea Război Mondial. - Rose Stokes

După cum ți-ar spune Greta, dacă e să nu lăsăm planeta să fiarbă de vie, trebuie, inevitabil, să muncim enorm și să luăm decizii dificile. Dacă Pământul așa cum îl știm acum o să mai supraviețuiască vreun secol sau două, s-ar putea ca ceea ce va ajunge să fie văzut ca finalul schimbărilor climatice să fi început într-o cameră de conferințe dintr-o suburbie a Parisului.

Acolo, în decembrie 2015, 195 de lideri mondiali au negociat un acord pentru a limita creșterea temperaturilor la nivel global la mai puțin de două grade Celsius, pentru a lucra la atingerea țelului unei planete neutre la capitolul emisiilor de dioxid de carbon și a crea fonduri ca să reducă gazele cu efect de seră.

Acordul de la Paris nu e perfect. Nimic din el nu a creat constrângeri legale, iar unele țări l-au cam ignorat de când a apărut. În 2017, Statele Unite au anunțat că se retrag.

Cu toate astea, a fost un moment istoric. A demonstrat că liderii lumii iau schimbările climatice în serios (chiar dacă nu îndeajuns de serios) și a creat un cadru pentru toate acordurile viitoare.

Alte crime fără noimă. De data asta, nucleul politicilor Europene, Bruxelles, a fost ținta unui atac coordonat care a ucis 32 de oameni și a rănit alți 340. Trei sinucigași cu bombe au detonat mecanismele în diferite locuri de pe cuprinsul orașului. Atacurile, revendicate de Statul Islamic, au fost percepute de mulți drept un mesaj puternic că rețeaua Statului Islamic din Europa continua să funcționeze, în ciuda investigațiilor derulate de forțele de ordine pe tot continentul. Un raport care „s-a scurs” către presă a dezvăluit ulterior că districtul Molenbeek din Bruxelles adăpostea 51 de grupuri care aveau legături cu organizații teroriste. Informațiile astea l-au făcut pe șeful diplomației Americane să denumească orașul o „gaură a iadului”, chestie care, desigur, a fost foarte Bine Primită. Criticii au remarcat rapid că președintele american nu mai vizitase capitala Belgiei de 20 de ani.

Cu toate astea, inimile europenilor au sângerat pentru încă 32 de vieți pierdute din cauza terorismului, iar atmosfera încărcată a dat apă la moară discursurilor anti-imigrație și sprijinului pentru partidele de extremă dreapta. - Rose Stokes

Brexitul a despărțit familii, a provocat un blocaj legislativ, a condus la mărirea și decăderea multor politicieni și a contribuit la moartea parlamentarei laburiste Jo Cox. A mai și distrus tradiția britanică de a nu vorbi despre politică, ceea ce probabil e singura chestie pozitivă din tot dezastrul.

Într-o victorie neașteptată pentru campania Leave - ale cărei tactici au fost ulterior discreditate - 52% din votanții Marii Britanii s-au exprimat în favoarea ieșirii din UE în iunie 2016. De-atunci, singurul lucru asupra căruia au putut cădea de acord parlamentarii britanici e că nu sunt capabili să se pună de acord. Blocajul politic, combinat cu influența UKIP și a liderului acestuia Nigel Farage, a încurajat apariția unui climat de furie, în care crimele motivate de ură și susținerea grupurilor de extremă dreapta au sporit. Ca să nu mai vorbesc de celelalte milioane de repercusiuni deprimante. Marea Britanie e ciuca glumelor din lumea întreagă, iar situația n-o să se îmbunătățească prea curând. - Rose Stokes

Franța are tradiție când vine vorba de reglementarea ținutelor femeilor musulmane. În 2004, toate veșmintele religioase, inclusiv burka, hijabul și niqabul, au fost interzise în școlile franțuzești de stat; în 2011, vălurile care acoperă toată fața au fost interzise la nivel național. Iar apoi, în 2016, la câteva zile după atacurile de Căderea Bastiliei din Nisa, primarul orașului Cannes David Lisnard a dus lucrurile un pic mai departe, interzicând burkini. La momentul respectiv, mass-media au arătat că burkini nu acoperă fața, deci, tehnic vorbind, e o îmbrăcăminte legală. Dar Lisnard a spus despre burkini, care e echivalentul unui costum de scufundări care acoperă capul, că e un „simbol al extremismului”.

Interdicția a fost anulată în 2016, pentru că încălca libertățile civile, dar nu înainte ca 20 de alte orașe din Franța să urmeze exemplul Nisei sau ca unei femei musulmane să i se ceară 490 de euro taxă de curățenie după ce înotase într-o piscină privată îmbrăcată în burkini. Dacă ți se pare scandalos, probabil e pentru că așa și este. - Michael Segalov

Au venit cu zecile de mii, îmbrăcate în negru și cu mesaje sfidătoare: „Uterul meu, părerea mea”, scria pe una dintre pancarte.

Data de 3 octombrie 2016 avea să devină cunoscută sub numele de Vinerea Neagră, în care circa o sută de mii de femei din Polonia au făcut grevă la muncă și la școală și au ieșit în stradă ca să protesteze împotriva planurilor de a face avortul complet ilegal, chiar și în cazuri de viol. „Nu vreau să trăiesc într-o țară în care guvernul își bagă nasul în pantalonii mei”, a declarat pentru VICE o protestatară de la Varșovia.

S-a dovedit că acțiunea a fost o demonstrație de forță prea puternică pentru a fi ignorată. Deși Polonia are în continuare unele dintre cele mai dure legi ale avortului din Europa, parlamentul a renunțat imediat la noile propuneri extinse.

„Lumea s-a zguduit și a răsunat”, a descris Martin Hibbert atacurile. „Iar apoi au urmat țipete și nu mai erai la un concert; erai în iad.”

Au murit 22 de oameni nevinovați, dintre care șapte copii, când un atacator sinucigaș cu bombă, membru ISIS, s-a detonat în timpul unui concert al Arianei Grande de pe Manchester Arena, pe 22 mai 2017. Mulți alții au fost răniți, printre care și Hibbert și fiica sa în vârstă de 15 ani, ambii paralizați.

Un al doilea atac terorist s-a desfășurat în capitală 12 zile mai târziu. De data asta, opt oameni au fost uciși când trei teroriști au condus o dubiță în petrecăreții aflați într-o sâmbătă seara pe London Bridge și au înjunghiat alte persoane în Borough Market, înainte să fie împușcați letal de poliție.

Cu toate astea, la doar o zi după atacul devastator de la Londra, mai bine de 55 de mii de persoane au umplut terenul de cricket Old Trafford, pentru un concert intitulat One Love, organizat parțial însăși de Grande, o demonstrație îndrăzneață de forță.

Ani de zile, a fost motiv de coșmaruri: să pleci din țară, să uiți să-ți închizi datele mobile și apoi să te pălească o mega-factură când te întorci acasă. În fiecare vară, ziarele locale se umpleau cu poveștile celor care aterizau înapoi acasă fericiți și bronzați, doar ca să constate că datorează câteva mii de euro la, să zicem, Vodafone.

Apoi a intervenit UE. În iunie 2017, s-au abolit toate costurile de roaming pentru cetățenii UE care călătoresc între granițele sale. Oriunde te-ai afla în cele 28 de țări, plătești la fel de mult pentru apeluri, mesaje și net ca și acasă.

Legislația a fost produsul a zece ani de negocieri și, dintr-o dată, a făcut viața mai ușoară (și mai ieftină) pentru toți cei care explorează Uniunea. Doi ani mai târziu, Bruxelles continuă să considere legea unul dintre „cele mai mari și mai tangibile succese” ale sale.

E una dintre cele mai cunoscute străzi din Europa, un bulevard mărginit de copaci, plin de cafenele însorite, magazine, teatre și artiști stradali, care duce la strălucitoarea Mare Mediterană.

Dar Las Ramblas din Barcelona a devenit decor de orori pe 17 august 2017, când un terorist ISIS și-a înfipt dubița în pietoni, ucigând 15 și rănind 131. Șase extremiști asociați cu atacul au fost ulterior împușcați mortal de polițiști.

„Imaginea cadavrelor respective e una pe care n-o să reușesc niciodată să mi-o șterg din minte”, a declarat pentru VICE un angajat al unui hotel. Însă Barcelona, ca și Parisul, Nisa, Bruxellesul și Manchesterul înaintea sa, refuză să se lase terorizată de teroare.

La câteva ore de la desfășurarea tragediei, sute de localnici s-au îndreptat către spitalele din oraș ca să doneze sânge. A doua zi, mii de oameni s-au adunat pe Las Ramblas, scandând în mod repetat „No tinc por” - „Nu mi-e frică”.

Atunci când 2,2 milioane de catalani au ajuns la secțiile de vot ca să-și exprime opțiunea cu privire la independența regiunii, la început de octombrie 2017, nu se așteptau să fie întâmpinați de brutalitatea poliției.

În scene care au trimis unde de șoc pe tot cuprinsul Europei, ofițeri cu pulane au folosit forța ca să îi împiedice pe catalani să voteze într-un referendum pe care guvernul și tribunalele Spaniei îl declaraseră neconstituțional. Ca rezultat al acțiunilor poliției, mai mult de opt sute de persoane au fost rănite. „De îndată ce am văzut imaginile brutale, m-am dus la cea mai apropiată secție și am votat”, a declarat la momentul respectiv pentru VICE o femeie. „Înainte nu eram separatistă, dar acum sunt.”

Când au sosit rezultatele, 90% erau în favoarea separării de Spania.

Însă Madrid n-a avut niciun chef să-i asculte. Doi ani mai târziu, independența Cataloniei încă nu s-a realizat, în timp ce nouă dintre organizatorii referendumului au fost închiși pentru răzvrătire.

Daphne Caruana Galizia a fost o jurnalistă malteză care investiga corupția, spălarea de bani, nepotismul, crima organizată și toate chestiile care-i incomodează foarte tare pe oamenii puternici.

La fel ca mulți colegi de-ai săi, a fost adesea acuzată că produce știri false. Oamenii au încercat s-o intimideze cu procese la tribunal, arestări, tentative de a-i incendia casa și uciderea celor trei animale de companie pe care le deținea. Doar o bombă plasată sub mașina ei i-a putut amuți jurnalismul neînfricat.

De la asasinarea ei, pe 16 octombrie 2017, investigații întreprinse atât de autorități ale UE, cât și locale, au dus la arestarea a trei ucigași plătiți, un om de afaceri și, cel mai recent, trei membri ai guvernului prim-ministrului Joseph Muscat. Acesta a demisionat, provocând o criză politică națională.

Astăzi, moartea lui Daphne amintește cât e de simplu pentru hărțuitori să asmută opinia publică asupra jurnaliștilor care spun adevărul despre cei puternici. De fapt, asta s-ar putea să fie cea mai de succes politică internațională a lui Trump de până la ora actuală.

Orașul Salisbury, din sud-vestul Angliei, cunoscut până acum pentru catedrala lui extrem de înaltă și vecinătatea cu Stonehenge, devine centrul unei crime cu diplomați internaționali.

Pe 4 martie 2018, fostul soldat rus transformat în agent al serviciilor secrete din Marea Britanie Sergei Skripal și fata lui Yulia sunt otrăviți cu Novichok după o cină italiană și găsiți inconștienți pe o bancă din zonă. Vinovații sunt doi ruși și membri ai seriviciului secret, deși într-un interviu TV din Rusia, cei doi susțin că au venit în oraș ca turiști nu ca să ucidă.

Câțiva britanici au alungat diplomați ruși, astfel că și Moscova a dat la rândul ei același număr de diplomați englezi afară din țară. – Michael Segalov

Se estimează că 5,3 milioane de femei de pe tot cuprinsul Spaniei au ieșit în stradă de Ziua Internațională a Femeii, pentru a protesta împotriva inechității salariale, a discriminării sexuale și violenței domestice, în ceea ce e în general considerată prima „grevă feministă” din istoria țării.

Acțiunea a cuprins toate marile orașe, iar protestatarele au cerut oprirea culturii machiste a țării. „Dacă noi ne oprim, se oprește și lumea”, a fost sloganul oficial.

Rămâne de discutat câte s-au obținut prin această greva. Diferențele de salariu, discriminarea de gen și violența împotriva femeii rămân endemice în Spania, la fel ca oriunde altundeva. Însă, fără doar și poate, acțiunea a subliniat nevoia de schimbare. „Am spart milioane de bariere”, a spus protestatara Marta Llucia, pentru site-ul Little Black Book. „Femeile încep să fie mai unite ca oricând.”

La doar 15 ani, Greta Thunberg a dat peste un adevăr pe care omenirea se chinuie să-l înțeleagă de mai mult timp decât a fost ea în viață: schimbări climatice ne ucid planeta, la propriu.

Spre deosebire de cei mai mulți dintre noi, însă, tânăra suedeză a hotărât că nu e problema altcuiva. Și-a asumat. A chiulit de la școală într-o vineri din august 2018 și a protestat în fața parlamentului țării ei. Apoi a continuat să facă asta în fiecare săptămână.

„E responsabilitatea mea morală”, a spus despre acțiunile ei.

Din fericire, n-a rămas singură prea mult timp. Inspirați de acțiunile ei, milioane de elevi de pe tot cuprinsul planetei demonstrează astăzi cam o dată pe lună, vinerea, ca să le ceară adulților să nu mai fută meciul și să acționeze față de schimbările climatice.

Între timp, Greta însăși a fost nominalizată la un Premiu Nobel pentru Pace.

Dovada că atunci când protestează, francezii n-o fac niciodată doar pe jumătate.

Ceea ce a început ca o petiție online împotriva taxei crescute pe combustibil a explodat în violențe pe 17 noiembrie 2018, când demonstranții au ieșit pe străzile Parisului ca să-și expună niște plângeri despre dificultățile structurale.

Au fost incendiate mașini, sparte sedii de firme și tâlhărite magazine, în timp ce protestatarii, numiți „vestele galbene” pentru că în asta erau îmbrăcați, au luptat cu polițiștii care-i împroșcau cu gaze lacrimogene. De-a lungul a opt weekenduri consecutive, s-au înregistrat daune în valoare de milioane de euro, în timp ce cel puțin trei mii de protestatari au fost arestați. Au murit zece oameni.

Și nici nu s-a potolit agitația, un an mai târziu.

În ciuda unor politici concepute ca să reducă sprijinul amplu pentru mișcare, printre care și reducerea taxei pe combustibil, încă au loc proteste săptămânal.

Mișcarea a fost, încă de la început, fără precedent în istorie, pentru dimensiunile și mizele sale. În martie 2019, milioane de elevi, inspirați de Greta Thunberg, au chiulit vinerea de la ore, în mai bine de 80 de țări, ca să protesteze împotriva schimbărilor climatice.

Din Australia în Austria, din India în Italia, s-au adunat în centrul orașelor cu o cerere simplă: să fie lăsați să moștenească o planetă care nu-i cu un picior în groapă.

„Nimeni nu se află aici pentru că ne place să protestăm”, a declarat un puști de 14 ani pentru The Independent. „Dar ce sens are să mergem la ore, când n-o să avem un viitor?”

Se pare că guvernele au început să le dea dreptate. Pe măsură ce protestele au devenit mai regulate, țările, una după alta, au anunțat politici verzi care, deși limitate, sugerează măcar că această criză existențială începe, în cele din urmă, să fie luată în serios.

Trebuia să fie cel mai mare acord bilateral comercial negociat vreodată: un monstru de 310 miliarde de dolari, asupra cărora căzuseră de acord cele mai mari două economii pe care le-a cunoscut vreodată planeta.

Susținătorii Parteneriatului transatlantic pentru comerț și investiții dintre UE și SUA au spus că va accelera economiile globale, va crea milioane de joburi și va îmbunătăți condițiile de muncă, deschizând piețele una pentru cealaltă.

Cei care i s-au opus au susținut că e o hoție suspectă, comisă de corporații, care le va permite elitelor industriale să privatizeze serviciile publice și va trece peste deciziile guvernelor suverane.

La urma urmei, n-a contat.

După patru ani de discuții, vicecancelarul de pe atunci al Germaniei, Sigmar Gabriel, a anunțat că acordul a murit „de facto” în august 2016. Se pare că însăși complexitatea și natura inevitabil partizană a negocierilor au încurcat chiar și cele mai luminate minți de economiști din lume. În 2019, Comisia Europeană a declarat TTIP-ul „depășit și irelevant la momentul de față”.

Reprezentarea sportivelor la televizor a făcut cale lungă de la atitudinea „și fetele pot s-o facă și tot să fie sexy”, ilustrată de capodopere ale cinematografiei precum Îngerii lui Charlie și Tomb Raider. Franța încă fremăta după ce naționala de fotbal masculin câștigase Campionatul Mondial din 2018, când țara a găzduit campionatul feminin, care a scris istorie și pe teren, și în afara lui.

Un număr record de 1,12 miliarde de spectatori s-au uitat la meciul din finală, în care SUA a bătut Olanda, iar 88% dintre telespectatorii olandezi au urmărit partida. Recorduri de audiențe TV au fost doborâte și în Marea Britanie, Franța, Germania și China.

Însă ca în majoritatea domeniilor profesionale, discrepanțele salariale există și pentru aceste sportive. Deși suma totală de bani oferită ca premiu în competiția feminină s-a dublat până la 30 de milioane de dolari, discrepanța față de premiul de patru sute de milioane de dolari oferit în campionatul masculin din Rusia rămâne uriașă.

La vreo 73 de ani după ce Benito Mussolini a fost împușcat mortal și atârnat într-o piață din Milano, Italia s-a întors cu fața spre populism. Pe 1 iunie 2018, Liga Nordului a lui Matteo Salvini și-a sporit cota de votanți de patru ori, ceea ce l-a pus în postura de ministru de interne al Italiei și liderul unei coaliții formată cu partidul populist Mișcarea Cinque Stelle (M5S).

Discursul lui Salvini, anti-imigrație, anti-căsătorie între persoane de același sex și anti-UE i-a sedus pe votanții defavorizați (spre oroarea moderaților). Când Salvini a interzis tuturor ambarcațiunilor care transportă migranți să intre în apele italiene, a uzurpat M5S, într-un soi de lovitură în ochii opiniei publice. „Sunt convins”, le-a spus acesta italienilor, „că se desfășoară o tentativă de înlocuire etnică”.

Dar liderul de extremă dreaptă s-a întins mai mult decât îi e plapuma. În august, anul acesta, partidul său a ieșit din coaliție, în încercarea de a forța alegeri anticipate și a câștiga mai multă putere. A eșuat. Prim-ministrul Giuseppe Conte a făcut cu mâna Ligii Nordului și a pus la cale o coaliție de centru-stânga care s-o înlocuiască.

Curajul tacit al căpitanului Carola Rackete e poate cel mai bine surprins în deja celebra sa conversație prin radio cu paza de coastă italiană.

În iunie 2019, barca ei petrecuse două săptămâni pe Mediterana, purtând la bord 42 de migranți salvați de pe o plută. La bord izbucnea o criză medicală. Dar Italia, condusă de liderul de facto de extremă dreapta Matteo Salvini, refuza să o lase să intre în apele sale.

„Bună ziua, domnule”, o auzim pe Rackete salutând paznicii de coastă. „Trebuie să vă informez că acum voi fi nevoită să intru în apele italiene. Nu mai pot garanta siguranța acestor oameni.”

Când autoritățile o amenință cu un blocaj naval, ea răspunde simplu: „Timpul meu de sosire în port e estimat la circa două ore.”

Din punctul ăla, căpitanul Rackete, lucrătoare umanitară în vârstă de 31 de ani din Germania, a continuat prin a depăși în manevre forța navală a unei țări, a-și ancora barca, a salva viețile a 42 de oameni și apoi a se trezi arestată.

Deși a fost eliberată ulterior, acțiunile ei au transformat-o în simbolul unei Europe mai bune: curajoasă, tolerantă și cu o maximă durere în cur față de Matteo Salvini.

Când a fost răpită în timp ce făcea autostopul, eleva româncă Alexandra Măceșanu a reușit să sune la poliție de trei ori.

„Vă rog, veniți repede, mi-e frică”, le-a zis fata de 15 ani operatorilor, înainte de a spune că a fost violată și de a da detalii despre locul în care e reținută.

Poliția a reacționat prin a ajunge la proprietatea identificată după 19 ore. Până la momentul la care au acționat, pe 24 iulie 2019, tânăra murise deja. Devenise a doua victimă a lui Gheorghe Dincă, în vârstă de 65 de ani, care a recunoscut ulterior că mai ucisese încă o adolescentă în Caracal.

Au urmat proteste uriașe la adresa incompetenței autorităților. Șeful poliției a fost dat afară, împreună cu alți ofițeri seniori, iar ministrul de interne și-a dat demisia. Cu toate astea, mulți români sunt în continuare furioși: persistă credința puternică conform căreia poliția țării este pur și simplu degeaba.

Articolul a apărut inițial pe VICE UK.