​ Săptămâna asta au apărut două rapoarte pline de cifre despre educaţia în România: „Costurile Investiției Insuficiente în Educa​ție în România“, făcut de Unicef şi „Bunăstarea c​opilului din mediul rural“, făcut de World Vision România. Mi s-a părut mai interesant al doilea, pentru că nouă, „orăşenilor”, în general ni se fâlfâie de ce se întâmplă cu mediul rural.

Pentru unii dintre noi ei reprezintă doar sursa ingredientelor de pe raioanele naţionaliste de „Produs în România” din supermarket. Alţii îi văd şi mai rău, ca o masă de manevră a partidului roşu, prostimea care votează pentru un litru de ulei. Realitatea e că sunt oameni care nu diferă de mine sau de tine, decât prin norocul sau ghinionul că s-au născut unde s-au născut, asta apropo de expresia stupidă „mândru că sunt român.” De parcă aveai de ales.

Şi marele lor ghinion este un sistem de educaţie deficitar, pe care eu şi tu îl girăm an de an prin lipsa noastră de interes, printr-un sistem de educaţie din ce în ce mai politizat şi prin tot felul de prejudecăţi retardate faţă de mediul rural şi diverse aere de superioritate.​

EDUCAȚIA TUTUROR E MULT MAI IMPORTANTĂ PENTRU BUGET DECÂT CREZI

Văd multă lume în România ultragiată că le oferim romilor şi săracilor tratament special sau sprijin financiar. De la blogurile naţionaliste la site-urile de capitalism sălbatic, am văzut o activitate din ce în ce mai virulentă împotriva asistaţilor sociali şi o asociere largă a lor cu PSD-ul. Hai să nu ne mai jucăm cu vorbe mari, nu există ideologii în România. Şi PSD şi ACL sunt preponderent partide de dreapta, în sensul că lucrează mai mult pentru companiile multinaţionale cu care au înţelegeri, decât pentru oamenii de rând. Şi, evident, în campanii electorale ambele devin de stânga, când măresc pensii pe care o să le anuleze cu impozite la o lună după aia.

Luminiţa Costache, UNICEF

Acum, hai să vorbim pe cifre. Luminiţa Costache, specialistul în Educaţie de la UNICEF România, spune: „După estimările Băncii Mondiale, România pierde între 200 şi 800 de milioane de euro, pentru că nu investeşte suficient în educaţia romilor”. Înainte să urle rasismu-n tine că n-are sens, oamenii ăia nu au cum să obţină educaţia de care au nevoie, aşa că nu au cum să obţină locuri de muncă decente şi ajung o povară fix pentru sistemul ăla de asistenţă socială pe care-l înfierează toată lumea, deşi e mult sub media europeană.

După estimările Băncii Mondiale, România pierde între 200 şi 800 de milioane de euro, pentru că nu investeşte suficient în educaţia romilor.

Hai să nu ne mai întoarcem la vise umede fascistoide cu Arsenie Boca şi Corneliu Zelea Codreanu. Fără o educaţie, există posibilitatea să intre în stereotipurile rasiale pe care le ai despre ei, pentru că acolo ai fi ajuns şi tu dacă nu ar fi fost ai tăi instăriţi cât să se ţină de educaţia ta. Tot cifrele Băncii arată că fiecare persoană care abandonează şcoala în UE costă statul între o sută de mii şi un milion de euro. Fiecare an în plus de şcoală îţi scade riscul de şomaj cu 8,2%, îţi măreşte şansele să găseşti job cu 5,6% şi-ţi măreşte salariul cu 8,5%, conform UNICEF şi Ministerului Educaţiei. Toate cifrele se dublează dacă eşti rom, pentru că atât de mare e decalajul etnic.

TERMINĂ CU EPOCA DE AUR, CĂ ROMÂNIA N-A OFERIT NICIODATĂ EDUCAŢIE OK ÎN RURAL

​

Foto: Aurel Maxim, via Wikimedia ​Commons

Perioada aia interbelică cu Micul Paris şi alte vrăjeli romantice se remarca doar printr-o minoritate de aristocraţi educaţi. Restul ţării era într-o mahala glorioasă, din care nu prea aveau nicio oportunitate să iasă. Şi aşa România a avut nenorocul să fie primul stat alfabetizat de comunişti.

Mediul rural de la noi a trecut prin cel puţin două „civilizări” forţate, una fizică sub Ceauşescu, când oamenii au fost mutaţi în oraşe industriale cu tot ce puteau să care după ei şi una în acte, înainte să intrăm în UE, când sute de sate au devenit oraşe doar cu numele şi cu impozitele mărite.

Aproxi​mativ 47% din cetăţenii ţării au prins doar osul din ciolanul educaţiei, de-a lungul istoriei României.

Tot forţată şi superficială a fost şi introducerea educaţiei în mediul rural, făc​ută între 1948 şi 1956. Comuniştii voiau doar să bifeze pe hârtie c-au depăşit planul cincinal la cota de alfabetizare, ca nişte stahanovişti ce erau, şi-i durea la başcă că omul respectiv rămânea analfabet funcţional. Iar situaţia nu ​pare să se schimbe. Aşa că, eu zic să ne împăcăm cu gândul că aproximat​iv 47% din cetăţenii ţării au prins doar osul din ciolanul educaţiei de-a lungul istoriei acestui teritoriu.

NU CRED CĂ ÎNŢELEGI EXACT CÂT DE SĂRACI SUNT SĂRACII

Noi toţi tindem să trăim într-o bulă a noastră, a publicului ăluia de nici 4% din populaţie care votat-o pe Macovei şi-o arde clicktivist pe Facebook. De-asta mi se pare util un studiu precum cel de la World Vision, în care au discutat cu 1 825 de părinţi şi 1 761 de copii din zone defavorizate ale ţării şi au aflat multe despre viaţa lor de acasă.

Doar 58% dintre părinţi le pot asigura copiilor trei mese pe zi şi aproximativ 6% din copii suferă de malnutriţie.

Încep cu veştile bune că-s puţine: jumătate din gospodăriile lor au computer, net şi maşină de spălat, aproape toate au televiziune prin cablu sau satelit, mobil şi frigider. Şi acum cele paradoxal de triste: doar 14% sunt racordaţi la gaze, doar 19% la canalizare, mai puţin de jumate au toalete în interiorul casei sau apă curentă. Doar o treime din oameni trăiau din venituri salariele, restul din alocaţiile copiilor şi din venitul minim garantat. Doar 58% dintre părinţi le pot asigura copiilor trei mese pe zi şi aproximativ 6% din copii suferă de malnutriţie.

NU ÎNȚELEGI NICI CÂT DE PUŢINE ŞANSE LA EDUCAŢIE LI S-AU OFERIT

În general, motivul pentru care noi am primit o anumită educaţie este că ai noştri au văzut beneficiile educaţiei pe care au primit-o la rândul lor, chit c-a fost una comunistă. În zonele defavorizate din mediul rural, „60% din părinţi declară că nu au nicio formă de educaţie,” a explicat Daniela Buzducea, Directorul pe Advocacy de la Worldvision Romania. „Mulţi părinţi nu ştiu nici măcar dacă şcoala are laboratoare, dar unii nu ştiu nici măcar dacă are sală de sport. Asta înseamnă că nici nu se duc pe la şcoală.”

60% din părinţi declară că nu au nicio formă de educaţie.

Şerban Iosifescu, preşedintele ARACIP, instituţia care se ocupă de evaluarea instituţiilor de învăţământ de la noi şi cel care a coordonat studiul spune că acesta ajunge la o concluzie paradoxală: „Majoritatea elevilor şi părinţilor spun că vor să continue studiile, dar 35% spun că nu au cum. Abandonul şcolar se corelează cu nivelul economic şi educaţional al familiei, deci acolo va trebui să insistăm şi să-i ajutăm.”

ŞCOLILE N-AU DOTĂRI ŞI ALEA PE CARE LE AU NU-S FOLOSITE

Surprinzător, atât elevii cât şi părinţii din zonele defavorizate spun că-s mulţumiţi de condiţiile din şcoli, în mare pentru că nu ştiu cum ar trebui să fie lucrurile ca să fie mai bine. O veste bună e că cel puţin 72% dintre copii au menţionat că au laborator de informatică şi 30% au vorbit despre unele de fizică, chimie şi biologie. Din păcate le au degeaba, că ele sunt folosite la doar zece la sută din capacitatea lor.

Deşi copiii au laboratoare de informatică, doar puţin peste jumătate au folosit măcar o dată calculatorul.

La ore se folosesc mai multe materiale didactice, dar asta doar pentru că au dat părinţii bani pe ele (şi asta li se pare normal, deşi educaţia e gratuită). Pe de altă parte nu se folosesc materialele audio-video, deşi există, şi doar o treime din copii au folosit laboratoarele cel puţin o dată pe săptămână. Cel mai interesant lucru din acest studiu mi se pare că, deşi copiii au laboratoare de informatică, doar puţin peste jumătate au folosit măcar o dată calculatorul.

ŞCOALA ESTE TOTUŞI O INSTITUŢIE FOARTE IMPORTANTĂ PENTRU CEI DIN MEDIUL RURAL

​

Motivele pentru care tinerii nu continuă studiile după absolvirea a opt clase

82% din părinţi şi 62% dintre copiii din zonele defavorizate ajung să meargă la profesori ca să discute despre problemele personale ale copilului sau ale familiei. Asta şi pentru că serviciile de consiliere şcolară lipsesc aproape cu desăvârşire din mediul rural, deşi legea educaţiei impune existenţa lor în fiecare şcoală. Şi doar 28% din copii recunosc că au absenţe nemotivate, şi nu din motivul că nu le-ar plăcea şcoala, ora sau proful, ci pentru că au probleme în gospodărie. Dintre tinerii care au întrerupt şcoala după opt clase, 45% spun c-au făcut-o din motive materiale şi tot cam acelaşi procent spun că după întreruperea şcolii au ajuns să lucreze în gospodărie.

Mă gândesc că, atât timp cât şcoala se bucură de atât de mult respect din partea oamenilor şi a copiilor, poate totuşi nu din lene şi rea-voinţă nu ajung oamenii ăştia să primească educaţia pe care o merită. Poate că ei au rămas în bucla aia care pare ruptă dintr-un roman de Marin Preda, din care nu au cum să iasă şi din care nu ne grăbim niciunii să-i ajutăm să iasă.

Mai citește despre educație în România:
​ Procurorii ca profesori ar fi mai varză decât elevii care n-au luat Bacul
​ În școală nu te învață nimeni cum să salvezi o viață și asta e o problemă
​ Românii habar nu au ce-s bolile cu transmisie sexuală
​ Legea modificată a educației îți transformă diploma din hârtie igienică în șmirghel