Am văzut că s-a găsit unu să comenteze că astea sunt poveşti vechi, că trecem orice limită acceptabilă a datării pentru 2011. Frăţică, de la Pure încolo m-am dat bătut şi nu prea mai ştiu ce e pe piaţa de legale. Poate o să rog un amic să facă nişte cronici de legale la zi, ca la restaurant. Stai să se dezlege de calorifer şi să nu mai zică că e cineva pe dulap care vrea să-l împuşte. Pentru ceilalţi, continuu scurt şi la obiect lista contactelor mele de gradul zero cu Poliţia. S-a mai răcit psihoza, dar e fresh, consumaţi fără grijă.
SECŢIA NR. 3. (UNUL ŞI ACELAŞI)
And for a minute there, I lost myself,
Phew, for a minute there, I lost myself.
Videos by VICE
Cel mai grav lucru pe care l-am făcut drogat s-a întâmplat pe Pure, lângă o secţie din zona Griviţa, acum un an.
Într-o noapte iau de câteva ori acasă şi apoi încerc să mă uit la un film. Filmul prinde viaţă, îşi bate joc de mine, actorii se uită dincoace de ecran şi îmi vorbesc direct. Nu mai există nicio diferenţă între timpul meu şi timpul din imagine sau oricare alt timp, toate există împreună, îngheţate în mişcare. Nu înţeleg de ce îşi bat joc, dar simt că nu mai rezist. Filmul e Imaginary Heroes, iar Sigourney Weaver are o părere proastă despre mine.
La un moment dat nu mai suport bătaia de joc universală. Sunt gata de orice şi plec de acasă pe străzi în plină criză schizofrenică, hotărât să mă omor sau să fac ceva. Mă duc prin Ferentari, bat la uşi şi cer heroină, mă iau la bătaie cu nişte băieţi paşnici în alt cartier, mă ţin după lume pe stradă, latru la un câine periculos şi sunt cât p-aci să intru în colţii lui. Din fericire mă scoate un nene. Apoi iau un taxi spre zona Griviţei. Aici găsesc în sfârşit nişte cocalari junkişti dispuşi să-mi cumpere heroină de la cineva şi Pure de la magazinul din colţ şi plănuiesc să mă omor imediat cu ele. Mă ţin la doi paşi în urma tipului care merge la cumpărat, apoi stau în faţa unei case şi când iese sar pe el. Îmi dă Pure-ul şi fuge cu heroina.
Mă aşez pe nişte scări într-o curte prăpădită şi amestec jumătate de gram cu Coca-Cola pentru că nu mai am apă, oricum nu mai contează, apoi bag totul dintr-o dată în venă. E enorm, niciodată nu am luat mai mult de 100-150 de miligrame odată. Imediat ce mi se suie totul la creier simt un val de ură feroce şi impulsul de neoprit să urc în clădire. Pe scări în mintea mea ia foc realizarea că Dracu e ascuns acolo la ultimul etaj şi că trebuie să-l scot din casă. Parcă eram agnostic şi aveam revelaţii metafizice subtile, acum am de-a face direct cu personaje de felul ăsta.
Urc la ultimul nivel, lovesc uşa cu ambele picioare, mă arunc în ea cu toată greutatea, dau până când nu-mi mai simt picioarele şi aproape îmi întorc un genunchi pe dos. Iese un tip ţigan care urlă îngrozit, în casă se aud voci de femei, eu vreau să intru să-l scot pe Diavol de-acolo. Mă iau la bătaie cu tipul, nu încerc să-l lovesc, doar să trec de el, să intru în casă. Ştiu că e sluga Satanei şi că e acolo să mă împiedice. Scoate un făcăleţ mă lovește cu el până îmi zdrobeşte fluierele picioarelor, mă trânteşte pe jos şi ridică piciorul gata să mă calce pe cap, să mă omoare. Mă uit fix în ochii lui cu o expresie de fericire dementă, hai loveşte, omoară-mă, nu aştept decât să se termine viaţa asta infernală. Se opreşte şi fuge, însă eu nu mă opresc, lovesc în uşă cât mă mai ţin puterile. Şi nu mă mai ţin.
Ajunge în sfârşit Poliţia. Mă duc la secţie, dar e prea târziu. Furia a dispărut, deşi acum sunt convins că şeful secţiei e Dumnezeu şi că e acelaşi cu Diavolul şi ne trage tuturor ţeapa asta prefăcându-se că e două chestii diferite. Le spun şi lor treaba asta printre şuierături, ca să afle toţi, înainte să apuc eu să uit. Stau toţi adunaţi în curte în jurul meu şi îmi spun să mă întind pe bancă. Inima mă loveşte, îmi ocupă tot corpul, fiecare gură de aer e un efort supraomenesc. Am gura ca smoala, iar când mi se aduce apă o beau, deşi sunt convins că e otrăvită. Mi-aţi dat furadan ca lu’ Mădălina Manole, ha? Întind o mână spre balta care s-a făcut sub mine şi încerc să-i dau foc mai întâi cu privirea, apoi cu o brichetă. Sunt sigur că e benzină. Revin puţin la realitate şi nu-mi vine nici mie să cred ce s-a întâmplat, dar sunt convins că toată omenirea a văzut treaba asta, că am dat în vileag ceva care de mult aştepta să fie dezvăluit. Nu va mai fi cale de întoarcere de aici înainte.
Sunt dus într-o secţie chirurgicală în Obregia, unde mi se pun nişte copci. Cei doi poliţişti care stau după mine sunt îngeri puşi să păzească un monstru sau invers. Aş vrea să plece, să nu-i mai văd vreodată. Pe culoare e multă lume şi am impresia că în jurul meu pluteşte un aer sacru. Trec printre ei să mă duc la budă într-un picior pentru că un genunchi e distrus. Sunt convins că au venit toţi acolo pentru mine, dar nu văd totuşi niciun motiv pentru asta. Sunt internat iar la Obregia, unde stau mult şi bine.
SECŢIA NR. 25, PRIMA VIZITĂ (CROŞEU)
And we have crushed the party
Secţia 25 este printre blocurile din Drumul Taberei, cartierul civilizat şi anost unde am crescut. După ce am naufragiat, furtuna m-a scos înapoi la mal, în casa părinţilor mei. Ani de zile am tânjit să scap de aici şi o vreme am stat în centru, unde mă simt mai puţin ieşit din peisaj. În Drumul Taberei, pe străduţele dintre blocuri şi pe bulevardele cu mii de panseluţe pe mijloc e plin de copii, mame cu cărucioare, provinciali veniţi să muncească în capitală şi mai rar băieţi de cartier ca în Militari sau Rahova. Nu ai unde să te injectezi şi s-o arzi aiurea, vecinii mă cunosc, iar peste tot sunt familişti şi câini comunitari ce fac treaba pentru care au fost domesticiţi acum cinşpe mii de ani – latră la trecătorii întârziaţi, la beţivi şi la mine.
Într-o seară mă scot ai mei frumos din casă, unde nu mai am voie să bag droguri, să mă descurc singur pe străzi. Mă opresc la primul bătător de covoare, pregătesc seringa cu o obrăznicie care mă ustură, înconjurat pretutindeni de ferestrele blocurilor ca de loje la teatru. De obicei sunt îngrozit de ideea că m-ar putea vedea cineva, dar acum vreau s-o fac la vedere, să fiu prins, pentru că ştiu că am prea mult praf la mine şi că dacă îl iau pe tot probabil o să mor.
Ca din pământ răsare un echipaj de poliţie şi vreo 4-5 oameni mă înconjoară, dar am apucat deja să înfig acul, aşa că trebuie să aştepte să termin. Mă duc apoi cu maşina la secţie, în timp ce eu sunt cât se poate de fericit. În holul de la intrarea în poliţie îmi pică pe jos câteva ţigări din buzunar , mă aplec pe vine încercând să le culeg, cu mâinile încătuşate la spate. În clipa aia, un poliţai subţire şi dur ca o rangă îşi ia avânt şi-mi trage un croşeu peste o ureche de nu mai aud în ea decât un ţiuit surd. Înjură că a stat după mine să mă vadă cum fac injecţia, iar acum n-o să stea și să-mi bat joc de el cu ţigările. Îl privesc fără nicio expresie, nu sunt nici supărat, nici umilit, nici recunoscător. Ceilalţi se uită oarecum suspicios spre el, e clar că a cam întrecut măsura. Totuși, mă simt bine cumva, parcă o meritam, iar restul serii vorbesc mai mult cu tipul ăla decât cu ceilalţi. Mare lucru nu se mai întâmplă, îmi iau declaraţia obişnuită, au chiar şi un martor care mă văzuse şi dă şi el o declaraţie, nu ştiu de unde a mai apărut şi ăsta.
Scriu ei declaraţia interminabilă dar nu sunt capabil să citesc, textul îmi fuge în faţa ochilor, de câte ori mă uit la un cuvânt văd altceva scris. După ce încerc să desluşesc de mai multe ori aceeaşi propoziţie am impresia că apare scris orice vreau eu să citesc. Le spun că semnez ce vor ei, doar să mă lase în pace. Mor de sete, cer nişte apă, dar cum nimeni nu mă bagă în seamă îi suflu poliţistului în faţă un damf din respiraţia mea împuţită şi îl simt gata să pleznească. Se stăpâneşte şi îmi aduce să beau. Semnez, nu înainte să scot pe furiş nişte praf ascuns într-un buzunar al hanoracului unde nu căutaseră, şi-mi torn o tonă pe muchia palmei, apoi îl aspir dintr-o mişcare. Se uită toţi la mine cu dezamăgire şi dezgust. Îmi iau praful şi după încă puţin timp mă expediază înapoi pe stradă, aşa că intru în vorbă cu nişte cocalari care n-au nimic interesant de oferit şi plec aiurea să mai fac rost de nişte bani să-mi fac la loc provizia.
SECŢIA NR. 25, A DOUA VIZITĂ (KARMA POLICE)
This is what you get when you mess with us.
V-am spus de acel îngrozitor BLT, care te trimite direct în Hades? Iau odată puţin în casă şi mă loveşte epifania. Îmi dau seama că taică-miu e cineva foarte important, probabil vreun securist care a teorizat din umbră ţara în timpul deceniilor negre sau din contră, revoluţionarul underground care a dus la revoluţie. Doar a fost în piaţă pe 21 decembrie. Sunt atâtea lucruri pe care nu le ştiu despre el, m-a minţit tot timpul că e un simplu jurist care lucrează la o fabrică de mobilă, dar înainte de Revoluţie l-am auzit spunând că Iliescu îi va urma lui Ceauşescu, iar de curând am găsit în casă o poză din anii ’80 cu el şi cu Radu Vasile la o conferinţă, cu căşti pe urechi. Sunt dintr-o dată convins că are o viaţă secretă despre care mie nu mi-a spus nimic. Sau poate maică-mea e securistă, poate ea e mână ascunsă care ghidează cursul lumii. Odată eram spart şi m-am gândit că ar trebui să comunic cumva cu taică-miu. L-am chemat să jucăm table, deşi abia puteam să vorbesc. În timpul jocului l-am întrebat cu subînţeles: “Ce vrei?”. S-a uitat la mine fără să zică nimic, dar eu am auzit răspunsul în gând: “Pe mă-ta!”.
La următoarea doză mă cuprinde groaza, o frică dincolo de cuvinte, aproape intru în convulsii, Răul e prezent lângă mine. Îmi dau seama că taică-miu e însuşi Dracula, că simte mirosul sângelui când mă injectez – dacă nu fug repede o să mă sfâşie şi o să mă dea pe mâna demonilor din iad.
Fug din casă, mai fac o doză pe o scară de bloc, apoi mă duc într-un părculeţ pe o bancă. Pregătesc seringă după seringă, nu mă mai pot opri. Intersecţia luminată se deschide ca o gură de iad ca să înghită totul, pământul freamătă gata să se fărâmiţeze, câinii urlă, oamenii mă pândesc de la distanţă cu priviri de dinozauri în ochi. În jurul meu apar umbre batjocoritoare, le văd pe jos. Două fantome stau în spatele meu, îşi bagă pulile de întuneric direct în craniul meu prin ceafă şi zic râzând: “Am auzit că aşa vă place vouă, pe la spate”. Las o seringă lângă mine pentru ei, când mă uit a dispărut. Când mă uit iar, a apărut la loc. O iau şi mi-o fac eu. Simt că universul e gata să fie invadat de forţa întunecată, pe cer luceşte o stea care mă cheamă. În mine urlă ceva să iau repede cel mai de preţ lucru din lume şi să-l ascund. Fug înnebunit, găsesc ceva cu care îmi tai placa arsurii de pe picior şi mă gândesc că ascund acolo cel mai de preţ lucru – cel care va reclădi lumea la loc după ce am distrus-o eu – o femeie, mama. Mi se rupe filmul.
Mă trezesc la poliţie dar teroarea e mai intensă ca înainte, la fiecare pas simt că sunt dus către cel mai cumplit loc care poate fi imaginat. Îmi dau singur ultimatumuri gen “Dacă treci pragul ăsta totul va fi distrus”, dar nu am cum să mă opresc şi sunt condus de poliţişti într-o cameră. Sunt mai mulţi acolo, dar eu ştiu că nu sunt poliţişti obişnuiţi, este poliţia zeilor. Când intrăm nu se vorbeşte în cuvinte, ci prin telepatie, direct în creierul meu. O voce, sunând ca a mea, îmi spune: “Lasă privirea jos, aici bărbaţii nu se privesc în ochii”. Mă uit la cei trei poliţişti aşezaţi în faţa mea la o masă şi toţi sunt cu capetele plecate, numai eu mă uit cu nesimţire şi le caut ochii să-i străpung cu privirea. Las privirea, sunt aşezat şi mi se pun întrebări, dar eu ştiu că nu suntem în lumea obişnuită şi ăla nu e un interogatoriu oarecare, iar ei sunt paznicii unui nivel superior al fiinţei. Pe geamurile imense se vede doar întunericul. Știu că, dacă rezist până la lumină, lumea şi eu vom fi salvaţi. Dar până atunci nimic nu există, totul a dispărut în afară de sala luminată. Mi se pune o foaie în faţă şi mi se spune “Scrie”. Iau foaia şi scriu”TOT”, apoi adaug cât de repede pot “ŞI NIMIC”. Este formula magică pe care mi-a spus-o cândva un prieten, sunt cuvintele care te apără de orice greşeală, pentru că ascund în ele toată existenţa şi tot ce nu există. Refuz toată noaptea să scriu altceva pe hârtie. Știu că dacă aş fi scris “tot” mi-aş fi luat asupra mea toată povara tuturor lumilor posibile, aş rămâne captiv acolo, obligat să privesc lumea ca un Dumnezeu, doar de la distanţă sau dinăuntru, fără să pot interveni. Iar dacă aş scrie “nimic” aş da totul pe mâna duşmanului. Dar “tot” şi “nimic” se ascund unul pe celălalt, cât sunt împreună nu se ştie care e care şi lumea e în siguranţă, iar eu pot rămâne în ea. E un test, iar ei îl caută pe primul Dumnezeu, cel care a creat prima lume, îl caută în mine şi dacă îl voi trăda Nimicul va înghiţi Totul. Îi simt căuând în mintea mea, în toate amintirile, cele pe care nici eu nu le ştiu, din alte vieţi şi alte lumi şi ajung la concluzia că sunt doar un spirit de rând, că secretul nu e ascuns în mine.
Cu toate astea mă pun pe jos şi îmi dau pumni în coaste, iar fiecare lovitură e ca o eternitate de durere, fiecare din ele ameninţă să îngheţe timpul pe vecie în abisul torturii. Îmi dau o pauză şi mă bat din nou, aparent sunt doar nişte pumni, dar eu simt că sunt ai lui Dumnezeu şi dor aşa cum numai ceva supranatural poate durea. La masă mi se dă tot prin telepatie alegerea de a spune adevărul sau a suporta consecinţele naşterii unei noi lumi, mi se relevă că, dacă nu mă potolesc, din mine se va construi următorul univers şi că voi simţi durerea fiecărei stele, fiecărui atom şi a fiecărei pietre moarte, că până universul şi viaţa vor evolua din nou voi fi mut şi fără conştiinţă în afara durerii materiei, miliarde de ani vor suferi în acest iad. Pentru că sfârşitul lumii, dezlegarea pe care o caut, va avea loc într-un timp accelerat până la implozia fiinţei. Petrecerea care se va dezlănţui şi fericirea libertăţii totale vor consuma totul ca un foc. Când legea morală va cădea, când incestul va cădea, matematica va cădea, crima va cădea, corpurile vor cădea, logica va cădea, ne vom război şi ne vom distruge din ce în ce mai crunt până când nu va mai exista decât neantul şi abia atunci lumea o va lua iar de la capăt, prin durerile ei care ţin eoni întregi.
Sunt întrebat, din nou fără cuvinte: “Şi ce vrei tu să faci până la urmă, nu-ţi dai seamă că se termină spaţiul?”. Un răspuns îmi vine de nicăieri în gând “Păi o să facem mai mult spaţiu, e cel mai uşor”. “Aşa aţi zis şi ultima oară, ăsta este răspunsul vostru pentru totul, o să facem mai mult, mai mult spaţiu, mai mulţi bani, mai multe fiinţe, nu ştiţi decât să complicaţi la infinit universul”. Încep şi eu să mă îndoiesc că a crea alte universuri şi mai mult spaţiu e o idee bună, dar nu ştiu ce să răspund. “Vreau să nu mai existe bărbaţi şi femei, vreau să ne reproducem singuri când vrea fiecare”, gândesc. “Aşa a fost înainte şi v-aţi înmulţit până când aţi consumat totul”, aud răspunsul. “Haide, doreşte-ţi ceva pentru lumea care va apărea pe fereastra aia, fă ceva bun pentru alţii”, îmi spune străinul din mintea mea. Mă gândesc puţin, dar nu ştiu ce să-mi doresc, nu ştiu ce ar salva lumea şi răspund aproape la mişto “Pace şi iubire”. Şi bani poate, mă mai gândesc, că e criză. Se pare că judecătorii mei nu găsesc în mine ce caută, pe primul Dumnezeu sau diavolul sau ce-o fi. Ajung la concluzia că sunt ignorant şi îmi dau drumul. Părăsesc secţia de poliţie dar mi-e teamă să fac un singur pas în noapte. Întunericul de afară e şi mai ameninţător. La fiecare pas simt cum sunt gata să mă prăbuşesc într-o prăpastie de groază şi durere.
Ajung la scara blocului, mă lungesc pe trepte, degeaba sun la interfon, nu mi-ar răspunde nimeni. Sunt expus ca un şoarece în câmp, şerpii se apropie de mine prin beznă.Vine o salvare şi sunt dus la Obregia. Zac ore în şir pe o saltea pe jos într-o cameră supra-aglomerată. În momentele de pierdere a conştiinţei simt că toţi ceilalţi sunt conectaţi la mine prin tuburi lungi prin care sug ceva din mine. Un băiat intră în baie, îl aud transformându-se, mi-e frică că o să iasă de acolo şi-o să mă mănânce. O asistentă ma trezeşte dintr-un somn delirant cu o seringă înfiptă în spate. Nu în buci, în spate. Nu mă întreb ce-a fost aia, sunt încă într-o lume de coşmar. Mă duc la baie unde se mai strâng nişte băieţi. Unul vrea să-mi dea muie, îşi dă pantalonii jos, pun mâna pe el să-l servesc, dar înţelege că nu sunt capabil, sunt încă în transă, şi mă lasă în pace. Un altul stă pe toaletă, iar în faţa lui e o baltă de urină. Când mă uit în ea, văd pe altcineva. Fac asta de trei ori, verific direcţia reflecţiei şi da, în baltă e altă persoană decât cea care e deasupra ei.
SECŢIA NR. 25, A TREIA VIZITĂ (DUS CU ZĂHĂRELUL)
There is a madman that lives next door
He gets in so late at night
Always a fuss and fight
Massive Attack, “Man Next Door”
A treia întâlnire cu amabilii angajaţi ai poliţiei din cartier nu m-a dus chiar până la secţie. După o noapte de delir cred că nişte copii din America, probabil nişte puşti de culoare de liceu, au preluat controlul gândurilor mele, fac chat în mintea mea ca pe internet şi mă obligă să gândesc tot felul de tâmpenii ridicole. Nu aud voci, e doar a mea, dar gândurile scurte şi absurde care îmi aleargă prin cap nu sunt ale mele, nu îmi recunosc nici cuvintele, care sunt oricum mai mult în engleză. Mai multe ore nu mă pot opri din scris şi torn pagini întregi de Word în delir, apoi îmi disper amicii pe messenger cu cele mai aberante conversaţii.
Rămân fără praf şi intru în disperarea suicidală a căderii. În capul meu toţi oamenii îşi bat în continuare joc de mine. Pe la două noaptea mă enervez rău de tot, iau computerul, îl smulg din cabluri şi-l zdrobesc de podea. De mai multe ori. În special hardul încerc să îl smulg din inima lui de robot, care conţine toate textele şi pozele mele, viaţa mea, pe care vreau să o distrug pe vecie, să nu rămână nici amintirea ei. Sunt fericit şi satisfăcut că l-am buşit. Vecinii s-au trezit şi aud voci prin apartamentul de sub noi. Ai mei sună imediat la poliţie.
Până ajung ofițerii, m-am mai calmat. Cheamă şi salvarea, dar nu îmi fac niciun calmant. Încearcă să mă convingă să merg cu ei la spital, dar nu am niciun chef. Le explic că nu e nicio problema, e dreptul meu să-mi distrug computerul dacă mă enervez. Mă iau cu binişorul, că să merg măcar la maşină, apoi măcar la spital pentru o noapte. Mă las legat de targa din salvare şi dus la Obregia, mi-e clar că dacă nu merg de bună voie oricum o să mă ia ei pe sus. Pe drum mă uit timid la cei doi poliţişti aşezaţi lângă picioarele mele în salvare. Ce-ar fi dacă ar abuza de mine aşa legat de targă sau s-ar freca puţin?
La spital îi povestesc psihiatrului de gardă ce sunt convins că ştie deja, anume că toată lumea îmi poate auzi gândurile, că am creierul ca un transmiţător radio pe care îl recepţionează tot cosmosul, care îşi bate joc de mine sau nu ştiu ce pula mea vrea. El decide să mă ia la mişto în continuare şi mă internează. În sala în care mă ţin peste noapte, înainte să mă bage pe secţia de toxicomani, mă leagă de pat. Până dimineaţă stau cu capul ridicat de pe pernă şi cu ochii aţintiţi pe uşa cu geam incasabil. Din ochi îmi curg fără încetare lacrimi, ore în şir. Hardul meu e terminat, viaţa mea e distrusă. Mă calmez, mă uit la tipul ţigan care e legat la două paturi distanţă de al meu. De câte ori gândesc chestii de genul “Frate ce-aş veni până la tine să te pipăi puţin” omul ţipă ca din gură de şarpe după asistent “Băăăă, vino băăă, am familieee, să mă lase în pace”. Îmi vine să râd şi îl las în pace cu gândurile indecente, dar apoi iar mă uit la el şi-mi vine cheful. Îi vorbesc dirty în gând, iar el iar zbieră cu glas tare. Apare un asistent tânăr care vine la mine să mă verifice. E aşa de aproape că pot să-i pun mâna direct pe pulă. Dar nu mai am chef de nimeni şi de nimic, așa că întorc privirea scârbit într-o parte. Se supără şi pleacă. Tot restul dimineţii mă rog de el în gând să se întoarcă să o facem, dar nu mai apare. Într-un sfârşit, când să adorm epuizat, vin nişte cucoane asistente care mă mută pe secţia 16, unde sunt internat cu comisie şi obligat să fac minimul de 12 zile de dezintoxicare.
SECŢIA NR. 1, A DOUA VIZITĂ (VREI SĂ TE BAT?)
I’ve given all I can
It’s not enough
Pe la Universitate mă perind într-o seară după ce m-am trosnit ca lumea cu nişte Pure în toaleta din pasaj. Ies la stradă leorcă de fericire şi simt atotprezenţa divină, chemarea de a aduce pace lumii noastre chinuite, de a pune capăt iluziei universului ăstuia legat de legi false, de a descoperi adevărata natură a fiinţei, care e dincolo de orice lege, minune pură. Mă aşez pe o bancă cu faţa spre fântâna arteziană colorată de reflectoare şi-l rog pe Dumnezeu să-şi arate adevărata faţă, să facă ceva special aici şi acum, să facă culorile să cânte. Orice minune e mai la îndemână, ceva simplu ca pentru copii. Simt în mine puterea totală de a face să se întâmple orice există în imaginaţia mea şi dincolo de ea, dar nimic nu se mişcă. Lumea refuză să-şi arate adevărata natură, care e dincolo de adevăr şi fals, de posibil şi imposibil, de realitate şi imaginaţie. Îmi vine în cap că lumea asta nu poate fi salvată decât aşa cum s-a făcut înainte, prin sacrificiul cuiva, că e singurul mod de a sparge lacătul existenţei. Aşa că mă hotărăsc să fac ceva pentru care aş putea fi condamnat de poporul care m-a născut, de întreaga umanitate. Ştiu că trebuie să fac ceva pentru care pot fi condamnat, dar nu mi-e clar ce şi n-aş face nimănui un rău serios în ruptul capului. Mă simt sacrificiu pur, bunătate pură. Aşa că hotărăsc să fac o mică infracţiune nevinovată. Mă duc la un chioş, cer ţigări şi apă şi plec fără să plătesc. Oricum n-am bani. Vânzătoarea țipă după mine, iese din chioş, iar un cocalar scund şi gras, care se uitase puţin înainte urât la mine, se întoarce în viteză, mă ia de păr, îmi trage nişte bucăţi de ameţesc şi cad pe jos. Nu se opreşte, mă târăşte și dă în mine continuu ca să nu mă pot ridica, în timp ce nevasta şi copilul lui se uită de la distanţă la toată scena. Din privirea mea înţelege că n-am de gând să mă ridic sau să protestez, durerea îmi saturează corpul şi mi-a trecut pofta de orice sacrificiu. Melteanul îşi scutură din palme un pumn întreg din părul meu, dau şi eu cu mâna prin el şi mai culeg tot atâta. Mă aşez comod în fund, dacă mă ridic mă ia din nou la pumni. Apare un echipaj al Secţiei 1, unde sunt înghesuit în spate, între o poliţistă şi un gabor tânăr.
La secţie sunt plimbat prin birouri, iar sala cu catedră e plină de puşti la uniformă care fac un curs, ceva. Mă feresc de privirile lor cu ruşinea unui paria, dar în acelaşi timp ochii îmi fug lateral într-o privire furişată, plină de orgoliul de a fi cine sunt eu pe lumea asta. Mă duc într-o săliţă închisă, cu uşă blindată, un fel de arest, unde mă caţăr pe geam şi trag de gratii. Mă gândesc să lovesc pereţii cu extinctorul de incendiu sau să umplu camera de spumă. Dar stau cuminte, citesc ce-au scris nebunii pe pereţi, scrijelesc şi eu ceva şi mă apuc să rup în bucăţele mici o hârtie care era pe acolo. Când simt că m-am liniştit mă gândesc “Gata, m-am potolit, veniţi să mă luaţi”.Uşa se deschide, un poliţai tânăr în civil mă întreabă dacă sunt ok şi mă scoate de acolo.
Sunt dus într-o sală la interogatoriu. Tipul are maximum 24-25 de ani, figură de adolescent şi e îmbrăcat cu nişte pantaloni de civil strânşi pe el. Îmi vorbeşte frumos, mă roagă să-i zic ce m-a apucat. Nu prea vreau să-i zic adevărul, dar insistă. Îi spun că am luat nişte legale, că am simţit că trebuie să mă sacrific pentru omenire, să fac ceva aiurea ca să pot fi pedepsit şi d-asta am plecat de la chioşc fără să plătesc. Îi spun astea cu un ton amuzat, aproape obraznic, dar în vocea mea ştearsă se aude în ecou disperarea. Mă ascultă incredul şi-mi zice: “Bine, acuma serios, nu mă mai lua la mişto, spune-mi ce s-a întâmplat de fapt”. Repet ce-am spus. “Tu vrei să te bat? Dacă vrei să te bat să ştii că se poate şi asta, nicio problemă”, îmi zice uşor indignat. Mă uit la el cu ezitare, poate că nu mi-ar mai strica puţină bătaie. Spune: “Bine, hai în picioare să te bat”. Mă ridic, îmi dă câţiva pumni fără chef, ne simţim amândoi ca nişte actori proşti. Adevărul e că e greu să baţi pe cineva căruia nu îi e teamă, fără să fii măcar nervos. Ne aşezăm la loc, mă întreabă cu ce mă ocup, află până la urmă că am făcut filosofie şi vrea să înceapă o discuţie profundă. Îmi zice că a citit şi el, dar eu numai d-astea n-am chef să vorbesc cu un poliţai. Mă scol, închid uşa sălii ca să putem vorbi liniştiţi, dar aş prefera să îmi rezem capul de umărul lui şi să dorm. Sunt terminat, vreau să se termine totul. Mâinile îmi transpiră, îmi tot dau cu degetele prin cap şi de fiecare dată mă umplu de fire de păr. Decid că n-aş avea în veci curaj să iubesc un poliţist în secţie. În loc să-i spun ceva frumos, mă uit la el şi gîndesc că dacă mai rămân cu păr în cap după seara asta, mare minune. Îmi dă voie să plec şi mă conduce politicos la ieşire. Mi se înapoiază tot ce am avut la mine, inclusiv plicurile cu praf.
“În data de mai sus numitul I. Ştefan a fost depistat pe strada Răspântiilor în timp ce săvârşea în public gesturi obscene, respectiv a pipăit pe numitul XXX XXX.”
SECŢIA NR. 6 (GEST OBSCEN)
But we’re still on the payroll
În ultima vreme drogurile au devenit mai puţin sălbatice, sau am învăţat eu să le controlez. Trebuie să fii nebun să poţi controla nebunia. Şi cu mine am făcut pace, un fel de armistiţiu, dar a mai durat până să mă opresc. Ultimele tripuri au fost aproape numai pe sex murdar, în imaginaţia mea, iubire şi revelaţii mistice. Fără violenţă, doar o tentativă ocazională de sinucidere.
Cu toate astea, într-o seară iau iar nişte Pure pe străzi şi mă pătrunde convingerea că trebuie să mă fut dracului odată cu cineva drogat ca să mă liniştesc. Şi nu doar să aştept, să chem în gând golanii din zonă, ci să trec la fapte. Aşa că imediat ce mă sui pe valul de dopamină, mă iau după doi băieţi care trec pe lângă mine și încerc să intru în vorbă cu ei. Dar sunt muţi. Surdomuţi, vorbesc între ei prin semne. Nu vreau să plec, merg în urma lor, iar când ajung acasă la unul dintre ei mă cert cu toată familia lui. În special unei bunici de vreo 90 de ani, neagră şi stafidită, i se pune pata pe mine, mă blestemă şi mă goneşte ca pe-un strigoi.
Nu am făcut obiecţii cu privire la întocmirea procesului verbal de contravenţie.
Când încearcă să mă uşuiască îi pun mâna băiatului respectiv direct pe pulă. Nici el, nici taică-su nu mă iau la omor, gestul a fost în mod evident lent şi neagresiv, cel puţin fizic, mai mult o implorare decât un viol. Dar cheamă Poliţia. Aştept civilizat şi încerc să-mi mai fac repede o doză înainte să sosească. Când vin poliţiştii, unul îmi cere socoteală în timp ce toată familia urlă la el că ce-am făcut eu. Ca să-i arăt exact cum am făcut şi să scap de nebuni, îi pun şi poliţistului mâna la pulă, la fel de neagresiv. Mă încătuşează iar şi mă duc de data asta la Secţia 6.
Mă plimbă pe toate culoarele până într-o cameră izolată la subsol. Aici îmi golesc tot ce am pe mine şi fac miştouri, unu zice că nu mă caută şi la coaie, că cine ştie ce ia. Intru deja în sevraj, sunt terifiat de ideea că vor să mă fută în grup, deşi ochii îmi fug spre ei fără să vreau. Mă înec în valuri de ruşine şi panică, mă foiesc, mă înroşesc şi mă albesc, faţa mi se dezintegrează în expresii contradictorii şi mă bâlbâi ca un autist. Ei nu prea ştiu ce să facă, ar face miştouri, dar e clar că eu m-am blocat total. Mă zbat în cătuşe până când încheieturile mi se umflă şi dor. Cel mai tânăr îmi spune să stau liniştit dacă nu vreau să mă strângă mai tare. Degeaba mă rog să mi le dea jos sau să-mi dea din praf, să-mi revin din starea de retardat în care nici nu pot vorbi cum trebuie. În cele din urmă ajung ei la concluzia că nu sunt un pericol în momentul ăla şi mă întreabă dacă sunt dispus să scap cu o amendă, aşa că accept imediat amenda de 200 de lei. Rămân singur cu cel mai tânăr dintre ei, care îmi scrie formularul, chestie care durează o eternitate. Îmi dau drumul, îmi înapoiază chiar şi praful rămas, aşa că fac ce fac de obicei, caut un loc ascuns şi mă chinui toată noaptea singur cu fantasme sexuale şi paranormale, la un pas de a face să se întâmple lucruri care sunt dincolo de orice înţelegere umană.
În cele din urmă am plătit şi amenda, unul dintre multele lucruri pe care le datorez umanităţii.
Citeşte şi:
I-LEGAL NON-STOP #4: O istorie a ciocnirilor mele cu poliţia karmei
I-LEGAL NON-STOP #1: Rehab la Șura Mică, I say yes, yes, yes!
