Chiar înainte ca Cynthia Leu, din Orange County, în vârstă de 24 de ani – cu înâlțimea de 1,70 de metri și 63 de kilograme – să ridice 143 de kilograme și să se lase pe vine, îi trec prin minte: „trage de spate, respiră adânc, încordează abdomenul” și „sincer, nimic mai mult decât ridică drăcia aia”.
Sub halterele cu dublul greutății ei nu e loc pentru amintiri din fosta ei viață: șapte kilograme acumulate în facultate, excesul de exerciții cardio, un iubit infidel care i-a distrus încrederea în sine sau maică-sa, model și designer din Taiwan, care a folosit un făcăleț ca să-i facă picioarele să pară mai subțiri. „Într-un fel, când am descoperit ridicatul de greutăți, mi-am salvat viața”, spune Leu și-mi povestește că a fost bulimică când s-a apucat de sport. A trecut de la cardio și bodybuilding la antrenamentul cu haltere în decembrie 2013, iar, după trei luni, când a participat la prima ei competiție, deja trecuse printr-o purificare completă. Acum, Leu a câștigat mai multe competiții locale și naționale și deține recorduri mondiale în liga din care face parte.
Videos by VICE
Nu este singura femeie care a descoperit beneficiile powerlifting-ului în ultimii patru ani – ceva destul de evident pentru oricine cu un cont de Instagram. În Statele Unite ale Americii au apărut tot mai multe femei în powerlifting, un sport rezervat cândva doar tipilor plini de testosteron. Între 2014 și 2016, numărul halterofilelor din competiții s-a dublat de la aproximativ trei mii la șase mii, în comparație cu o creștere de 15 la sută în rândul halterofililor bărbați, de la 10 900 la 12 500, conform lui Dave Tate, fondator și CEO la EliteFTS și cunoscător al industriei de peste trei decenii. (Aceste cifre au fost confirmate de Powerlifting Watch, sursa principală de statistici din powerlifting.) Tate spune că între 2015 și 2016 s-au înregistrat cele mai mari creșteri în numărul femeilor care fac powerlifting și că o treime din halterofilii americani sunt acum femei. Iar aceste numere le includ numai pe cele care participă la competiții, nu și pe fetele care se antrenează recreațional și nu concurează – o zonă despre care Tate spune că „a crescut cel mai mult în sportul ăsta și care-n același timp nu poate fi măsurată”.
Ce a fost odată „câteva femei la o întâlnire” s-a transformat în evenimente numai cu femei precum Queens of the Iron și Iron Maidens Raw Open. Dar cine sunt aceste regine de fier? Și de ce s-au apucat atâtea de sporturi bazate pe forță? A schimbat asta powerlifting-ul? Ar trebui?
Dawn Deacon-Maroscher, o mamă în vârstă de 49 de ani a trei copii și psiholog școlar, pe care soțul o descrie ca „diferită de acel stereotip plin de mușchi”, spune că powerlifting-ul a fost o experiență transformatoare la nivel emoțional și fizic. „Aveam mai multă încredere la muncă, în stilul vestimentar… mergeam puțin mai dreaptă”, spune ea. „Deci pentru mine nu a fost doar o transformare fizică, ci s-a integrat și amestecat la nivel emoțional cu alte părți din viața mea.” Deacon-Maroscher a câștigat Campionatul Mondial American de Powerlifting Congress Raw Bench Press din 2010. La cele 67 de kilograme ale ei, acum poate ridica 97,5 de kilograme și antrenează femeile la Monster Garage Gym, spațiul din Illinois pe care îl conduce împreună cu soțul ei, Eric Maroscher.
Leu spune că și ea a experimentat o transformare prin powerlifting, și-a învins bulimia și s-a bazat mai mult pe forță, nu pe ce arată cântarul sau abdomenul. Aceste povești nu sunt ceva ieșit din comun. Jessica Stalter a vorbit despre cum powerlifting-ul o menține „pe linia de plutire” după ani în care a abuzat de droguri și alcool. Becci Holcomb, câștigătoare a locului trei la 2016 USA Powerlifting Raw Nationals, spune că aproape a ratat înscrierea la eveniment după ce o relație abuzivă a „terminat-o psihic” cu doar o lună și jumătate înainte.
„Avem o vorbă: Lasă-le sub bară”, spune Holcomb în timp ce se abține să nu plângă. „O numesc terapie de fier.”
Grupul Fetele Care Ridică Greutăți (GWPL) a început ca un cont de Instagram în iulie 2015 ca să arate exact ce-ți spune și numele. La doar câteva luni, a trecut de 20 de mii de abonați și s-a transformat într-un site, blog și o aplicație. Prin intermediul magazinului ei de haine, compania a început să vândă protecții pentru încheieturi create pentru femei. În curând vor avea și costume și apărătoare pentru genunchi ca, după cum explică Knight, femeile să nu mai poarte echipamente făcute pentru bărbați.
„Femeile ridicau greutăți, doar că nu știam”, spune Knight. „Comunitatea s-a format după ce am descoperit că mai sunt și alte fete care fac același lucru.” Mulțumită GWPL și site-urilor precum Girls Gone Strong, This is Female Powerlifting, discuției „I’ve Got a Minge Monday” din thread-ul r/powerlifting și vloggerilor ca MegSquats, femeile provoacă concepțiile tradiționale despre feminitate, nu doar în sălile de sport sau la întâlniri, ci și online, unde comunitățile de nișă prosperă și discută deschis despre subiecte ca de ce fac fetele pipi când ridică greutăți.
Dar totul nu se rezumă doar la shake-uri de proteine și încurajări în lumea feminină a powerlifting-ului. Forța în loc de estetică este un subiect fierbinte pentru halterofile, pentru că asta diferențiază sportul de culturism și competițiile de imagine. Tocmai fiindcă se bazează pe forță în loc de aspect, se apucă atâtea femei de powerlifting – un sport prin care „îți lucrezi gâtul” până ți se dublează bărbia și-n care porți costume dintr-o piesă, în loc de bikini.
Unii, inclusiv redactorii de la EliteFTS, Dani Overcash și JP Carroll, au criticat ce credeau ei a fi un aspect prea sexualizat din comunitatea feminină de halterofile: hashtag-ul #peachgang, care a fost creat și popularizat de GWPL și reprezintă un „fund lucrat”.
În timp ce mai multe halterofile ajung pe Instagram – o platformă clădită în totalitate pe estetică -, promovează sportul și obțin sponsori, oameni ca Overcash se întreabă dacă idealurile powerlifting-ului au fost denaturate. Cu toate astea, Knight insistă că #peachgang este despre „a fi mândră de corpul pe care l-ai creat cu multă trudă”. „Sunt mândră de faptul că-mi pot iubi formele și că pot să fac lucruri feminine… în timp ce ridic mai multe greutăți decât majoritatea bărbaților”, spune ea.
Fie că aleg că prioritizeze forța sau estetica, halterofilele sunt de obicei sexualizate de către bărbați. Și, deși ar fi în regulă să spui „Ridică-mă deasupra capului și domină-mă. Cum sună cinci mii de dolari?” pe FetLife, tipul ăsta de mesaje nu sunt căutate de atlete, printre care se numără și Holcomb care spune că le primește săptămânal. A primit și cereri de luptă și să calce pe bărbați.
Stephanie Pio, o profesoară de liceu, halterofilă USPA și membră a World Natural Bodybuilding Federation, spune că bărbații au întrebat-o despre adidașii ei Nike și au adăugat „Îi porți fără șosete?”. Apoi s-a transformat în ceva sexual. „Mi-a luat rușinos de mult timp să realizez că tipul se masturba la imaginea cu piciorul meu în pantof”, spune ea. „Te ia prin surprindere să te trezești fără știrea ta implicată în fanteziile sexuale ale cuiva.”
Pio mai este frustrată și de criticile primite în online și la sală. „Dacă cineva îmi va corecta forma… sigur va fi un bărbat și aproape întotdeauna nu va fi corect”, spune ea. Leu o susține, fiindcă „urâcioșii” de genul sunt motivul pentru care se antrenează rar la sălile comerciale și alege mai degrabă garajul sau boxele de CrossFit. Sălile de fitness, în special cele de forță, se pot simți ca un club intimidant al băieților, spune Deacon-Maroscher, care a trebuit să se obișnuiască cu atmosfera „macho”, cu bășinile și tipii care-și dau jos pantalonii ca semn de bravură. „Câteodată tipilor le este greu să observe femeile”, adaugă ea. „Încearcă să fie respectuoși, dar trebuie s-o spun: Apucă de un sân dacă trebuie. Nu vreau să fiu călcată în picioare.”
Cu toate astea, Deacon-Maroscher spune că femeile au descoperit un refugiu în powerlifting datorită „camaraderiei” dintre halterofile care se încurajează una pe cealaltă și se susțin la competiții, unde scopurile se rezumă la atingerea celor mai bune rezultate personale. „Când pot ridica o anumită greutate”, explică ea, „încep să se întrebe: Ce altceva am crezut că nu pot face și de fapt pot?”.
Articolul a apărut inițial pe VICE US.
