Am vorbit c-un sportiv român care a ajuns campion balcanic, deși a crescut în orfelinat

„E foarte simplu să faci performanță. Totul e să-ți dorești”, îmi spune Ciprian Bălănescu, omul care face un palmares impresionant să pară floare la ureche. Este de 12 ori campion național și de două ori campion balcanic la duatlon, are două titluri de campion al României la aquatlon și a alergat până acum cât alții într-o viață de om.

Ciprian nu e doar un exemplu al perseverenței și curajului, ci și protagonistul unei povești de viață care pe mulți i-ar fi înfrânt. A crescut într-o familie cu șase frați și, din cauza sărăciei, a petrecut opt ani într-o casă de copii din Timișoara.

Videos by VICE

Putea să ajungă pe străzi, însă a ales sportul pentru că l-a ajutat constant să își depășească limitele și i-a dat un scop în viață, iar rezultatele nu au întârziat să apară. La 14 ani a luat startul în primul său concurs și nu s-a mai oprit: a alergat în peste o sută de competiții și s-a implicat în mai multe proiecte sociale, pentru că nu a uitat niciodată anii petrecuți la casa de copii.

Citește și: Am învățat cum să arăt bine de la cel mai în formă pensionar din lume

Am vorbit cu el despre viața dificilă din centrul pentru copii instituționalizați, despre vise, performanță și despre cum, de fiecare dată când viața îți dă un șut în fund, să te-ntorci și să răspunzi pe măsură.

VICE: Cum ai ajuns la o casă de copii?
Ciprian Bălănescu: M-am născut în Făget, în județul Timiș. Tatăl meu a murit când aveam doi ani, iar eu și alți doi frați ne-am mutat la oraș, cu mama, care primise acolo de lucru. Alți trei frați au rămas la țară. Din cauza greutăților, mama a fost nevoită să ne dea la o casă de copii. Acolo erau și orfani și copii cu dizabilități, dar măcar primeam mâncare și eram îngrijiți. Sistemul de învățământ era unul mult mai redus, din cauza copiilor cu dizabilități.

Eu simțeam lucrurile astea, le vedeam, dar știam că am ajuns acolo numai din cauza problemelor sociale și că locul meu nu e acolo. Una peste alta, am stat acolo din clasa întâi până în clasa a opta și tot acolo am descoperit libertatea de a face mișcare. Mă simțeam în largul meu de fiecare dată când alergam, când făceam sport. M-am regăsit pe mine însumi și am descoperit că pot să dau ce e mai bun din mine, că ăsta e drumul meu, asta vreau să devin eu, sportiv. Acolo mi-am dat seama.

La ce fel de evenimente sportive luai parte?
Se organizau tot felul de evenimente sportive în școală. Apoi a avut loc un eveniment cunoscut la ora actuală în România, dar care atunci, la începutul anilor ’90, era la început, Special Olympics. Asta a fost prima competiție importantă la care am participat, pentru că, venind de la casa de copii, am fost pus în aceeași oală, cum s-ar zice, cu copiii cu dizabilități care veneau la concurs. Am concurat cu copii cu probleme grave, dar pentru mine ăla a fost momentul când mi-am dat seama că asta vreau să fac în viață, să fiu sportiv profesionist. După acest concurs, un profesor m-a recomandat unui club sportiv din Timișoara, unde m-am dus și m-am antrenat cu copiii de la Liceul Sportiv. Am prins curaj când am văzut că pot să-i bat și pe ăștia, care aveau toate condițiile.

Eu aș numi acea perioadă, pentru că tot plecam de la casa de copii la antrenamente, biletul meu de voie spre victorie. Asta pentru că, de fiecare dată când mergeam să mă antrenez, aveam nevoie de un bilet de voie ca să merg în oraș.

Dacă nu exista povestea asta, crezi că viața ta ar fi fost alta?
Nu știu să-ți răspund la întrebarea asta. Cred că sunt produsul tuturor experiențelor de viață prin care am trecut. Dacă nu aș fi trecut prin toate cele, și cu casa de copii, și cu greutățile care au fost, cred că nu aș fi ajuns aici. Atât pot să-ți spun. Cred că fiecare om e produsul experienței sale de viață, fie că-i vorba de lucruri bune sau mai puțin bune.

Cum crezi că pot face față copiii instituționalizați unei situații dificile, precum cea prin care ai trecut tu?
Indiferent de statutul copilului, că e dintr-o familie săracă ori din una cu posibilități, cel mai important este, din punctul meu de vedere, ca, orice-ar face în viața asta, să facă cu plăcere și să găsească bucuria în orice ar face. Că se dau cu bicicleta, ori cântă la pian, mai puțin contează. Du-te și fă ceea ce simți și ce îți place să faci, dar fă cu bucurie! Pentru mine, sportul a fost ceea ce m-a ajutat să trec peste toate greutățile, care mi-a arătat că depinde de mine să îmi schimb viața.

Ești campionul campionilor în România când vine vorba de triatlon. Cum ai ajuns la proba asta?
Am avut la un moment dat un accident. Cred că aveam vreo 17 ani, am căzut cu bicicleta și mi-am rupt ligamentele de la un genunchi, iar după operație doctorul mi-a spus că n-o să mai pot face sport niciodată. Două zile mai târziu eram pe bicicletă, dar demontasem pedala stângă, unde era piciorul accidentat, și pedalam doar cu un picior. Pentru recuperare, medicii mi-au recomandat înotul, și cum aveam Bega aproape am început să înot mai mult, să alerg din ce în ce mai mult și la trei luni de la operație am câștigat primul meu concurs de triatlon, organizat la Timișoara în 2002. Pentru că am bătut sportivi de la marile cluburi din țară, acolo am fost remarcat și m-au luat cei de la Clubul Sportiv al Armatei Steaua, acolo am făcut și armata și de atunci a început un lung șir de competiții pe care le-am câștigat pe bandă rulantă.

M-a ajutat foarte mult că am fost mereu o persoană competitivă, nu exista să-mi spună cineva că nu pot face ceva, pentru că atunci voiam să demonstrez că pot.

Care a fost cel mai greu concurs la care ai participat?
Nu cred a fost unul anume. Sunt curse grele, sunt curse mai ușoare. Poate că maratonul de la Piatra Craiului din 2011 a fost cel mai greu pentru mine, a fost și o vreme urâtă și, pur și simplu, mi s-au terminat bateriile. Dar am tras tare și am ajuns la finish. De când fac sport, n-am nicio cursă abandonată.

Ai început o campanie socială, pentru a-i ajuta pe copiii care vor să facă sport și nu au posibilități. E inspirată de experiența ta de viață?
De mai mulți ani încerc să promovez sportul în rândul copiilor sau să le vorbesc despre experiența mea de sportiv. Vreau să înțeleagă cât de simplu e să devii cel mai bun. Sigur, toată această simplitate înseamnă să vrei să faci, să fii conștiincios și să muncești cât mai mult, dar ce te face să devii campion este dorința de a trece peste limite. La primul proiect am strâns echipament sportiv pentru copiii de la o școală generală din Petroșani, la care a învățat Toma Coconea, amicul meu, și partener în inițiativa asta. Ca să facem asta ne-am întrecut până pe Parângu Mare, de unde Toma a coborât în zbor cu parapanta, iar eu în alergare. Am reușit să strângem niște bani, din care am cumpărat 58 de treninguri care au fost distribuite copiilor. Mă bucur că am pus umărul la treaba asta. Vrem să continuăm aceste acțiuni pentru a atrage cât mai mulți copii spre sport.

După ce a câștigat tot ce se putea câștiga, Ciprian Bălănescu se pregătește pentru provocarea supremă: va participa în această vară la Campionatul Mondial de triatlon, care are loc în Germania, și se antrenează cel puțin opt ore pe zi ca să își îndeplinească visul. Povestea lui e poate cel mai bun exemplu al faptului că nu contează de unde vii, atâta vreme cât știi unde vrei să ajungi, iar Ciprian știe unde e locul lui: întotdeauna pe podium.

Vorbe bune despre el are și atletul Toma Coconea, prieten cu Ciprian de zece ani și spune despre el că e pe cât de puternic, pe atât de sensibil. „Ciprian a fost întotdeauna alături de mine când am avut accidentări sau când aveam nevoie de o încurajare. El este pentru mine un exemplu datorită perseverenței cu care își urmărește obiectivele. E un luptător. Nu a avut parte de o viață ușoară, ba dimpotrivă, dar e foarte motivat și se auto-depășește tot timpul. Se hrănește cu sport, pentru că asta face de dimineața până seara. “

Urmărește VICE pe Facebook

Citește mai multe despre sport:
Cum e să mergi la sală-n București, dacă nu-ți plac sportul și oamenii
Turul Franței, așa cum nu-l vezi la televizor
Strămoșii tăi mâncau carbohidrați, deci ar trebui să o faci și tu