Anul ăsta TIFF-ul (Transilvania International Film Festival) a ajuns la a 15-a ediție.

În ultimii patru ani în care am participat, m-am simțit ca-ntr-un carusel cu filme, oameni cunoscuți de prin toate părțile, petreceri de noapte și dimineți de mahmureală asezonate cu alte filme, îndelung dezbătute la terase. Totul într-o ambianță destul de cosmpolită. Unii ar spune chiar glam.

Totuși, TIFF-ul nu a fost mereu ăsta pe care l-am cunoscut eu în ultimii ani. Având în vedere că aveam 13 ani la prima ediție, am decis să discut cu triada părinților organizatori: Tudor Giurgiu, Oana Giurgiu și Mihai Chirilov.

Cei trei mi-au vorbit despre cum e să crezi că știi tot ce se întâmplă în festivalul pe care-l faci, iar ani mai târziu să se dezvolte un întreg mecanism social, despre care să ai impresia că te exclude, ușor-ușor.

Cert e că TIFF-ul a scos lumea din amorțeala unui oraș de provincie, iar uneori lumea chiar a fost scoasă pe brațe din cinema, după cum vei vedea în cele ce urmează.

Tudor Giurgiu

Tudor Giurgiu la prima ediție TIFF

Când m-am uitat peste pozele de la primele ediții, am râs. Mă uitam cum eram noi toți îmbrăcați. Arată atât de provincial totul. Oricât de multe standarde încercam noi să atingem, tot cu coșul de flori trimis de primărie stăteam pe scenă.

În 15 ani se pot schimba multe. Noi de la prima ediție am avut lume multă la festival și chestia asta a continuat. Eram speriat, știam exemplul multor festivaluri din afară care au involuat după prima ediție. La început proiectam doar în patru-cinci spații, în timp ne-am extins și în alte locuri.

O sală plină ochi la prima ediție din 2002

Am știut tot timpul că TIFF-ul nu e locul unde să faci un festival cu covor roșu. Chiar dacă, într-un fel, s-a ajuns la asta. Într-un an am râs cu echipa că noi nu aveam covor roșu, al nostru e albastru.

Știam sigur că nu vom putea concura cu festivalurile mari, dar văzusem câteva foarte friendly prin afară, unde puteai să socializezi foarte lejer cu invitații, cu regizorii invitați și așa mai departe.

Parte din energia TIFF-ului, care s-a păstrat în timp, e dată de sentimentul de comunitate. Cinematografele sunt apropiate între ele, locurile unde mânânci sunt tot acolo, e un spirit care se creează în astea zece zile de festival și pe care îl observă oricine vine la TIFF constant.

Gala inchidere 2002. Pe scenă sunt și florile de la Primărie

Momentul meu preferat e cand se termină festivalul. Atunci simți că nu mai are ce se întâmple. Bine, e drept că într-un an, chiar după seara de închidere, am făcut peritonită și a doua zi eram în spital, operat de urgență. Probabil pentru că mă relaxasem complet și creierul a trimis un semnal creierului: „Gata, Giurgiu s-a relaxat!”.

Citește și Noul val de făianță în cinematografia românească

Cred că ce se pierde e sentimentul de grup, de familie. După câțiva ani nu mai poți să cuprinzi dimensiunea festivalului. Mai e ceva, odată cu amploarea evenimentului, simți nevoia să inovezi și partea proastă e că pierzi chestii care au fost bune de la început.

Moment de respiro și socializare în pauza dintre filme, la prima ediție din 2002

Simt că TIFF-ul e ca un copil care a crescut și a plecat pe drumul lui. Totuși, ce mă bucură este că oaspeții spun că festivalul și-a păstrat aerul prietenos.

Când începe festivalul, mă uit în sală, în public, să recunosc figurile familiare, despre care știu că vor fi acolo an de an. E o complicitate între noi.

Oana Giurgiu

Tudor si Oana Giurgiu la una dintre primele ediții

Eu aș fi vrut inițial ca festivalul să fie la Timișoara, pentru că era un oraș foarte cosmopolit, aproape de multe alte țări. Cinematografele mari erau la 50 de metri unul de altul, ce puteai să-ți dorești mai mult?

Până la urmă am convenit să fie Cluj, era și orașul natal al lui Tudor, se simțea mai în elementul lui. Știi cum e când ești la început, dacă se întâmplă ceva, mai știi un om, ai la cine să apelezi.

Au fost niște etape prin care am trecut de-a lungul acestor 15 ani. La început împărțeam toate job-urile din festival între câțiva oameni. Unul făcea presă, unul se ocupa de filme, altul făcea partea de finanțare, eu mă ocupam de tot ce însemna invitați, evenimente.

Cinematograful arta acum 15 ani, zugrăvit într-un turcoaz îmbietor

Câțiva ani am fost stăpâna unor Excel-uri care determinau ce se întâmpla cu invitații în festival, pe cine aduc de la aeroport, unde stătea și unde mânca.

Imaginează-ți că, dacă Excel-urile alea explodau, puteam să închidem festivalul liniștiți, că nu mai știa nimeni nimic. Chestia asta a putut funcționa pe baza tabelurilor astea câtă vreme festivalul avea niște dimensiuni posibile de cuprins pentru mintea umană. Dacă festivalul nu lua proporțiile de astăzi, puteam să fiu sclava unui tabel în continuare.

A fost un moment critic acela în care mi-am dat seama că avem nevoie de un soft și că mintea omului nu mai poate să cuprindă tot festivalul.

Un foc așa cum nu s-ar mai putea face astăzi fără autorizații speciale

Ăsta a fost un moment de cumpănă în care factorul uman s-a dat un pas în spate și am devenit un pic profesioniști. Și asta a fost important, pentru că din momentul ăla am putut gestiona un număr mult mai mare de invitați.

Până în momentul ăla aveam trei sute de invitați. Acum nici nu mai știu câți oameni vin la festival. Din clipa în care a luat totul amploare, ne-am dat seama că ni se fura festivalul. E un sentiment ciudat, care ne-a cuprins pe fiecare din noi în ani diferiți.

Citește și Cum arată primul film românesc în care nu se mănâncă ciorbă și chiar râzi la poante

Au ajuns să fie petreceri organizate ad-hoc, la care tu să nu mai ești invitat, nu mai puteai să petreci ca la-nceput, până la cinci dimineața într-o văgăună cu două camere pline de igrasie, să dormi trei ore și apoi să mergi direct la birou.

Vampire Party, la primele ediții

Cred că trebuie să știi cumva care e poziția ta socială, geografică, culturală. O să fii penibil dacă vrei să fii ca-n Cannes la Cluj. Noi avem alte chestii, ei au altele. Aici e Ardeal, lumea e-ntr-un fel. Și am exploatat chestia asta în primele campanii de festival, cu Marilyn Monroe în rochie etno. Trebuie exploatată culoarea locală.

Am o amintire cu un tip care a făcut scandal că a picat subtitrarea la un film și a rămas doar cu cea în engleză. I-am spus că-i restituim banii, dar era în continuare foarte revoltat, țipa la noi, la plasatoare, la oricine. Subtitrarea aia e făcută manual de cineva care apasă click pe fiecare replică, se poate defecta ușor. Mă rog, cut to, salt în timp peste câțiva ani.

Aceeași situație. Cade o subtitrare. Aud scandal, cineva care e foarte supărat, îi ofer banii înapoi, vouchere la alte două filme. Se liniștește puțin și îl văd mai bine. E același tip de acum câțiva ani. Mă pufnește râsul. Probabil nu-i place deloc limba engleză, de n-a învățat deloc între timp.

Jason Priestley, actorul care-l interpretează pe Brandon din Beverley Hills a fost la prima ediție TIFF

Pentru mine TIFF-ul este singura perioadă din an în care răspund foarte sec la telefon, cu speranță că descurajez următoarea întrebare posibilă: ce mai faci? Cred că niciun organizator de evenimente nu vrea să audă întrebarea asta.

E o întâmplare de când am inaugurat Casa TIFF. N-am știu în ce ne băgăm, cum n-am știut în ce ne băgăm nici cu festivalul. Mai erau două luni până începea festivalul și știu că-n locul unde-s acum acreditările de presă, era un escavator în mijloc. Pe jos, în curte, era numai pământ.

Mi-aduc aminte că-l întrebam pe colegul meu care se ocupa de construcții: spune-mi sincer, o să terminăm sau nu o să terminăm?

Când am văzut că ezită, am știut că ăsta este momentul să sun echipa de șoc. Exista această echipă de construcții din Miercurea-Ciuc, pe care eu o sun tot timpul când sunt în criză. L-am sunat pe șef și i-am zis: „Adună te rog toți secuii din Ciuc și la Cluj că e nasol.”

Imagina panoramică

În trei zile s-a făcut tot ce e pietruit pe jos astăzi, s-a reparat fațada casei și de unde era numai nămol peste tot când veniseră, la final erau puse și flori în ghivece.

Ce s-a întâmplat atunci nici astăzi nu explic. A fost super tare. Și am avut ambiția să facem petrecerea de deschidere chiar acolo, în Casa TIFF, în condițiile în care la 18:00 terminau constructorii și începuseră niște băieți să facă curățenia.

Citește și Cum face Hollywood-ul drogurile să pară reale

Mi-am dat seama că n-o să se termine niciodată în timpul ăla, așa că am ieșit în curte și am dat o strigare: „Cine vrea să mă ajute să spălăm pe jos, acum e momentul!”

A fost impresionant să văd fetele hostess, îmbrăcate frumos, cum spălau pe la WC. Eu credeam că n-o să vină nimeni să mă ajute și am rămas mască când am văzut ce repede au sărit.

Mihai Chirilov

Hypno, Mihai Chirilov, Anca Grădinariu și Cristian Mungiu într-o poză de grup

Gândul din spatele primelor ediții a fost să vedem cum să facem un festival de film într-o țară unde filmul este pe butuci, cinematografele se-nchid și unde ăsta este un business care nu poate genera profit.

La început știam că venim cu tăvălugului și facem niște chestii care vor avea niște efecte asupra oamenilor. Primele ediții nu aveau geamandură de semnalizare, posterele filmelor nu te avertizeau despre ce urmează să vezi.

În primul an de TIFF, când i s-a amputat pe ecran piciorul unui personaj, un bărbat din sala de la cinema Arta s-a ridicat de pe scaun. Parcă ar fi plecat, parcă nu. Stătea și sprijinea un perete din cinema. Apoi s-a auzit un bum și a leșinat.

Echipa TIFF alături de regizorul danez Dagur Kari, în 2003

O alta chestie similară a fost la finalul festivalului. Știu că eram în fața cinematografului Republica și ne linișteam. Totul ieșise bine. În sfârșit. Apoi văd doi tipi care scoteau pe brațe o femeie. Am întrebat ce s-a întâmplat și unul din ei a urlat la mine: „Ești nebun, Chirilov, ai adus filmul ăsta cu aia care se taie la păsărică!” Vorbea de filmul Pianista. Mi-am zis că, atunci când ai primul leșin la un film, ai dovada unui impact real.

Una din poveștile mele preferate e aia din anul în care festivalul s-a deschis cu 432, filmul lui Mungiu. Eu tot invocam anecdota asta cu un spectator care a leșinat pur și simplu în scaun la un film. Mă amuzam mereu de asta și unii îmi ziceau: „Băi, nu e ok să râzi de așa ceva!” E, și uite-mă pe mine, ani mai târziu, la deschiderea festivalului, pe ecran era 432 și cum mă uitam eu așa la film, se rupe scaunul sub mine. Ca să vezi cum sunt chestiile astea.

Cristian Mungiu, Gyuri Pascu și Dorel Vișan la conferința de presă a filmului Occident, 2002

Prima ediție a TIFF-ului mi se pare revoluționară. Poate că undeva, deep down, îmi place să șochez. La primele ediții a fost clar o decizie strategică. Nu sunt masochist și nu-mi place să provoc durere gratuit, de asta este important să vină regizori care să contextualizeze filmele și să nu creeze șocuri de dragul șocului.

La primele ediții a fost, într-adevăr, o strategie de a șoca, pentru că era singura soluție de a scoate oamenii din amorțeală unui oraș cumințel, conservator, precum Clujul.

Apoi am păstrat acest edge care a devenit un profil al festivalului, pentru că știi că sunt lucruri pe care le găsești doar la TIFF.

Totuși, TIFF-ul nu mai este la fel de provocator ca la prima ediție, pentru că nu mai are cum să fie. Publicul s-a schimbat, sunt alte vremuri, alte cerințe, acum există programe educaționale, precum EducaTIFF.

În orice caz, oricând vor exista subiecte controversate vor fi oameni care vor privi prin tot felul de grile. Țin minte într-un an când am adus filmul My summer of love, care este povestea celor două puștoaicele de 16 ani, o poveste serafică despre ieșirea de adolescență, câteva sugestii de lesbianism, dar nu prea multe.

Citește și Game of Thrones e fix atât de sângeros și plin de sex pe cât merită generația noastră

De altfel un film plimbat prin tone de festivaluri. Am considerat că trebuie să-l punem în programul educativ. Ei bine, ne-am trezit cu profesori și părinți care ne acuzau că facem „propagandă lesbiană”. Ne amenințau că nu-și mai trimit elevii. Și asta acum patru, cinci ani, nu secolul trecut.

Florile primăriei

La primele ediții aveai senzația că poți conține festivalul, acum festivalul te conține pe tine. Riscul este ca lucrurile să se ducă de-a berbeleacul și să scape de sub control.

Ce a avut TIFF-ul și are în continuare este acea platformă în care oamenii văd filme și îi uită Dumnezeu pe o terasă, discutând despre ele până dimineață. Eu vorbesc cu oameni obișnuiți din Cluj care vin să le fac recomandări. Iar eu le fac recomandări în funcție de personalitatea și profilul lor.

Există copii care au participat la nouă ani în programul Lets go digital și zece ani mai târziu mi-au trimis film în competiția oficială.

S-a schimbat foarte mult și publicul din Cluj.

Primele ediții au fost făcute fără sprijin de la stat, cu multă contribuție personală și cu mult sprijin din partea voluntarilor. La prima ediție eram chiar dispuși să dormim în corturi. Cu câteva zile înainte să înceapă festivalul nu aveam pensiune pentru echipă și așa mai departe. Sentimentele de pionierat de început, în care totul poate fi făcut, alea-s cele mai mișto.

Șueta în pauza dintre filme

Regret că din cauza dimensiunilor la care TIFF-ul a ajuns, ajungem să nu mai funcționam ca o echipă în timpul festivalului, nu mai exista această comunicare, parcă devenim roboți care execută niște task-uri. S-a pierdut familia aia de început.

Anul trecut am decis în timpul festivalului să avem o petrecere doar pentru echipă, cu circuit închis. Chiar dacă sunt o groază de invitați și o mie de chestii de făcut. Este moment de pauză, în care munca încetează. E momentul în care echipa simte că-și recâștigă festivalul.

Urmărește VICE pe Facebook

Vezi niște documentare beton despre film
Cinematografia în Iran – Partea 1
Parallel Cinema în Rusia – Partea 1
Cinematografia coreeană – Partea 1