Când s-a lansat, în 1999, Fight Club a fost văzut de mulți critici drept o condamnare a culturii consumeriste, a rolurilor dezumanizate pe care bărbații sunt forțați să și le asume de către capitalismul american și a exceselor de masculinitate. De fapt, Empire descria adaptarea după romanul lui Chuck Palahniuk drept una „plină de umor bolnav pe seama idealurilor masculinității și-a societății funcționărești”. Regizorul filmului, David Fincher, a fost în general lăudat pentru cât de bine a surprins spiritul acelei lumi.
Dar s-ar putea ca moștenirea pe care-o lasă Fight Club în urmă să fie destul de diferită. În cei circa 15 ani care-au trecut de când a fost lansat și receptat inițial drept un clasic, Fight Club a ajuns să fie adoptat de un număr mare și răzleț de comunități masculine online (cunoscute sub numele de „bărbatosferă”), drept un fel de biblie.
Videos by VICE
Membrii acestor grupuri, care se-adună în jurul unor site-uri precum Return of Kings, Masculine Empire, și sub-reddit-ul The Red Pill, pun toate relele din societatea occidentală pe decăderea rolurilor tradiționale de gen. Toți oamenii ăștia, de la artiști într-ale seducției la activiști pentru drepturile bărbaților, împărtășesc o ostilitate profundă împotriva femeilor și, mai important, împotriva feminismului. Gândește-te că publică articole gen: „Cinci motive pentru care-ar trebui să ieși cu o tipă care suferă de o tulburare alimentară”.
Citește și După 15 ani, „Fight Club” tot naşpa a rămas
Susțin o împărțire dihotomică a bărbaților în două tipuri: „alfa” și „beta”. Bărbații alfa sunt dominanți, duri, ca niște brute și fac sex normal cu femei atrăgătoare; bărbații beta sunt slabi, efeminați și simpatizează cu așa-zișii „războinici pentru dreptate socială”. (N-ar trebui să te mire că mulți dintre ei sunt fani Donald Trump și că unii activiști pentru drepturile bărbaților s-au bulucit să se înscrie în așa-zisa dreaptă alternativă.)
Dacă ești unul dintre puținii oameni care n-au văzut Fight Club, povestea e destul de simplă: Jack (Edward Norton), alienat, circa 30 de ani, își creează un alter ego: pe Tyler Durden (Brad Pitt), un macho anarhist. Durden creează o mișcare în cadrul căreia bărbații fără căpătâi se întâlnesc ca să se bată între ei de să le sune apa-n cap și, în cele din urmă, formează un grup numit Project Mayhem. Scopul lui suprem: să distrugă pilonii corporatismului, pentru ca bărbații să-și recâștige importanța și scopul.
Filmul a fost unul dintre multele din anii ’90 care abordează tema introspecției masculine, zice James McCormack, doctorand în studii de film și cercetător la Universitatea din Melbourne, care-și scrie teza despre masculinitate și memorie în filmele de la Hollywood produse la finalul secolului trecut.
„În anii ’90 avem de-a face cu o epocă în care masculinitatea devine foarte conștientă de sine, foarte reflexivă”, zice el. „Până atunci, aveam ceea ce o filosoafă feministă a denumit «privirea de nicăieri» – se credea că bărbații nu sunt priviți printr-un filtru de gen. Ideea asta începe să se destrame de-a binelea în anii ’90… și apar filme ca Fight Club.”
Edward Norton și Brad Pitt în Fight Club. Stop-cadru via 20th Century Fox
Deci cum a ajuns Fight Club textul canonic cel mai iubit din bărbatosferă? Un grup controversat de artiști într-ale seducției, Real Social Dynamics (RSD) – casa infamului Julien Blanc – a prezentat pentru prima oară filmul pe la jumătatea anilor 2000 în comunitatea de artiști în seducție, prin niște prelegeri care-i învățau pe bărbații fără nicio șansă cum să fie „jucători”. Grupul a și avut un maestru care s-a auto-intitulat Tyler Durden. (Grupul Real Social Dynamics nu a răspuns interpelărilor noastre cu niciun comentariu.)
Cam tot în perioada aia, Fight Club era un subiect constant de discuție pe forumurile de „seducție”, „fie și doar pentru că erau enorm de mulți oameni care aderau entuziast la preceptele din film”, explică un articol de pe site-ul de artiști într-ale seducției Girlchase. „Cei care credeau în ei vedeau forumurile ca pe niște medii bune pentru a predica Adevărul – dar nu pe cel al lui Iisus Hristos, ci pe cel al propriului lor Rege și Mântuitor, Tyler Durden.”
„Mai existau și-o grămadă de alți tipi, care n-aveau nimic de a face cu RSD, dar care erau super mari fani Fight Club“, continuă autorul de pe Girlchase. „Unul dintre primii mei mentori… avea o cicatrice pe mână despre care nu m-am obosit niciodată să-l întreb – dar nici n-a trebuit; era identică cu cea a personajului lui Brad Pitt din film, pe care-o dezvăluie după ce se arde pe spatele mâinii cu leșie”.
Mai există încă două comunități online care venerează biblia Fight Club: The Red Pill, care, conform propriei descrieri e un loc în care se „discută strategii sexuale în cadrul unei culturi fără identități pozitive pentru bărbați” și grupul mai extremist Men Going Their Own Way (MGTOW), care refuză să interacționeze cu femeile în orice fel. Membrii ambelor grupuri văd Fight Club ca pe o poveste despre salvare, povestea unui mascul beta, care-și împlinește adevăratul potențial alfa. Filmul, zice un utilizator de Reddit de pe Red Pill în postarea asta, „prezintă lupta prin care trece un bărbat după ce a înghițit pilula roșie, arată refuzurile și frica rezultate din abaterea de la calea bătută.” (A „lua pilua roșie”, o referință la o secvență din The Matrix, înseamnă să accepți credința conform căreia societatea contemporană s-a coagulat împotriva bărbaților.)
Afinitatea bărbatosferei pentru Fight Club derivă dintr-o teză centrală comună, care ține de determinismul biologic: bărbații sunt predispuși în mod natural să fie vânători-culegători violenți și dominatori, care sunt azi într-o stare de criză, pentru că i-a domesticit civilizația modernă. Sau, după cum s-a exprimat David Fincher într-un interviu de promovare a filmului dat în 1999: „Am fost proiectați să fim vânători, dar trăim într-o societate a cumpărăturilor. Nu mai avem ce să ucidem, nu mai avem cu ce să ne batem, nu mai avem nimic de înfrânt, nimic de explorat. În acest context de castrare de către societate se naște acest om obișnuit.”
Citește și În Moscova există un fight club și e pe bune
Nici David Fincher și nici Chuck Palahniuk n-au vorbit despre adoptarea improbabilă a operelor lor de către activiștii pentru drepturile bărbaților și artiștii într-ale seducției. L-am contactat pe Chuck Palahniuk pentru o opinie prin intermediul agentului său, dar n-am primit niciun răspuns.
Kris Cantu, vlogger și membru Red Pill și MGTOW, vede Fight Club drept un film arhetipal al mișcării pentru drepturile bărbaților. „Personajul lui Ed Norton era măcinat de consumerism, de cumpărarea de haine și de mobilă pentru apartamentul lui la bloc și probabil cheltuia mult pe chirie. Știu cum e, pentru că și eu am fost îndoctrinat să fac asta prin intermediul muzicii hip-hop – să fac bani, să am târfe și țoale, să vină cașu’. Am trăit în stilul ăla de la 20 la 30 de ani”, îmi spune pe Skype. „Noi suntem datori să înlăturăm straturile astea care ne-au programat să fim într-un anumit fel și să recunoaștem asta și să ne deprogramăm.”
„Pur și simplu cam are logică”, zice el. „Dacă pur și simplu te-ai săturat de situația actuală, atunci te aliezi cu alți câțiva tipi care cred la fel și începi o revoluție. Și asta au făcut în filmul ăla… Cred că mulți tipi gândesc cam la fel ca Tyler Durden, dar de-atâta vreme, din cauza mediului de corectitudine politică, le-a fost frică să zică ceva.”
Cantu e un membru atipic MGTOW, în sensul că-și recunoaște public identitatea. Vasta majoritate a membrilor MGTOW nu fac asta, pentru că le e frică de consecințele asupra vieții lor sociale, așa că activează sub pseudonim. Ca și Jack, și-au creat o identitate alternativă ca să-și exprime furia pe care nu puteau să și-o exprime în mod normal. „Membrii MGTOW care au canale proprii își folosesc alter-ego-urile pentru a spune chestii pe care nu le pot spune în viața reală”, explică un video al vlogger-ului MGTOW Sandman, “… pentru a ne proteja sursele de venit, reputațiile, siguranța personală și relațiile personale cu familia, colegii de muncă și prietenii. Deci, dacă ne afișăm acolo, suntem Tyler Durden.”
Iar membrii MGTOW și Red Pill, exact ca tipii din clubul de lupte al lui Durden, sunt foarte secretoși. „«Prima regulă a Fight Club e să nu vorbești niciodată despre Fight Club.» Da, ne place tuturor să cităm replica aia, dar știm pe bune ce înseamnă?”, scrie într-o postare de pe Red Pill. „TRP [The Red Pill] nu trebuie să fie NICIODATĂ discutat în afara acestui sub-reddit. De ce? Pentru că adevărul e nasol și-o să te bage-n belele.” Prima regulă a Red Pill e să nu vorbești niciodată despre Red Pill – cel puțin nu cu cei din afară.
Singura problemă la Fight Club, zice Cantu, e „finalul de Hollywood”. „Cred că, în adevăratul spirit Red Pill, s-ar fi terminat cu Edward Norton care-i dă papucii [iubitei sale din film] Marla”, declară el pentru Broadly. „E, cum am spune noi, una pe care-o fuți și-o lași.”
Citește și N-ar trebui să mai facem mișto aiurea de cocalari
De fapt, membrii MGTOW și Red Pill tind să vadă în relația lui Tyler și Jack cu Marla (interpretată de Helena Bonham Carter) o condensare perfectă a filosofiei alfa/beta. „Brad Pitt e masculul alfa care și-o pune, iar Edward Norton e masculul beta care plătește”, zice mai departe video-ul lui Sandman. „Edward Norton trebuie să asculte diaria emoțională a Marlei, în timp ce Tyler Durden o fute și nu simte niciun pic de simpatie pentru ea.”
„E un film ciudat și e ciudat că a fost receptat așa… Probabil în anumite cercuri progresiste, să recunoști că-ți place Fight Club e ca și cum ai recunoaște că-ți plac pălăriile fedora”, zice James McCormack.
E drept, faptul că Jack și Tyler sunt de fapt una și-aceeași persoană susține ideea bărbatosferei, conform căreia chiar și cel mai beta bărbat poate să devină alfa. „[Filmul] pare genul de chestie care-ar putea să placă unei persoane cu o astfel de perspectivă sexuală retrogradă”, observă acesta, „dar, desigur, marea ironie e că tipul ăla [Jack] e dement.”
Dar, deși și bărbatosfera și Fight Club afirmă că lipsa unor roluri „eroice” pentru bărbați în societate a provocat o indispoziție generală a bărbaților, comunitățile astea online adaugă un avertisment în plus, esențial și misogin: e vina femeilor și trebuie puse la punct, ca să rezolvăm problema.
Ca și așa-zisa dreaptă alternativă, grupurile astea văd statutul social și stima de sine în societate ca un joc cu sumă zero: chestiile astea trebuie să fie luate înapoi – chiar și prin lupte violente – de la femei. Sau, cum spune Cantu în video-ul lui despre filmul lui Fincher: „Cred că le-am acordat femeilor mult prea multă putere, mult prea multă autonomie… O să avem nevoie, gen, de-o apocalipsă cu zombi, de-o situație în care locuim toți deconectați de la rețelele de utiltăți, sau, gen, de-o flacără din soare… Hai să ne-ntoarcem în Epoca de piatră, dacă vreți, și atunci o să se simtă bărbații importanți din nou.”
În cele mai bune cazuri, filmele pot să-i provoace pe spectatori să-și reevalueze ideile preconcepute și idealurile, iar cercetătorul McCormack crede că nu-i rău că ne folosim de Fight Club pentru a reevalua masculinitatea și rolurile de gen. „Dar nu cred că concluziile la care ajung [membrii bărbatosferei] sunt foarte sănătoase”, susține el.
„Copiii au obiecte de tranziție, cum le zic psihanaliștii… iar un film ca Fight Club seamănă cu un obiect de tranziție, sau un spațiu de tranziție pentru bărbați și pot, cumva, să vadă filmul ăsta, care le oferă mai multe posibilități: îți permite să fii un cretin, să fii terorist și-așa mai departe”, explică el. „E semnificativ, ca fantezie, ca joc, dar dacă începi să-l aduci în lumea reală și să-ți bazezi relațiile amoroase pe el, poate că abuzezi un pic de puterile lui.”
Traducere: Ioana Pelehatăi
